Trei aspecte despre o iresponsabilitate generală…

Au trecut aproximativ 375 de zile de când mi-am luat carnetul. În acest răstimp, am făcut peste 8.000 km. Am mers prin oraşul îngheţat bocnă cu cauciucuri de vară (staţi liniştiţi, anul ăsta m-am dotat corespunzător), mi-am făcut concediul pe rute forestiere pline de pietriş, drumuri aşa-zis “naţionale” pline de hârtoape, aşezate, de preferinţă, în curbe (de cele judeţene nici nu mai amintesc, că mi-e mai mult decât ruşine cu ele) şi zeci de serpentine, în urma camioanelor sau în faţa coloanelor de şoferi nerăbdători care nu înţelegeau că n-am “sânge” în mine să gonesc cu 100 km/h pe munte… şi lista poate continua. Cu toată această experienţă “minimă”, mi-e foarte clar un lucru: atunci când te crezi Dumnezeu şi ai impresia că darul tău pentru omenire este viteza în registru iresponsabil, lucrurile nu se pot termina decât rău. Punct.

Am mai vorbit aici despre medici. Despre lipsa lor de responsabilitate. Coroborată cu foarte multă perseverenţă de lipsa noastră de responsabilitate. Pur şi simplu, nu ne pasă. Şi dacă ne-am rezuma la trupurile şi viaţa noastră ar fi o chestie, dar noi insistăm să-i afectăm şi pe cei dragi. Asta începe în familie şi se sfârşeşte la braţul, nu lung, ci “drăgăstos” al legii, care permite ca un om ce a luat în braţe un copac şi care – fapt evident pentru toată lumea – nu şi-a revenit pe deplin să deţină în continuare un paşaport de omorât oameni.

Am înţeles. Guvernul nu face autostrăzi. Sau străzi. Sau plombe pentru gropi. Dar e greu să-l dai jos. E îngrozitor să protestezi prin vot sau prin mijloacele societăţii civile. E al naibii de greu să protestezi fără să bei o cafeluţă şi să dansezi puţin în piaţă, înainte de a pleca pe furiş, cum se face la orice instituţie care se respectă. E mult mai simplu să te plângi că strada e proastă şi că eşti nevoit să încalci regulile. Dar asta nu ţine. Câtă vreme nu tu faci regulile şi nici nu faci nimic să le schimbi, n-ai decât să le respecţi. Dacă indicatorul arată 30, nu mergi cu 60.

Ţara lui Papură-Vodă… Ăsta a fost un domnitor cu probleme de responsabilitate, nu ?

(Pozele sunt din colecţia personală, ca să vă arăt că am condus şi pe ploaie… şi pe munte… şi pe drumuri strâmte etc.. Mă laud şi eu, deh. Nu, n-am luat mâna de pe volan ca să le fac.)

 

Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)

Romanii au talent(ul)… de a face alegeri greşite

Acest popor minunat validează cum nu se poate mai potrivit următorul raţionament:

Premisa 1: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.

Premisa 2: Dacă vreţi să vă valorificaţi talentul, încercaţi în altă ţară.

Concluzie: Prostimea nu trebuie să aibă drept de vot.

Later edit: Faceţi comparaţia cu băiatul ăsta din Filipine şi pe urmă mai vorbim.


De ce nu-mi voi desfunda sifonul de la baie…

Pentru că nu sunt român, de aia. Compatrioţii mei, şcoliţi la cursurile multilateral-dezvoltării, dau naştere la monştri precum Monica Tatoiu sau vărul bun la toate. Ei ştiu să monteze lămpi şi butucuri de uşi, să dea găuri în perete şi să introducă şi niscaiva şuruburi cu dibluri în ele (vedeţi, aşadar, că stăpânesc cât de cât “terminologia”…), să repare maşini de tot felul, să zugrăvească, să aleagă cel mai bun “11” pentru echipa naţională… N-am întrebat, dar sigur fac şi pagini de web. Cam ca în medicina de familie

În timpul ăsta, eu m-am bucurat sincer când am reuşit să curăţ filtrul de la robinet, urmare firească a depunerilor pietroase de după oprirea apei. Dar e de ajuns. Mă rezum la schimbatul becurilor şi la prepararea celei mai bestiale omlete din lume.

Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

Oameni din când în când…

Ca posesor de câine cu toate vaccinurile la zi, mereu înarmat cu pungă de rahaţi şi două pulovere pentru plimbări siberiene (bine că au trecut !), voiam să scriu un text nu prea lung, dar plin de subînţeles vizavi de problema patrupedelor comunitare. Urma să înfierez idioţenia de factură subculturală care-i caracterizează pe cei ce vor să treacă otrava din gând în faptă, dar şi milostenia neproductivă a celor care le permit să se aciueze pe lângă blocuri, punând, astfel, în pericol oameni nevinovaţi. Tonul avea să fie unul acid, care să ignore faptele cunoscute de toţi: femeia aia a sărit gardul, n-a intrat pe uşă, câinii erau îngrijiţi de cineva (aici urma să bag şi o frază despre lipsa asumării responsabilităţii la români), există lege care ne permite să eutanasiem câinii în condiţii civilizate (adică nu cu bâta), căţelele “sterilizate” pe bani grei continuă să facă pui, presa e oricum avidă de senzaţional (deşi nu m-ar mira să existe şi ceva palme politice pe tema alegerilor locale)… Nu, eu aş fi vorbit despre cât de uşor ne e să cădem într-o extremă sau alta, negând sau supralicitând condiţia umană. Concluzia tristă, dar apoteotică, ar fi fost că nu căutăm niciodată o cale de mijloc pentru a rezolva o situaţie în care toată lumea are dreptate şi pentru care oamenii, nu câinii, se fac vinovaţi.

Dar n-am mai apucat s-o fac, după ce o vecină de-a noastră s-a arătat deranjată de faptul că o căţeluşă comunitară care se aciuase prin cartier (şi m-a enervat întrucâtva şi pe mine, pentru că Apollo se zgâia numai la ea, în loc să-şi vadă de drum) a fost luată de cineva cu gândul de a o da spre adoptare. Vecina cu pricina susţinea, citez: “Doar îi aduceam de mâncare şi, din când în când, o mai primeam în casă.”

Asta e definiţia echilibrului la români: facem treabă din când în când, iubim din când în când, votăm cu cap din când în când… Ne place pentru că ne dă senzaţia că nu cădem în extremism. Şi uite aşa rămânem noi inamovibili şi rezistenţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

P.S. Preiau eu povara extremismului şi întreb: dar dacă mă înconjoară o “haită” de ţigani/oameni ai străzii/muncitori beţivi, unde trebuie să protestez ?

Cum protestează românul…

Cum ştie el mai bine: făcând spam la greu, iniţiând o campanie pe net pentru ca oamenii să dea “like” şi să pună feţe zâmbitoare… şi alimentând dinainte maşina, ca să aibă benzină în rezervor cât protestează. Mă mir că n-au făcut campania în noaptea de Revelion.

Eu sunt de aceeaşi părere ca întotdeauna, valabilă şi pentru mâncare, haine şi alte alea: cheltuieşti cât îţi permiţi şi nu faci credit să-ţi iei SUV sau plasmă dacă nu eşti în stare să cumperi mai mult de doi crenvurşti. Dacă e rost de ceva mers pe jos, cu plăcere.