O echipă cât o “armada”

Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, a câştigat echipa în dauna grupului de vedete. Bonomul Del Bosque a amalgamat într-un creuzet special toată ambiţia catalană, sângele albastru castilian şi valoarea nemăsurată a celorlalte provincii spaniole, oferind un spectacol total la preţ de scoruri sărace, cu goluri pe final, asemănătoare suliţelor înfipte de matadori.

De trei ani, fotbalul spaniol experimentează clipe de excelenţă. Pentru că a tot construit, de la finala pierdută în 1984. Şi pentru că, an de an, refuză să trăiască din amintiri.

Sursa foto: www.media1.ro

CM – sferturi. Revenirea Europei.

Nu trecuse decât o repriză din opt. Europenii, reprezentaţi atunci de oamenii în portocaliu, stăteau bine mersi sub bocancul sud-american. În acel moment s-a produs. Ea, revanşa zeului-fotbal, ai cărui preoţi proorociseră că locul în care s-a născut fotbalul nu va avea nicicând încoronare peste ape…

Ce a urmat e de povestit copiilor. Olanda s-a luat la trântă, ca cel mai vânjos luptător de greco-romane. Germania a retezat cu sete aripile zeilor argentinieni şi a trimis costumul lui Maradona pe rafturi fără naftalină. Iar Spania a rezistat psihic la asaltul Paraguayului şi la indolenţa brigăzii de arbitri.

Onoarea “nereperată” a Americii de Sud a rămas pe umerii micuţei, dar inimoasei (şi, mai ales, norocoasei) reprezentative uruguayene. Care a fost la o palmă şi o bară de destrămarea unui vis.