Cum adică, “cine a plătit elicopterul” ?

Într-unul dintre ultimele episoade ale serialului “Viaţa la Casa Albă”, preşedintele ales, un băiet de origine mexicană cu mai mult bun simţ decât prevăd legile reale ale politicii (că, deh, serialele americane sunt variante extrem de romanţate ale societăţii) e, pur şi simplu, şocat de îngrădirile pe care trebuie să le suporte, de traseele speciale pe care forţele speciale i le-au rezervat lui şi familiei şi aşa mai departe…

Elicopterul l-am plătit noi, contribuabilii. Pentru ca preşedintele să ajungă în siguranţă la Cotroceni, nu în vreo groapă pregătită de un iresponsabil rupt în fund care şi-a luat SUV pe credit, dar n-a avut bani şi de anvelope de iarnă. Arătaţi-mi mie un preşedinte din lumea asta care merge cu maşina bară la bară şi nu mai zic nimic.

Iar dacă vă referiţi la faptul că s-a întors de la o agapă, nu de la treburile ţării, v-aş mai putea spune câteva lucruri. Vreo trei. Unu: chiar dacă nu ne place de el, preşedintele e un om. Doi: un preşedinte nu e niciodată în concediu. Trei: dacă nu vă convine că petrece şi zboară pe bani publici, ieşiţi în stradă – cu mic, cu mare… cu ştampila de vot. Aşa cum n-aţi făcut-o în decembrie 2009…

Atunci când nu se ocupă de manele şi ţâţe, jurnaliştii noştri stau, aşa, pe gânduri şi născocesc titluri.

E trist…

În ciuda faptului că unii m-au considerat narcisist, sunt trist că am anticipat corect. Că jumătate n-am vrut să ieşim la vot. Şi că cealaltă jumătate a stat la cozi ore în şir, măcinând idealuri în lipsă de altceva mai bun.

E trist că două treimi din cealaltă jumătate continuă să susţină nişte partide care ne-au băgat pumnul în gură în ultimele două decenii (fiecare în stil propriu – unul prin cenzură cruntă, celălalt vomitându-ne în prag).

E trist că Băsescu e bolnav de putere, că Geoană citeşte robotic de pe foaie… dar cel mai trist e că Antonescu a răsturnat brusc găleata cu pretins bun-simţ. E trist că n-a ştiut să accepte demn înfrângerea (care e, de fapt, o victorie – rezultat bun plus poziţie de forţă la negocierea guvernului) , cu acea eleganţă specifică intelectualilor.

E trist că mă bate iar gândul să nu votez, deşi probabil că voi merge să pun ştampila pe Geoană. Oricum, normalitatea n-are cum să existe vreodată în această ţară.

E trist că am cuibărit în colţul sufletului sentimentul că Antonescu i se va alătura lui Băsescu, moment în care relaţia dintre mine şi politică s-ar curma iremediabil.

Dar cel mai trist este că, vreme de o săptămână, pe blog n-a fost decât politică. Şi, zău, nu ştiu dacă meritaţi aşa ceva.

Poate fiica ta şi-a preluat sloganul de pe Google…

Marinarul cu costum de preşedinte nu mai are nevoie de filozofi. Că ăia nu vin la vot şi nici nu încing grătarul fericiţi că au ieşit EBA şi Becali. Susţinătorul de bază al chelnerilor, tinichigiilor şi ospătarilor (a nu se înţelege că am ceva cu meseriile astea) îl amestecă pe Herodot cu păpădiile, într-o salată de nesimţire crasă. Nimic nu s-a schimbat de la 13-15 iunie 1990. Tot cei care citesc cărţi au cele mai mari şanse de a cădea sub bâta istoriei.

Dle preşedinte, Google e o unealtă, nu un sistem de învăţământ. Presupun că odrasla dumneavoastră care a ajuns parlamentar european nu prea ştie cu ce se mănâncă aplicaţia în cauză. (Cum ar putea să ştie, ea doar baga nişte date într-un computer, munca pentru care ia un salariu de 3 ori mai mare decât al meu.) Dacă ar fi ştiut, ar fi aflat de ce în Bulgaria campania ei n-ar fi avut niciodată şanse. 😀

UPDATE: Tolo şi Gramo tratează şi ei subiectul. Savuros, ironic, pe alocuri înspăimântător…