Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)

Ziua de azi…

…e doar corespondentul pământean, tipizat şi neînsufleţit, al unui eveniment care mi-a schimbat viaţa. Restul sunt doar mici amănunte, care-mi recompun universul şi pe care niciun cuvânt al vreunei limbi nu e capabil să le descrie.

Vio, iartă-mi lipsa de fantezie, dar asta fredonam din liceu, ştiind că undeva, într-un colţ de univers, eşti TU…

Şcolile distrug creativitatea…

Aseară, în timp ce copiam pentru fiica mea un text de trei paragrafe, care forma un “măreţ proiect” la limba franceză – text creat acum trei luni şi livrat în versiunile: brut, corectat, cu fotografii şi separat, text plus fotografii… pe care n-a fost niciodată solicitată să-l citească în clasă, nu s-a interesat nimeni de unde ştie relativ multe cuvinte noi şi aşa mai departe  – mi-am adus aminte de această prezentare a lui Sir Ken Robinson (are şi subtitrare în română, dacă selectaţi), în care acesta argumentează că avem “un sistem de educaţie modelat după interesele și imaginea epocii industriale, organizat asemeni liniilor de producție”. (Apropo, mai ţineţi minte imaginile din “The Wall” ?)

Nemulţumiţi mai sunt şi cinefilii ăştia…

Întâmplarea face să fi văzut tocmai cele trei filme care au luat “caimacul” la recent încheiata decernare a premiilor Oscar. Nu mică mi-a fost surprinderea să citesc zeci de “cronici” (serios documentate, ce-i drept) care iau în derâdere şi arogă doar superficialitate peliculelor cu pricina. Nu sunt un fan declarat al Academiei Americane de Film, dar aş vrea doar să vă reamintesc că ne uităm la filme nu numai pentru a le căuta nod în papură şi valenţe pe care nu sunt capabile să le atingă, ci şi pentru a plonja adânc în sufletul omenesc şi a obţine şi un “catharsis” din asta.

Da, “Discursul regelui” e oarecum sub aşteptări. Dar numai pentru că noi ne-am aşteptat să fie ceva spectaculos, tragic sau măreţ, ca eventual preambul la nunta ce va avea loc anul acesta în sânul regalităţii britanice. În realitate, e doar povestea (excelent interpretată, filmată, montată şi garnisită cu atmosferă de film clasic) unei prietenii dintre un monarh şi un om de rând, al căror obiectiv comun şterge graniţele invizibile trasate de aşa-zisul “sânge albastru”. Neconcordanţa sau caricaturizarea unei detalii istorice nu deranjează câtuşi de puţin,pentru că bâlbâiala celui ce avea să devină rege este a epocii însăşi, plină de personaje politice care au închis ochii la acţiunile lui Hitler, Stalin, Mussolini… Lecţie de viaţă: Şi regii au imperfecţiuni. Iar elocvenţa nu ţine întotdeauna loc de victorie, aşa cum a aflat pe pielea sa chiar liderul nazist. Personal, nu mi-a plăcut cum a ieşit discursul de la final, dar presupun că era destul de potrivit momentului şi mijloacelor tehnice de atunci. Cei doi protagonişti sunt, însă, senzaţionali.

Da, “Reţeaua de socializare” e un film mai mult decât lejer, cu personaje extrem de romanţate, atunci când nu le sunt atribuite caracteristici specifice unui film stupid despre frăţiile din colegiu. Dar acum când citiţi textul ăsta, între un mic comentariu pe “wall” şi “tăg-uirea” a niscaiva poze, recunoaşteţi cinstit că aţi vrea să aruncaţi măcar o privire în culisele obsesiei care a devenit Facebook. În plus, vă asigur că veţi degusta schimbul de replici şi veţi jubila la surplusul de contemporaneitate cu care ne inundă pelicula. Lecţie de viaţă: O afacere de un miliard de dolari înseamnă extrem de mult tupeu, nopţi nedormite, trădări şi procese cu mize mari. Replica de final (“You’re not an asshole, Mark. You’re just trying so hard to be”), întărită şi de secvenţa memorabilă în care personajul principal dă “refresh” la pagina de Facebook a fostei sale prietene, ne dovedeşte că trăim în virtual, în disimulare, mai mult decât ne-am dori…

Da, “Începutul” e doar o ciorbă “Matrix” reîncălzită (şi destul de plictisitoare) a cărei filosofie nu ajunge nici la degetul mic al filmului fraţilor Wachowski. Ideea extrem de generoasă a explorării şi influenţării subconştientului (violent, uneori) prin intermediul viselor nu este exploatată absolut deloc, neexistând replici memorabile. Din fericire, suspansul drege în mod fericit situaţia, aşa că vrei să rămâi în scaunul de spectator, pentru a vedea nu cum se sfârşeşte (previzibilitatea ucide bruma de artă din filmele americane), ci ce se alege de fiecare dintre personaje. Lecţie de viaţă: Trăim într-un univers construit din visele noastre, controlat de visele altora şi subjugat de subconştient. Liberul arbitru e doar o iluzie filozofică… Până la urmă, se opreşte sau nu titirezul ăla ? Şi dacă da nu, ce înseamnă asta ?

P.S. Tot mai mulţi, inclusiv eu, avem impresia că filmele sunt prea lungi, că totul ar putea rezumat în scurt-metraje de 20-25 de minute. Poate că ne-am obişnuit prea mult cu ştirile online, cu blogging-ul şi nu mai avem răbdare să înţelegem arhitectura unui vis, a unei ambiţii, a unei vindecări…

De la un nefumător citire…

Subiectiv vorbind, eu sunt nefumător prin alianţă. Nefericirea se datorează unei ţevi de gaze care mi-a curbat iremediabil septul şi, în lipsa unei operaţii, m-a condamnat doar să încerc ţigările, nu şi să le cad pradă. Plămânii mei sunt, însă, monumente de rezistenţă în camere cu fumători, indiferent dacă aceştia s-au numit părinţi, prieteni, colegi de serviciu sau soţie…

Prin urmare, nu pot să judec obiectiv oportunitatea unei asemenea propuneri legislative. Dar aş putea să sugerez niscaiva îmbunătăţiri, printre care se numără coborârea automată la prima staţie a călătorilor din transportul comun care put de-ţi mută nasul, taxarea suplimentară a băşinilor umane, precum şi noxelor auto, precum şi instituirea unui impozit anual pe prostie, mai ales pentru cei care-şi închipuie că interzicerea fumatului în anumite locuri va scădea vânzările şi consumul de ţigări şi, implicit, nivelul sumelor colectate de la companiile producătoare.

Şi ce-ar fi să interzicem şi ferestrele non-termopan, pe motiv că nu izolează complet locuinţa ?

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

Creation

Este povestea chinului ce a zămislit “Originea speciilor”, una dintre cărţile care au schimbat definitiv istoria omenirii. Meritul peliculei este că prezintă nefardat personalitatea duală a lui Darwin, care nu e nici pe departe naturalistul extrem pe care ni-l închipuiam cu toţii. Dar nici fundamentalist religios, aşa cum, de exemplu, o percepem iniţial pe soţia sa.

Filmul este bazat pe o carte scrisă de Randal Keynes, stră-strănepotul lui Darwin. Redactarea celebrei lucrări este subsumată relaţiei pe mai multe planuri temporale dintre cercetător şi fiica sa, Anne, care moare la vârsta de numai zece ani. “Annie” era “lumina ochilor săi” şi suporter entuziasmat al teoriei lui despre evoluţia naturii. Dispariţia ei provoacă o ruptură aproape definitivă între Darwin şi familia sa. Cuprins de ideea că supravieţuirea şi moartea sunt singurele constante universale, el ezită să-l detroneze pe Dumnezeu, deoarece religia un liant social. De partea cealaltă, Emma, soţia şi verişoara sa, prizoniera unui univers redus la interdicţii, refuză să joace rolul lui Dumnezeu pentru soţul ei.

Soluţia problemei este, aproape ca întotdeauna, iubirea. Atunci când aleg să-şi trăiască viaţa, cei doi soţi depăşesc bigotismul şi intoleranţa societăţii. El îşi îmbrăţişează din nou familia, iar ea îl eliberează de povară, acceptând publicarea cărţii lui. Paradigma fericirii umane, care nu-şi are corespondent real nici în religie, nici în ştiinţă, e cea mai frumoasă viziune asupra universului.

(Pe această cale, doresc să mulţumesc RADET, care, prin lipsa de căldură din calorifere, a făcut ca experienţa vizionării să fie completă.)