Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.

Praf şi pulbere…

dandesliuParc-aş trăi într-un castel de carne vie şi de oase,
la orice foşnet dureroase de şarpe sau de porumbel.

Am văzut pe TVR 1 un documentar excelent despre deziluzie şi decădere. Dan Deşliu, un poet român care a debutat postbelic prin a proslăvi (cum altfel) martirii comunişti, a continuat prin a conştientiza – şi condamna – regimul aflat la putere (timp în care a fost urmărit, ascultat etc.) şi a sfârşit prin a fi decepţionat de măştile puse de conducătorii revoluţiei asupra stării de fapt existente. Doritor de exil – din corp, din patrie, din timp, s-a pierdut pe vecie în valurile de la Neptun.

Ca un incest neconsumat, tot ce-am trăit mă arde încă.
Meduza pe un colţ de stîncă sub care valurile bat.

Lucia Hossu-Longin nu se dezminte. Produce documentare de intensitatea şi acurateţea celor de la posturile străine.  Păcat că la ora respectivă lumea de uita la ştiri de căcat şi telenovele.

Din turla ultimului gînd, scrutez reptilele blajine
cu ochi de sulf suind în mine încet de cine ştie cînd.

Cum adică, să aibă audienţă ?

tvrToată lumea se isterizează la adresa postului public de televiziune, care e în criză, n-are audienţă şi nici bani la buget.

1. Posturile publice de televiziune, mai bune sau mai proaste, sunt o invenţie a preistoriei televiziunii. Au rezistat pentru că statele europene au continuat să pompeze (prin intermediul taxelor) bani în ele. Paranteză: Da, există şi în SUA, dar au audienţe atât de mici, încât cei de la TVR ar fi mândri. Revin: Deşi “eşecul” televiziunilor publice este unul evident, ele n-au fost făcute pentru audienţă, ci pentru educarea telespectatorilor. Şi, orice mi-aţi spune, ele continuă să producă cele mai bune emisiuni de ştiri. (Fiecare la nivelul său, bineînţeles.) Şi asta pentru că respectă reţeta clasică de ierarhizare a informaţiei, nu varza mediatică de genul “O dăm întâi pe Magda Ciumac, apoi pe Obama, apoi pe Băsescu şi la sfârşit spunem că au crescut ratele.”

2. TVR a fost, este şi va fi întotdeauna victima unui management defectuos. (Mă refer inclusiv la invenţii gen TVR 3 sau TVR Info. Sau la pierderea unor licitaţii pentru transmisiuni sportive.) Trăim în România, nu ? Punct.

3. TVR nu are cum să facă audienţă. N-are scene cu tomberoane şi spânzurători. N-are emisiuni de divertisment de calitate îndoielnică. (Ba dimpotrivă, aş spune – vezi Garantat 100%, Profesioniştii sau defuncta Taverna.). N-are violuri şi ţigani la ştiri. Are, în schimb, filme foarte bune. Inclusiv pe TVR 2 şi TVR Cultural.

Nu, n-am scris postul ăsta ca să mă contrazic cu zoso. Chiar dacă amândoi avem aceeaşi facultate.

Şi dacă tot vorbim de presă, CTP-ul a scos un articol de colecţie. La care eu aş adăuga ceva, inspirat de ce mi-a spus Vio deunăzi: Indiferent ce se va întâmpla, Obama îşi trăieşte visul. Restul va fi doar istorie…