Ora caracatiţei

Mai întâi, au fost portocaliile tentacule olandeze, care au sugrumat palpitant, dar cinic, o echipă care stă într-un singur jucător, şi acela schimbat cu cinci minute înainte, ca gest de acceptare demnă a înfrângerii.

Apoi, a fost molusca cu rezidenţă germană, care a prezis perfect tot ce s-a întâmplat vara asta. Cineva spunea că Germania merită o reverenţă pentru ce-a făcut. Fără îndoială, dar Spania a preferat să dea reverenţa pe succes.

Finala este tot ce ne-am visat. Triumful bătrânului continent pe tărâm străin. Fără plictisitorii italieni, încăpăţânaţii germani, trufaşii englezi şi îngâmfaţii francezi. Va fi doar umbra lui Cruyff în luptă cu faldurile roşii ale toreadorilor.

CM – sferturi. Revenirea Europei.

Nu trecuse decât o repriză din opt. Europenii, reprezentaţi atunci de oamenii în portocaliu, stăteau bine mersi sub bocancul sud-american. În acel moment s-a produs. Ea, revanşa zeului-fotbal, ai cărui preoţi proorociseră că locul în care s-a născut fotbalul nu va avea nicicând încoronare peste ape…

Ce a urmat e de povestit copiilor. Olanda s-a luat la trântă, ca cel mai vânjos luptător de greco-romane. Germania a retezat cu sete aripile zeilor argentinieni şi a trimis costumul lui Maradona pe rafturi fără naftalină. Iar Spania a rezistat psihic la asaltul Paraguayului şi la indolenţa brigăzii de arbitri.

Onoarea “nereperată” a Americii de Sud a rămas pe umerii micuţei, dar inimoasei (şi, mai ales, norocoasei) reprezentative uruguayene. Care a fost la o palmă şi o bară de destrămarea unui vis.