Poezia de vineri (10)

La începutul serilor de Nichita Stănescu

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi dă fericire,
numai gândul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele,
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Cum susţin românii vinul strămoşesc…

(Las deoparte orice discuţie despre sutele de reclame la bere, pornind de la cea care îndeamnă la consumul nedisimulat, în dauna acadelelor – de când se bea bere în pauza de masă ? – şi terminând cu aceea în care doi indivizi care-şi spun fotbalişti participă la campionatul mondial… din bar.)

Ipoteză de lucru: Pentru a umple pauza de 10-12 minute dintre reprize şi aşa sufocată de publicitate, televiziunea publică angajează un individ, poate nu cel mai carismatic cu putinţă, pentru a spune câteva poveşti despre vinul românesc şi despre cum putem să-l integrăm în peisajul nostru. Montajul lasă un pic de dorit, dar cine trecea pe lângă televizor şi nu era în drum spre budă / nu mergea să ia câinele să-l scoată afară / nu era mare amator de bere etc. putea să aibă câte ceva de ascultat. Contextul e destul de fericit, mai ales că şeful cramei care a produs vinul oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud este un oenolog român.

Ce face românul: Oftează şi se dă de ceasul morţii. Că nenea ăla are barbă, ca vorbeşte poticnit, că vinul e o poşircă… Şi cum tot concetăţeanul e ironic, găseşte şi un comic să pună în practică parodia. Evident, aceasta prinde şi la cei ce vântură internetul, dar care habar n-au că a existat emisiunea cu pricina. Dar, deh… hai să mai râdem un pic de noi, că la capitolul înjurături şi urlete ne-am angajat preşedinte.

Dragii mei,  TVR este o televiziune naţională, care trebuie să promoveze valorile noastre, nu să angajeze fete goale pentru balelele neconsumate ale suporterilor… (Nu că n-ar face şi asta !)

(Nu, nu sunt un băutor aprig de vin. Cred că n-am consumat niciodată mai mult de 5 litri pe an.)

Există cântece…

…pe care ai vrea să le asculţi la nesfârşit. Există semne grafice care, puse împreună, ne rezumă întreaga existenţă. Şi există voci pe care nu le-am dori niciodată dispărute, de teamă că, în lipsa lor, ne va fi frig, umed şi insuportabil…

Dacă tu ai dispărea într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput cu puterea miinii mele.
Lucru lung şi monoton să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Pygmalion… Hai şi umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea, fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci, să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci  orişiunde o să-ţi placă.
De-ai cădea într-adevăr în momentul marii fringeri
Aş veni la tine-n cer şă te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea… O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea şi din rîsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea, te-aş zidi din mine însumi.

De la Florian Pittiş citire…

Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate, cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în adevăr. Căci doar adevărul vă va face liberi. Şi, numai liberi fiind, veţi putea atinge în viaţă fericirea. În rest, prieteni, nu uitaţi că-n curtea şcolii, sub nuc, seară, se strâng tinerii pletoşi şi cântă la chitară.

Ora caracatiţei

Mai întâi, au fost portocaliile tentacule olandeze, care au sugrumat palpitant, dar cinic, o echipă care stă într-un singur jucător, şi acela schimbat cu cinci minute înainte, ca gest de acceptare demnă a înfrângerii.

Apoi, a fost molusca cu rezidenţă germană, care a prezis perfect tot ce s-a întâmplat vara asta. Cineva spunea că Germania merită o reverenţă pentru ce-a făcut. Fără îndoială, dar Spania a preferat să dea reverenţa pe succes.

Finala este tot ce ne-am visat. Triumful bătrânului continent pe tărâm străin. Fără plictisitorii italieni, încăpăţânaţii germani, trufaşii englezi şi îngâmfaţii francezi. Va fi doar umbra lui Cruyff în luptă cu faldurile roşii ale toreadorilor.

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

CM – sferturi. Revenirea Europei.

Nu trecuse decât o repriză din opt. Europenii, reprezentaţi atunci de oamenii în portocaliu, stăteau bine mersi sub bocancul sud-american. În acel moment s-a produs. Ea, revanşa zeului-fotbal, ai cărui preoţi proorociseră că locul în care s-a născut fotbalul nu va avea nicicând încoronare peste ape…

Ce a urmat e de povestit copiilor. Olanda s-a luat la trântă, ca cel mai vânjos luptător de greco-romane. Germania a retezat cu sete aripile zeilor argentinieni şi a trimis costumul lui Maradona pe rafturi fără naftalină. Iar Spania a rezistat psihic la asaltul Paraguayului şi la indolenţa brigăzii de arbitri.

Onoarea “nereperată” a Americii de Sud a rămas pe umerii micuţei, dar inimoasei (şi, mai ales, norocoasei) reprezentative uruguayene. Care a fost la o palmă şi o bară de destrămarea unui vis.