Cum arată rock-ul la 60 de ani…

Păi cum să arate ? Flamboaiant,electrizant, dement… dacă te numeşti Steven Tyler sau Joe Perry. Am trăit s-o văd (şi s-o ascult) şi pe asta: Aerosmith cântând live, la mine în oraş, piese precum Love in an Elevator, Pink, Living on the Edge, Crazy, Cryin’, I Don’t Want to Miss a Thing, Walk This Way sau Dream On, ultimele două în cadrul unui bis care s-a lăsat aşteptat cam mult.

A fost o nouă seară fermecată din povestea pe care o scrie muzica în cartea vieţii mele. Ia să vedem, găsim şi niscaiva înregistrări… da, sigur.

Clapton şi Winwood: inaccesibili, impasibili, incredibili…

N-au vorbit deloc cu publicul şi n-au clintit niciun muşchi la cei 60 şi ceva de ani ai lor. Dar lecţia lor de blues şi rock a alungat căldura ca pe o ceaţă rea şi ne-a răcorit sufletele însetate de atâţia ani de aşteptare.

Clapton e “tatăl lor”, oameni buni. Se distrează cu chitara la fel de uşor cum un copil savurează o îngheţată într-o zi caniculară. Winwood e blând, dar impunător, îmblânzind orga şi publicul. Amândoi se completează, se sprijină, fac schimburi trepidante de ritmuri. Ne izolează, ne transferă în alt timp şi spaţiu, ne fac să ne ridicăm în picioare, să rezistăm până la final cu un copil adormit pe umeri, să ne sărutăm soţia şi s-o luăm la dans ca la prima întâlnire…

Publicul a fost încântat de” Layla” şi “Cocaine”, a suspinat a tinereţe pe “How Long” şi “After Midnight” şi şi-a reamintit de Ray Charles (“Georgia on My Mind”) şi Jimi Hendrix (“Voodoo Chile”). N-au cântat preferata mea, “Wonderful Tonight”, dar a fost “o seară minunată”. Mulţi dintre ei au filmat, de unde şi fragmentul de mai jos.

“Sunt ultimele răbufniri ale rock’n’roll-ului. Iar noi vom asista la moartea lui.” Cuvintele celei care-mi poartă verigheta şi inima răsună spectaculos de trist. După Stones, Sting, Santana şi AC/DC, concertul de aseară a fost ca un mesaj transmis generaţiei mele, care va fi cioclul fenomenului hippie, dar şi păstrător al amintirii lui, asemeni oamenilor care memorau cărţi într-un roman distopic de Ray Bradbury.

De ce cartierele Bucureştiului se numesc…

(primită pe mail…)

Balta Albă – Aici se afla o groapă de var unde, în vremea lui Caragea, se topeau cadavrele ciumaţilor. Când ploua, locul devenea o baltă. Albă.

Băneasa – Nevasta banului. În cazul de faţă, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni – Francisc Rákóczi al II-lea pleacă la turci (nici el, nici turcii nu se înţelegeau cu habsburgii, iar asta îi făceau prieteni). La fel procedează şi o parte din apropiaţii lui Rákóczi. Mai exact, o ceată de husari conduşi de groful Miklós Bercsényi. Nu ştiu dacă au stat doar ca să-şi tragă sufletul ori s-au oprit de tot, cert este că, undeva la sud de Bucureşti, husarii Berceni au luat o pauză.

Colentina – Probabil e doar o legendă (asemănătoare cu legenda numelui Bucureştilor). Astfel, Colentina vine de la “colea-n-tină” – cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi învins pe turci într-o bătălie. O vreme s-a numit şi “Olintina”

Cotroceni – Numele îi vine de la “a cotroci”, “cei care “cotrocesc”. Un vechi regionalism, care înseamnă “a cotrobăi”, “a scotoci”, “a scormoni”.

Crângaşi – Etimologia este evidentă. Cândva, aici era o prelungire din Codrul Vlăsiei – un crâng. Aici trăiau, normal, crangaşii.

Dămăroaia – Această moşie parcelată a aparţinut boieroaicei Maria Damaris.

Dealul Spirii – După numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea şi “Spirea”), care a ridicat în 1765 pe Dealul Lupeştilor o biserică (Spirea Veche)

Dristor – Vine de la breasla piuarilor care şi-au avut satul în această parte a Bucureştilor. A fost aşezarea meşterilor piuari care se numeau “dârstari”, “dârsta fiind piua din piatră folosită la fabricarea postavului şi dimiei. Piuarii fabricau “dârste” şi pentru sutele de mori de pe cursul Dâmboviţei, care, timp de sute de ani, au fost prezenţe cotidiene, de mare relevanţă economică, pentru târgul Bucureştilor.

Drumul Taberei – Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti pe la vest în anul 1821 şi şi-a aşezat aici tabăra de panduri.

Ferentari – Paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinată origine a numelui: vine din latină. “Ferentarius” era un soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane. După unele opinii, aici s-ar fi aflat câmpul de exerciţii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul

Floreasca – După numele boierilor care au stăpânit locurile respective: Floreştii

Ghencea – Din turcă vine. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. Aici s-a ridicat o biserică. Biserica era a Ghencei.

Giuleşti – Era o proprietate boierească, a Juleştilor

Lipscani – În slavă, Lipsk, Lipsko înseamnă “locul cu tei”. Acest “loc cu tei” este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniţi în Bucureşti cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari – În secolul 19, aici era zonă de instrucţie militară, probabil şi o garnizoană. O vreme a funcţionat aici “Pirotehnia Armatei”.

Pantelimon – Îşi ia numele după Mănăstirea Sf. Pantelimon. În greacă, “pan” înseamnă “tot” şi “eleimon” înseamnă milă. Panteleimon = “cel milostiv, întreg-milostivul”.

Rahova – Numele e relativ nou şi vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în secolul 19, spre aducere aminte a Războiului de Independenţă: Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei şi Calea Dorobanţilor.

Sălajan – Un nume şi mai nou. Nu vine de la Sălaj, ci de la Leon Szilaghi, cunoscut şi sub numele de Leontin Sălăjan.

Titan – Îsi ia numele de la fabrica de ciment “Titan”, construită la începutul secolului XX.

Vitan – De la D. Papazoglu aflăm ce-i acela un “vitan”: “În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea.”

Iată că am găsit locuri şi oameni…

Mai demult, exprimam prin două clipuri de pe YouTube faptul că n-am fi capabili de frumos.

Între timp, s-au găsit câţiva tineri să mă contrazică. Între înclinaţia ancestrală spre pupincurism şi nădejdea că ultimii 20 de ani n-au fost în zadar, rămâne impresia că se poate face şi la noi ceva din pasiune…

Memoria neştearsă a capitalei…

dambovita-1926În ultimele săptămâni, am amorţit de multe ori pe bloguri  mai mult sau mai puţin cunoscute mie, sub povara fascinaţiei pe care o invocă mereu istoria “marelui oraş”, cum ar spune un prieten de-al meu. N-am putut să cuprind tot, dar dacă va pasionează Bucureştiul, puteţi apela la câteva resurse “de mare angajament”:

Blogul Rezistenţa Urbană are o secţiune specială dedicată oraşului lui Bucur, despre clădiri, poduri, străzi şi oameni de demult. Serialul dedicat cutremurului din 1977 este absolut tulburător.

Oraşul lui Bucur este un univers al cărţilor poştale din ultima sută de ani. Aproape că simţi în mână hârtia aceea groasă, uneori zimţată pe margini, colorată ades în sepia…

Atunci şi acum joacă pe cartea comparaţiilor, punând faţă în faţă instantanee din trecut şi prezent ale unor peisaje şi clădiri din capitală.

Art Historia e un blog descriptiv, dar şi de protest la adresa distrugerii oraşului.

Bucureştiul între cele două războaie mondiale e unproiect bazat pe o cercetare a Bibliotecii Academiei Române, prin care s-au recuperat operele fotografului Nicolae Ionescu.

În sfârşit, puteţi citi despre poveştile de ieri şi de azi ale capital pe secţiunea dedicată a metropotamului.