E trist…

În ciuda faptului că unii m-au considerat narcisist, sunt trist că am anticipat corect. Că jumătate n-am vrut să ieşim la vot. Şi că cealaltă jumătate a stat la cozi ore în şir, măcinând idealuri în lipsă de altceva mai bun.

E trist că două treimi din cealaltă jumătate continuă să susţină nişte partide care ne-au băgat pumnul în gură în ultimele două decenii (fiecare în stil propriu – unul prin cenzură cruntă, celălalt vomitându-ne în prag).

E trist că Băsescu e bolnav de putere, că Geoană citeşte robotic de pe foaie… dar cel mai trist e că Antonescu a răsturnat brusc găleata cu pretins bun-simţ. E trist că n-a ştiut să accepte demn înfrângerea (care e, de fapt, o victorie – rezultat bun plus poziţie de forţă la negocierea guvernului) , cu acea eleganţă specifică intelectualilor.

E trist că mă bate iar gândul să nu votez, deşi probabil că voi merge să pun ştampila pe Geoană. Oricum, normalitatea n-are cum să existe vreodată în această ţară.

E trist că am cuibărit în colţul sufletului sentimentul că Antonescu i se va alătura lui Băsescu, moment în care relaţia dintre mine şi politică s-ar curma iremediabil.

Dar cel mai trist este că, vreme de o săptămână, pe blog n-a fost decât politică. Şi, zău, nu ştiu dacă meritaţi aşa ceva.

Ţara asta dă cu o mână… mâna care poartă securea

Chiar părea al dracului de interesant. Chiar îmi construisem o ipoteză care să-mi susţină decizia. Dar s-a retras. N-avea nicio şansă între un candidat cu piţipoance, unul cu inteligenţă inferioară, unul mai duios decât o floare, unul cu şef de campanie manelist şi doi expulzaţi de la spitalul de nebuni. Undeva, scria că România a mai pierdut o şansă. Poate, dar a mai câştigat timp să facă nişte comisioane pe spinarea proştilor…

Chiar nu ştiu cu cine să votez. Poate cu Remus Cernea, dacă nu se retrage. Măcar ăsta nu se linge cu popii. Sau poate stau acasă, că-mi ajunge câte speranţe am investit din noiembrie ’96 încoace…

“Chiriaşii istoriei sunt la locul lor, neclintiţi.”

Nu mergeţi după camionul circarilor…

Americanii îi spun “the bandwagon effect” şi-l folosesc cu succes în confruntări electorale, publicitate şi în tot ce în seamnă showbiz. Conceptul este următorul: “Dacă toţi cred asta, atunci aşa trebuie să fie”.

În absolut toate sondajele, indiferent de scandalurile de peste an, candidaţii principalelor trei partide din România deţin 75% din voturile exprimate.

“Nothing can so alienate a voter from the political system as backing a winning candidate.” Mark B. Cohen

Tendinţa oamenilor este de a adopta în aparenţă valorile stabilite de majoritate (asta dacă nu intră în “spirala tăcerii“).

Cele 75 de procente nu reprezintă nimic, în condiţiile în care absenteismul e enorm. Chiar şi în cazul fericit în care vor vota jumătate dintre alegători, va însemna că trei (3!) oameni strâng doar 37,5% din voturi. Ce se întâmplă cu celelalte 62,5% ?

“If God had wanted us to vote, he would have given us candidates.” Jay Leno

Nu am exprimat niciodată opinii politice făţişe pe acest blog (au fost mai degrabă nişte intervenţii “contra”), dar nu mai pot continua să n-o fac. Nu mai suport bălăcăreala, manelizarea, prostirea în faţă din partea guvernanţilor. Până şi rostirea cuvântului “schimbare” s-a perimat, ce să mai vorbim de conceptul în sine. Nu de schimbare avem nevoie, ci de acţiune. Oricum, în orice direcţie.

Vecini care-şi duc pensia de pe o zi pe alta şi care ne-au secat la cap cu Iliescu. Părinţi care sunt convinşi că în comunism era mai bine şi care-l apreciază pe Năstase. Colegi şi prieteni care până mai ieri îl votau pe Băsescu. Oameni care n-au mai fost la urne de ani de zile. Toţi  mi-au spus deja că vor vota. Cu altcineva.

“Democracy is being allowed to vote for the candidate you dislike least.” Robert Byrne

Nu ştiu dacă România se va scutura de acest marasm care ne-a cuprins pe toţi. E foarte posibil să nu se întâmple nimic. A doua zi, vom reveni la scandal, la lenevit, la plânsul grevist pe umărul televiziunilor, aruncând în treacăt o flegmă pe colecţia de cărţi pe care ne-am luat-o cu ziarul ca să moară vecinul de ciudă…

Am avantajul că nu mă mai surprinde nimic. Şi că (aproape) nimic nu mă mai poate deziluziona. Am dezavantajul că, pentru prima dată în viaţă, mă amăgesc cu impresia că voi vota mai mult “pentru” decât “contra”.

“If I were told that what I shall write will be read in twenty years by the children of today and that they will weep and smile over it and will fall in love with life, I would devote all my life and all my strengths to it.” Lev Tolstoi

Se simte miros de urne…

margareta-si-raduPoate că nu e decât un foc de paie. O stratagemă de imagine. Un test pentru societatea civilă. Sau poate că se va întâmpla un lucru care mă va scoate la toamnă la urne. Nu pentru a vota, am promis că n-o mai fac. Pentru A ALEGE. O persoană care, indiferent de rele şi bune, indiferent de trecut şi de prezent, a avut puterea de a se schimba, de a învăţa şi din gura căreia nu voi auzi niciodată expresii precum “Măi, animalule !”, “ţigancă împuţită” sau “găozar”. Ar fi un strop de eleganţă în marea asta de mojicie.

Apropo, sper că n-aţi uitat de sondajul ăsta din 2006

sursa foto