May 3

Vin conchistadorii… au conchis autorităţile

Combinaţia letală dintre organizarea unei finale de cupă europeană şi alegerile locale a pus pe jar serviciile de curăţenie din cartier. Se spală fiecare centimetru de asfalt şi fiecare dală din bordură cu un entuziasm demn de a fi repetat şi în alte situaţii.

Printre apa şiroind din tufe se strecoară câţiva agenţi de la poliţia locală, care plasează hârtiuţe trase la xerox sub ştergătoarele maşinilor. “Din motive de siguranţă, vă solicităm să nu parcaţi în perimetrul stadionului (nu dau nume de străzi aici, n-are rost) in perioada de…(erau vreo 46 de ore sau ceva de genul ăsta)”.  După vreo trei experienţe cu porţii de câte 55.000 de spectatori, n-am înţeles agitaţia şi am sunat la biroul de informare al poliţiei.

– Bună ziua, sunt agentul X, cu ce vă pot ajuta ?
– Vă sun în legătură cu o notificare pusă pe maşinile din perimetrul stadionului. Voiam să ştiu unde am putea să parcăm, de vreme ce noi chiar locuim acolo, iar unii dintre noi au locuri de parcare plătite.
– Păi… staţi să văd despre ce e vorba (tăcere apăsătoare de vreo 20 de secunde).. Da, e vorba de străzile menţionate acolo.
– Dom’le, aţi spus “perimetrul”. Asta include şi toate străduţele dintre arterele principale ? (Noi acolo parcăm, pe cele principale nu prea ai unde sau e interzis.)
– Staţi un pic… E vorba de siguranţa dumneavoastră.
– Haideţi să vă iau altfel. E interzis să parcăm acolo ?
– Păi…nu…
– Cu alte cuvinte, dacă o parchez regulamentar pe străduţe, ridicaţi maşina ?
– A, nu. În niciun caz. Dar ştiţi… or să treacă suporterii şi e posibil să…
– Mulţumesc. O zi bună !

Ca de obicei, autorităţile consumă hârtii şi forţă de muncă doar ca să se acopere în caz de vreun parbriz spart. Pentru că, nu-i aşa, e mai periculos să foloseşti banii ăia pentru a pune două “gorile” pe fiecare stradă, care să supravegheze cârdurile de suporteri.

Şi tot ca de obicei, ne ploconim în faţa străinilor. Doamne fereşte să vadă vreun câine vagabond, vreun tufiş crescut aiurea sau vreun Trabant ruginit, că se duc şi ne spun la UE…

P.S. Desigur, e foarte posibil să ne şi interzică să stăm acasă în ziua aia. Sau să ne roage să găzduim câte un spaniol în fiecare casă sau măcar să-l primim în curte (după ce-am luat câinele de acolo).

November 29

Portretul-robot al spectatorului de la finala Europa League

UPDATE: Dat fiind faptul că au fost comandate deja foarte multe bilete, iar cele mai scumpe s-au epuizat deja, mi se pare evident că persoana descrisă mai jos este cât se poate de departe de pamflet şi cât se poate de aproape de realitate.

În primul rând, trebuie să fie o persoană cu card. Înalţii oficiali de la FRF nu permit celor cărora patronii le dau banii în mână să fie prezenţi pe un stadion pentru care au plătit impozite cu cârca.

În al doilea rând, trebuie să fie dispus să accepte locuri oriunde, mai ales dacă alege biletele de 150 de lei. Nu e loc, deci, de sentimentali care ţin cu dinţii de scaunul lor din tribună.

În al treilea rând, trebuie să fie bărbat cu experienţa mersului la curve, deşi eu n-am auzit încă să plăteşti în noiembrie şi să ţi se furnizeze produsul în aprilie (deh, n-oi fi atins gradul de sofisticare necesar pentru asta). Probabil că federalii îşi asigură în acest fel porcul de Crăciun, în condiţiile în care oricum muia şi-o iau pe gratis.

Nu în ultimul rând, trebuie neapărat să fie o persoană sănătoasă.  În caz de deces, biletul tot imprimat cu numele lui rămâne şi mă îndoiesc că moştenitorii vor intra cu certificat de deces. (Apropo, cum puii mei să vii cu certificatul de naştere  al copilului, când respectiva hârtie e un ditamai A4?)

P.S. Ameninţaţi cu faptul că nu se vor mai putea procura bilete din restul disponibile, mă gândesc că cea mai mare ironie a sorţii (din păcate, imposibil de realizat) ar fi ca finala să se joace între Steaua şi Vaslui. 😀

November 21

Din înţelepciunea comentatorilor pe bloguri…

Categoria “Băşinile oamenilor miros mai frumos”: In primul rand miroase urat daca ai caine in apartament. Cu timpul, te obisnuiesti probabil, dar la toti la care am fost si aveau caine mi s-a facut greata cand am intrat. Cainele trebuie tinut la curte, locul lui e afara.”

Categoria “Timpul meu e limitat”: Pur si simplu nu poti tine un caine intre 4 pereti, il chinui inutil. E ca si cum ai tine un om intre 4 pereti si ii faci program de plimbare de 10 minute pe zi.

Categoria “Iubeşte-ţi copilul, urăşte-ţi câinele. Că sigur n-are creier şi Dumnezeu”: Mie mi se pare cam fără scop să investești financiar și sufletește într-un câine care moare înaintea ta, mult mai bine faci copii și te chinui cu prostiile lor. de aici

Oameni buni, câinele, la fel ca şi copilul, îl ai aşa cum îl creşti. Dacă te aştepţi să-l plimbi zece minute pe zi, să-i arunci o mână de boabe şi să-l laşi de izbelişte între patru pereţi, sigur că nu va înţelege nimic. E o fiinţă care are nevoie de exerciţiu fizic, de comunicare, de înţelegere, de multă iubire. Şi nu, nu poţi renunţa la ideea cu câinele în favoarea unui copil, crezând că ai scăpat de toate responsabilităţile astea. Relaţia cu câinele e parfum pe lângă cea cu copilul.

October 19

Trei aspecte despre o iresponsabilitate generală…

Au trecut aproximativ 375 de zile de când mi-am luat carnetul. În acest răstimp, am făcut peste 8.000 km. Am mers prin oraşul îngheţat bocnă cu cauciucuri de vară (staţi liniştiţi, anul ăsta m-am dotat corespunzător), mi-am făcut concediul pe rute forestiere pline de pietriş, drumuri aşa-zis “naţionale” pline de hârtoape, aşezate, de preferinţă, în curbe (de cele judeţene nici nu mai amintesc, că mi-e mai mult decât ruşine cu ele) şi zeci de serpentine, în urma camioanelor sau în faţa coloanelor de şoferi nerăbdători care nu înţelegeau că n-am “sânge” în mine să gonesc cu 100 km/h pe munte… şi lista poate continua. Cu toată această experienţă “minimă”, mi-e foarte clar un lucru: atunci când te crezi Dumnezeu şi ai impresia că darul tău pentru omenire este viteza în registru iresponsabil, lucrurile nu se pot termina decât rău. Punct.

Am mai vorbit aici despre medici. Despre lipsa lor de responsabilitate. Coroborată cu foarte multă perseverenţă de lipsa noastră de responsabilitate. Pur şi simplu, nu ne pasă. Şi dacă ne-am rezuma la trupurile şi viaţa noastră ar fi o chestie, dar noi insistăm să-i afectăm şi pe cei dragi. Asta începe în familie şi se sfârşeşte la braţul, nu lung, ci “drăgăstos” al legii, care permite ca un om ce a luat în braţe un copac şi care – fapt evident pentru toată lumea – nu şi-a revenit pe deplin să deţină în continuare un paşaport de omorât oameni.

Am înţeles. Guvernul nu face autostrăzi. Sau străzi. Sau plombe pentru gropi. Dar e greu să-l dai jos. E îngrozitor să protestezi prin vot sau prin mijloacele societăţii civile. E al naibii de greu să protestezi fără să bei o cafeluţă şi să dansezi puţin în piaţă, înainte de a pleca pe furiş, cum se face la orice instituţie care se respectă. E mult mai simplu să te plângi că strada e proastă şi că eşti nevoit să încalci regulile. Dar asta nu ţine. Câtă vreme nu tu faci regulile şi nici nu faci nimic să le schimbi, n-ai decât să le respecţi. Dacă indicatorul arată 30, nu mergi cu 60.

Ţara lui Papură-Vodă… Ăsta a fost un domnitor cu probleme de responsabilitate, nu ?

(Pozele sunt din colecţia personală, ca să vă arăt că am condus şi pe ploaie… şi pe munte… şi pe drumuri strâmte etc.. Mă laud şi eu, deh. Nu, n-am luat mâna de pe volan ca să le fac.)

 

October 17

Românii urăsc moliile…

Şi o fac cu atâta patimă, încât sfâşie cu disperare cutiile din supermarket, nelăsând nicio şansă celor care vor să achiziţioneze produsele împotrive insectelor cu pricina într-un mod cât se poate de legal. Pentru că lupta cu moliile e mai presus de lege şi de bunul simţ. E un adevărat pariu cu existenţa…

 

June 7

Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)

April 26

Romanii au talent(ul)… de a face alegeri greşite

Acest popor minunat validează cum nu se poate mai potrivit următorul raţionament:

Premisa 1: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.

Premisa 2: Dacă vreţi să vă valorificaţi talentul, încercaţi în altă ţară.

Concluzie: Prostimea nu trebuie să aibă drept de vot.

Later edit: Faceţi comparaţia cu băiatul ăsta din Filipine şi pe urmă mai vorbim.


March 23

De ce nu-mi voi desfunda sifonul de la baie…

Pentru că nu sunt român, de aia. Compatrioţii mei, şcoliţi la cursurile multilateral-dezvoltării, dau naştere la monştri precum Monica Tatoiu sau vărul bun la toate. Ei ştiu să monteze lămpi şi butucuri de uşi, să dea găuri în perete şi să introducă şi niscaiva şuruburi cu dibluri în ele (vedeţi, aşadar, că stăpânesc cât de cât “terminologia”…), să repare maşini de tot felul, să zugrăvească, să aleagă cel mai bun “11” pentru echipa naţională… N-am întrebat, dar sigur fac şi pagini de web. Cam ca în medicina de familie

În timpul ăsta, eu m-am bucurat sincer când am reuşit să curăţ filtrul de la robinet, urmare firească a depunerilor pietroase de după oprirea apei. Dar e de ajuns. Mă rezum la schimbatul becurilor şi la prepararea celei mai bestiale omlete din lume.

March 22

Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)