Scrisoare deschisă profesoarei de muzică…

Stimată doamnă,

Nu e prima oară când vorbesc despre materia pe care o predaţi. În ciuda acestui fapt, vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc, deoarece învăţătorii şi profesorii, în ciuda faptului că au o reputaţie proastă, mai merită din când în când scuze, chiar şi atunci când nu constituie o amintire emoţionantă. Totuşi, va promit din start un lucru: că nu voi accepta niciodată să plătesc meditaţii la muzică doar pentru a vă satisface măruntele şi inerentele ambiţii personale.

Doamnă, problema e foarte simplă. Nu înţelegem ce predaţi şi nici rostul celor predate. Mă îndoiesc că fiica mea va considera vreodată că se  deplasează allegro până la magazin ca să ia fortissimo nişte pâine pe care s-o consume pianissimo înainte de a se îndrepta andante spre locul de muncă. La fel, permiteţi-mi să nu cred că inima ei va mai face diferenţa dintre tonuri şi semitonuri, atunci când se va îndrăgosti sau că se va mai purta cu jumătăţi de măsură când va avea în braţe un copil.

Săptămâna trecută, fiica mea l-a văzut pe Bono la TVR Cultural şi n-a mai schimbat programul vreo oră. Ştiu asta, pentru că m-am aşezat şi eu alături de ea. L-a ascultat fascinată pe Sting cântând Panis Angelicus, pe Bryan Adams străduindu-se să cânte cât mai napoletan cu putinţă, pe minunata Sheryl Crow aducând un omagiu lui Mozart, pe Zucchero articulând un psalm sau pe Dolores O’Riordan transferându-te în atmosfera unei catedrale. Aşa încât, tind să cred că nu muzica clasică e cea vinovată, ci modul în care înţelegem noi s-o revelăm minţilor tinere.

Sigur, nu pretind să vă substituiţi lui Pavarotti într-o sală de clasă. (Deşi, dacă l-aţi putea aduce pe Sting, promit că vin şi eu la oră.) Dar poate că ar trebui să încetăm cu memorarea absurdă a unor noţiuni ce nu sunt necesare decât celor care aleg o carieră muzicală. Tocmai pentru că aceia sunt tot mai puţini, nu descurajaţi o generaţie care nu numai că nu gustă clasicii, dar are şi neşansa de a asista neputincioasă (şi, adeseori, ignorantă) la moartea fenomenului pop-rock, la dispariţia ultimului val de artişti cu cultură muzicală.

Vă rog frumos, nu ne condamnaţi copiii la manelizare. Predaţi teoria, dacă trebuie şi aşa vă obligă inspectoratul. Apoi, închideţi cartea şi caietul şi apăsaţi un buton play. Povestiţi-le de sentimentul zborului la Bach, dar şi de revolta ascunsă din chitara lui Roger Waters, de geniul incredibil al lui Mozart, de nebunia de contraste care e jazz-ul, de frunzele galbene care se preling în fiecare toamnă pe mormântul lui Gustav Mahler… Învăţaţi-i să se bucure de ultimele concerte ale acestui final de istorie din postura ascultătorului simplu, aşezat pe iarbă, nu din cea a snobului care-şi cumpără locul cel mai scump pentru a fi bine văzut.

Desigur, dacă puteţi…

Iertaţi-mă, doamnă învăţătoare…

Iertaţi-mă pentru că nu v-am spus niciodată cât de mult mi-au folosit în facultate paginile acelea cu scris mărunt şi des pe care mă chinuiam să le caligrafiez, ascunzând de multe ori stiloul în întorsătura atât de firească mie, a mâinii stângi… Că nu v-am mulţumit pentru faptul că m-aţi pus să-l meditez unul dintre cei mai slabi elevi din clasă, căci din agramarea şi lipsa lui de discernământ am învăţat să înfrunt umilinţa notelor slabe de mai târziu şi a examenelor ratate, ieşind pe uşa vieţii din postura de meditator… Că v-am reproşat faptul că mi-aţi întâmpinat caracterul violent cu blândeţe, motiv pentru care şi acum găsesc în cărţi şi în muzică refugiu, când gândirea mă împinge spre restrişte…

Iertaţi-mă că nu-mi mai amintesc decât un zâmbet şi un petic de păr roşcat. Pe vremea aceea, nu studiam garderoba dascălului şi nici nu filmam cu telefonul mobil conflictele dintre noi. Le rezolvam elegant, conform unor cutume de toţi ştiute, mai clare şi mai aspre decât orice proceduri din prezent.

Iertaţi-mă că n-am reuşit, nici singur, nici alături de colegii mei, ajunşi azi la vârste ce reclamă familie, copii şi responsabilităţi, să vă menţinem la stadiul de reper pentru cei mici. V-am neglijat în mod constant, pentru că eram ocupaţi să facem revoluţiile altora, să votăm nemernici, să obţinem un post cât mai călduţ… V-am stimulat încrâncenarea şi frustrarea, trimiţându-ne odraslele la şcoală cu ursuleţi de pluş şi miniconsole video mai scumpe decât cărţile pe care vi le-aţi putea permite într-un an. V-am umplut de platitudine, deoarece n-am reuşit să umplem băncile de rezerve ale cancelariilor cu jucători la fel de valoroşi sau măcar la fel de inventivi…

Într-un final, nu ne-a rămas decât să vă desfiinţăm, sub dictatura unui paragraf dintr-o lege tembelă, pentru ca istoria să nu aibă decât o notă de subsol atunci când motoarele de căutare ale viitorului vor încerca să izoleze referinţe despre învăţători.

Bătaie de joc pe nervii copiilor şi ai părinţilor…

În teorie: Proces complex şi unitar, ce se desfăşoară stadial, educaţia muzicală are drept scop dezvoltarea sensibilităţii estetice a elevilor, a capacităţilor de exprimare şi receptare muzicală, prin activităţi practice de cântare (vocală şi instrumentală) şi prin audiţii muzicale. (sursă: programa şcolară pentru clasa a V-a, www.edu.ro)

În practică: Câte tonuri şi semitonuri are o cvartă perfectă ?* Şi dacă elevul nu ştie, bilet acasă la părinţi, să vadă şi ei ce “analfabet muzical” au în casă**. Iar dacă spui ceva la şedinţa cu părinţii, îţi sar în cap colegii de generaţie, care nu ştiau bine nici notele muzicale, dar acum vor ca odraslele lor să devină enciclopedii ambulante la 11 ani.

*Două tonuri şi un semiton, pentru cine n-are chef să caute pe Google.
** “Analfabet” care ascultă Queen, Bon Jovi, U2 şi Elvis cât cuprinde.

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.

De ce gâdea l-a cruţat pe Mihai Viteazul ?

Răspuns: Pentru că era invitat la “Sinteza Zilei”.

E singura concluzie de bun simţ de după parcurgerea manualului de română de a V-a, în care Bălcescu, Gellu Naum şi Prâslea cel Voinic coexistă extrem de paşnic, printre lecţiile de gramatică în care părţile de vorbire/propoziţie, cazurile substantivului şi modurile verbului sunt tratate exhaustiv în maximum o oră-două. (Din motiv de reparaţii, ora de la şcoală e cam 30 de minute timp efectiv.)

Să ne bucurăm că putem, totuşi, să-l mai citim pe Bălcescu. Şi multe alte texte de istorie, precum Din trecutul nostru, de Alexandru Vlahuţă, Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă, de Grigore Ureche, Ioan Vodă cel Cumplit, de Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Istoria fondărei oraşului Bucureşti, de Dimitrie Papazoglu. Graţie Wikisource.

Sursa imaginii: Enciclopedia României

Hitler era un om rău, elevule…

Via Nepoliticos, o chestie care, probabil, e mai des întâlnită decât s-ar crede şi care vine să confirme că realitatea e mai înfricoşătoare decât ficţiunea. Ca să parafrazăm, tu ştii cine predă copilului tău la şcoală? Doamnelor şi domnilor… v-o prezint pe profa de istorie ! (Pe urmă, s-o urmăriţi şi pe elevă.)

UPDATE: Extras dintr-un raport făcut de un profesor despre un caz de abandon şcolar: Băiatul care a abandonat parţial studiile a motivat spunând că trebuie să se ocupe de gospodărie, observându-se un ataşament mare faţă de calul său. Deci mă simt aproape genial în mediocritatea mea… 😀