Leapşă muzicală… de vreme ploioasă

Tomata şi Bogdan au făcut deja nişte topuri marfă. Subscriu întru totul şi mă bucur de ele. Dar vă cer îngăduinţa să mai fac câteva propuneri pentru anotimpul ploios al crizei…

Florian Pittiş – Ploaia care va veni A venit deja, e cod roşu.
Nicu Alifantis – Ploaie în luna lui martie Nu mai e martie, dar vremea e cam pe acolo…
Compact – Ploaia O amintire dulceagă…
Peter, Paul & Mary – Early Morning Rain Superb…
Led Zeppelin – Fool In The Rain Nu putea lipsi aşa ceva. Şi aşa mi-aţi limitat opţiunile, oameni buni…
Bob Dylan – A Hard Rain’s Gonna Fall Parcă a plouat la concertul lui, nu ?
Phil Collins & Eric Clapton – I Wish It Would Rain Down Dacă ar sta aici, nu şi-ar mai dori.
Elvis Presley – Kentucky Rain Cu gust de aripioare picante, presupun…
Roxette – The Rain Melodie din tinereţi amoroase ale subsemnatului…
Carole King – It Might As Well Rain Until September We can only hope… NOT!

Bonus:
Julie Andrews – The Rain in Spain (My Fair Lady)

sursa foto

CM – zilele 18-19

Deja n-a mai fost loc de surprize, favoritele au luat caimacul. Din păcate, Spania, Brazilia, Olanda şi Paraguay au fost adevărate ambasadoare ale fotbalului tacticizat. Aproape că mi-e teamă să mă aştept la ceva de la un Olanda-Brazilia, care în anul naşterii mele reprezenta idealul în fotbal.

Totuşi, persistă două întrebări. Va reuşi Africa (prin Ghana) să-şi depăşească eterna condiţie de “underdog” ?  Şi oare va avea dreptate caracatiţa aia din Germania ?

Gata, pauză de vuvuzele pentru două zile…

Curs de falsă generalizare

Mai caut şi eu pe net, ca tot omul. Şi aflu că a existat o delegaţie chineză, care,  în trecere fiind prin ţărişoara noastră, a deplâns în mod oficial pierderea marelui maestru Gheorghe Dinică. Cu primarul Onţanu alături and shit… Dar responsabilii cu agregatoarele de ştiri n-au pierdut ocazia de a metamorfoza ţânţarul în armăsar. Şi uite aşa, am aflat că maestrul a avut miliarde de simpatizanţi.

Voi, copii, să nu faceţi ca ei. Asta dacă treceţi de “Iorgu de la Sadagura”. (Responsabilii cu bacalaureatul mi-au amintit şi în acest an că n-am învăţat nimic la şcoală. :D)

CM – zilele 12-17

Plictisiţii europeni s-au făcut de râs. Ţările dintre Canalul Mânecii au băgat-o pe mânecă. Iar italienilor li s-a pus cizma pe gât. În timp ce urmărim netulburatul tăvălug nemţesc, aşteptăm ca Olanda şi Spania să ne salveze prestigiul continental.

Antrenorii bine plătiţi şi vedetele africane şi-au dat cu stângul în dreptul. (Excepţia notabilă e Ghana.) Lipsa de experienţă i-a trădat pe frumoşii mexicani şi americani, a căror singură satisfacţie a rămas trecerea de la frig la căldura stilată a plajelor californiene. Coreenii au plecat la braţ, cu precizarea că unii se întorc la consolele video, iar pe alţii îi paşte cariera de piatră.

Încet-încet, competiţia se transformă într-o Cupă Libertadores la nivel de echipe reprezentative. Argentina merge incredibil de bine, dar riscă să cadă de sus. Brazilia e deja plictisitoare în perfecţiunea ei. Ambiţia uruguayenilor e nemăsurată. Cât despre chilieni şi paraguayeni… ei, da. Ei ar putea să fie adevăratele revelaţii ale unui sport în pierdere crasă de pasiune.

Şi peste toate pluteşte spectrul unor întrebări teribile: Ce s-ar fi întâmplat dacă englezilor li se valida golul de 2-2 ? Sau dacă Argentina era nevoită să învingă fără gol din ofsaid ?

Cum a fost la Manowar…

A fost mişto, dar prea puţin. (De asta nici nu voi insista prea mult.) Să “mulţumim”, aşadar, organizatorilor, care au retras formaţiei americane postura de headliner în favoarea celor de la Accept. Mai mult, le-a interzis să-şi vândă materialele promoţionale. Mişcarea a fost taxată prompt de public, aproape jumătate dintre cei prezenţi plecând de acolo după concertul Manowar.

A sunat tare, metalic, cu mai mulţi decibeli decât e obişnuită urechea ascultătorului avid din mine. “Războinicii” din jur au fost molipsitori. Joey a ţinut un nou discurs în limba română, a distribuit corzi de chitară bas şi a promis că formaţia se va întoarce în România. A existat şi un tribut pentru Dio, cu o versiune destul de aproximativă a piesei “Heaven and Hell”.

Lume pestriţă în jur, oameni “frumoşi”, tricouri tematice, bere multă…

Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.

Ultimul îndemn al lui Saramago…

“Cred că, în societatea de astăzi, avem nevoie de filozofie. Filosofia ca spaţiu, loc, metodă de reflecţie, care poate să nu aibă un obiectiv specific, precum ştiinţa, care urmăreşte anumite obiective. Avem nevoie de reflecţie, de gândire, trebuie să ne străduim să gândim… Mi se pare că fără idei nu vom ajunge nicăieri.”

CM 2010 – ziua 11

Încep meciurile decisive şi paralele. Până atunci, am avut o zi plină de învăţăminte.

Experţii în propagandă din Coreea de Nord au fost extrem de fericiţi de faptul că ieri n-a fost doar ploaie de goluri, ci şi atmosferică. Vor realiza materiale sfâşietoare despre lacrimile unei naţiuni ce a luptat până la moarte cu fotbaliştii occidentali care se îndoapă cu droguri şi mituiesc arbitrii.

Sistemul de departajare are unele lipsuri, de vreme ce permite ca o echipă ce a defilat până acum – mă refer la Chile – să piardă la golaveraj calificarea, chiar şi în cazul unei înfrângeri la limită.

Iar selecţionata noastră e mai bună decât a Spaniei, nu-i aşa ? Doar am învins Hondurasul cu 3-0. 😀