Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)

O lecţie de muzică şi eleganţă… Sting

stingSă poţi altoi pe coardele-ţi vocale extraordinare muzica de secol 16, să ţii în frâu tentaţia plictisirii publicului şi să cânţi rock şi blues la lăută, la adăpostul vârstei de 57 de ani. Iată definiţia unei extravaganţe a talentului.

Concertul de 90 de minute al lui Sting şi Edin Karamazov (care, pur şi simplu, “a făcut dragoste” cu lăutele sale) a fost o întoarcere în timp, într-un trecut nefamiliar şi într-un prezent pe care nu-l anticipasem.

edinPovestea compozitorului englez catolic John Dowland, plecat din ţară deoarece nu obţinuse postul de cântăreţ la curtea regală şi pribegiile sale prin Europa a fost transpusă pe coarde de cei doi, la lăute realizate de un român stabilit la New Jersey. Apoi, Sting a trecut la alţi compozitori, mai apropiaţi de timpurile noastre, la hiturile sale. A cântat şi Beatles şi blues la lăută şi chitară. Fără prize, sintetizatoare şi efecte speciale. Urmăriţi o înregistrare live, din sală… aşa ca să vă daţi seama de atmosferă.

Sting e un om cu o privire caldă, o voce impunătoare şi o atitudine care impune respect. M-am simţit ca la o întâlnire cu un prieten drag de demult.

Iată şi câteva momente savuroase:

– “Cel de sub barbă e Sting”, a spus fostul solist al formaţiei Police. “Mi-am pierdut aparatul de ras.”

– Un operator a filmat o hârtie pe care scria “Bucharest”. Comandorul britanic (ăsta e titlul lui Sting, via regina Marii Britanii) şi-a luat toate măsurile să n-o dea în bară.

– “M-am entuziasmat şi am inversat ordinea cântecelor”, a mărturisit la un moment dat Sting. Atunci ne-am dat seama de ce coriştii din spate se întorseseră cam nedumeriţi pe scenă.

– La ultima melodie, Sting a rămas în urmă şi s-a întors pe scenă, făcându-ne semn să nu le spunem celorlalţi artişti.

P.S. Sigur că la concert au fost şi mulţi aberanţi, majoritatea în jurul nostru, pentru că ne-am permis bilete mai scumpe. Au făcut fotografii cu bliţ, deşi li s-a cerut în mod expres să n-o facă, s-au jucat cu telefoanele şi au căscat de plictiseală. E un preţ mic de plătit pentru o seară superbă.

pozele le-am luat de aici.