Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.

Poezia de vineri (9)

Paradox şi greşeală de Adrian Păunescu

Mai înţelept ca-ntotdeauna
Şi tot atât de idiot,
Acum pricep ca e totuna,
Să n-ai nimic sau să ai tot.

Şi paradoxul mă omoară
Şi sunt nebun să mi-l explic,
Că totu-a fost până aseară
Şi astăzi nu mai e nimic.

Sunt sclavul presimţirii sumbre,
Pe care mi-o-nsuşesc intim,
Că vieţuim ca nişte umbre
Şi ca şi umbrele murim.

Şi, cum nu-i nimeni să te-acuze,
De stratageme şi de măşti,
Cum au putut aceste buze,
S-ascundă faptul că urăşti ?

Un clopot bate într-un munte,
Cu neînţelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei înfrânte
Şi-a suferinţei după rang.