October 31

Axioma Martinovici

Dacă un individ intră pe nesimţite în birou şi-i trage unui coleg un pumn asezonat cu o flegmă, tu îl rogi frumos să înceteze ?

Suntem importatori prin excelenţă. Tocmai pentru că n-am fost niciodată producători de fond, ci doar de forme. La capitolul fotbal, imediat după ce s-a terminat rezervorul de minim talent (o cupă europeană cu şansă şi un loc în primele opt din lume în toată istoria sunt cel mult performanţe mediocre), am început să dăm drumul la importuri.

Am importat violenţele şi înjurăturile. Aveam şi noi ceva la activ, da’ alea străine ni s-au părut mai “cool”.  Pentru că implicau torţe, şicane cu jandarmii, bătăi de stradă… (Probabil că dacă n-am fi fost un popor de pudici nefutuţi care-şi belesc zilnic ochii la curvele din tabloide am fi văzut şi niscaiva exhibiţionişti pe dreptunghiurile de iarbă.)

Pe urmă, ni s-a părut de “bon ton” să importăm stadioane şi să promitem organizări ireproşabile ale unor meciuri importante. (Chiar, ce-o spune Platini despre ce s-a întâmplat aseară ?)

Noroc că am importat şi sârbi, care să ne arate cum se procedează când cineva îţi calcă nepoftit în casă. Pentru că, în timpul ăsta, noi eram prea ocupaţi cu meniul de la lojă. Şi cu dosirea şpăgii primite la angajarea firmei de pază pe ochi frumoşi.

E trist că am ajuns să ne facem dreptate cu pumnul, dar dacă nu se poate altfel, există şi soluţia asta pentru cei care distrug ţara asta în mod sistematic. Nu neapărat politicieni şi afacerişti, ci oameni ca mine şi ca voi, care sabotează viitorul copiilor lor pentru bani sau pentru cel puţin o fărâmă de putere.

October 21

Am scăpat şi de recensământul ăsta…

A venit o domnişoară extrem de amabilă, care a procesat informaţiile despre două apartamente şi patru persoane în doar o jumatate de oră. Deci nu durează chiar atât de mult. (Datele tehnice despre spaţiul de locuit sunt luate de la administrator, aşa că nu vă mai bateţi capul.)

Apropo, dacă aveţi balconul închis cu termopan, se cheamă că aveţi reabilitare termică.

Da, le-am dat CNP-ul. Câtâ vreme îl are băiatul ăla simpatic de la eMag care îmi emite facturi (alături de poliţie, medic de familie, casă de pensii, operatori de telefonie mobilă, bănci şi mulţi alţii), nu văd de ce nu l-ar primi şi Institutul Naţional de Statistică. Adică instituţia de la care provin datele pe baza cărora se face orice studiu şi planificare prin care se cer fonduri în ţara asta.

Şi, bineînţeles, ne-am declarat atei. Singurii din bloc, după reacţia pe care a avut-o fata. (Până în acel moment, în orice caz.) Nu prea ştia cum să scrie. Noroc că mă documentasem temeinic şi i-am arătat unde să caute în manual.

Până la sfârşit, aproape ne împrietenisem. Mai ales că Steaua era deja condusă cu 2-0 şi aveam chef de vorbă, nu de meci.

Cam asta a fost…

October 19

Intuiţie hollywoodiană remarcabilă

Anul viitor, când sunt alegeri atât în SUA, cât şi în ţărişoara noastră, producătorii de film americani au rezonat cu conceptele politice dâmboviţene, propunând două filme despre Albă ca Zăpada.

Primul este “Alba ca Zăpada si vânătorul“, care îi oferă un rol mai extins Vânătorului (Băse ?). Regina cea Rea (aşteptăm propuneri) îi ordonă acestuia s-o ducă pe Albă ca Zăpada în pădure şi s-o omoare, dar acesta îi dă drumul. Nu ia această atitudine din dragoste, acţionând mai degrabă ca un mentor (sic!), care o învaţă pe Albă ca Zăpada să lupte şi să supravieţuiască.

Al doilea n-a primit un titlul oficial, dar abordează basmul din perspectiva piticilor. Personajele pozitive îşi revendică regatul distrus. Aici e clar: piticii sunt conduşi de Boc, care are o anvergură pe măsură şi care, evident, are impresia că “regatul” (pardon, că aştia nu sunt cu regele) e distrus de intrigi de palat (al parlamentului) şi emisiuni de televiziune.

Sau poate nouă ne-a fost rezervat alt scenariu… la un film la fel de prost, fără îndoială.

October 19

Trei aspecte despre o iresponsabilitate generală…

Au trecut aproximativ 375 de zile de când mi-am luat carnetul. În acest răstimp, am făcut peste 8.000 km. Am mers prin oraşul îngheţat bocnă cu cauciucuri de vară (staţi liniştiţi, anul ăsta m-am dotat corespunzător), mi-am făcut concediul pe rute forestiere pline de pietriş, drumuri aşa-zis “naţionale” pline de hârtoape, aşezate, de preferinţă, în curbe (de cele judeţene nici nu mai amintesc, că mi-e mai mult decât ruşine cu ele) şi zeci de serpentine, în urma camioanelor sau în faţa coloanelor de şoferi nerăbdători care nu înţelegeau că n-am “sânge” în mine să gonesc cu 100 km/h pe munte… şi lista poate continua. Cu toată această experienţă “minimă”, mi-e foarte clar un lucru: atunci când te crezi Dumnezeu şi ai impresia că darul tău pentru omenire este viteza în registru iresponsabil, lucrurile nu se pot termina decât rău. Punct.

Am mai vorbit aici despre medici. Despre lipsa lor de responsabilitate. Coroborată cu foarte multă perseverenţă de lipsa noastră de responsabilitate. Pur şi simplu, nu ne pasă. Şi dacă ne-am rezuma la trupurile şi viaţa noastră ar fi o chestie, dar noi insistăm să-i afectăm şi pe cei dragi. Asta începe în familie şi se sfârşeşte la braţul, nu lung, ci “drăgăstos” al legii, care permite ca un om ce a luat în braţe un copac şi care – fapt evident pentru toată lumea – nu şi-a revenit pe deplin să deţină în continuare un paşaport de omorât oameni.

Am înţeles. Guvernul nu face autostrăzi. Sau străzi. Sau plombe pentru gropi. Dar e greu să-l dai jos. E îngrozitor să protestezi prin vot sau prin mijloacele societăţii civile. E al naibii de greu să protestezi fără să bei o cafeluţă şi să dansezi puţin în piaţă, înainte de a pleca pe furiş, cum se face la orice instituţie care se respectă. E mult mai simplu să te plângi că strada e proastă şi că eşti nevoit să încalci regulile. Dar asta nu ţine. Câtă vreme nu tu faci regulile şi nici nu faci nimic să le schimbi, n-ai decât să le respecţi. Dacă indicatorul arată 30, nu mergi cu 60.

Ţara lui Papură-Vodă… Ăsta a fost un domnitor cu probleme de responsabilitate, nu ?

(Pozele sunt din colecţia personală, ca să vă arăt că am condus şi pe ploaie… şi pe munte… şi pe drumuri strâmte etc.. Mă laud şi eu, deh. Nu, n-am luat mâna de pe volan ca să le fac.)

 

October 17

Românii urăsc moliile…

Şi o fac cu atâta patimă, încât sfâşie cu disperare cutiile din supermarket, nelăsând nicio şansă celor care vor să achiziţioneze produsele împotrive insectelor cu pricina într-un mod cât se poate de legal. Pentru că lupta cu moliile e mai presus de lege şi de bunul simţ. E un adevărat pariu cu existenţa…

 

July 5

Patetisme de marţi…

Recunosc cinstit că ascultam Bon Jovi pe rupte în adolescenţă. (Erau acolo, lângă Beatles, Led Zeppelin şi Queen,  lângă Clapton, Scorpions şi Rod Stewart, undeva la sud de Elvis şi Abba şi la nord de  Dalida şi Adamo…) Azi nu mai îmi plac, dar pe 10 iulie voi fi în Piaţa Constituţiei, să-i văd în carne şi oase (chiar şi fară Richie).

Şi nu cred că sunt prea patetic dacă-mi doresc să cânte şi melodia de mai jos, preferata mea de pe singurul soundtrack cumpărat fără să văd vreodată filmul. (aici e versiunea de album, mult mai “puternică”.) De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, am ajuns în punctul în care nu-mi mai pasă dacă sunt sau nu patetic…

P.S. Da, ştiu că e de pe un album solo Jon Bon Jovi. Nu încercaţi să-mi insultaţi cunoştinţele în materie…

July 4

Generaţie distrusă ? Da, dar de cine ?

Gânditori moderni ce scăpat-au de grija penelului pentru că au ajuns să aibă tastatură “qwerty” şi pe telefon şi comentatori analfabeţi pe site-uri şi bloguri se unesc, în aceste zile, într-un singur gând, pentru a înfiera generaţia bacalaureatului din acest an, care a picat cu graţie la ceea ce, pe vremuri, era doar o diplomă folositoare, dar care acum e un fel de garanţie în alb la accederea în facultăţi.

Amici în ale virtualului, uitaţi, pesemne, că majoritatea sunt copii zămisliţi în anii de turbare care au urmat revoluţiei, în care toată lumea se înghesuia să fure, să vândă şi să profite hedonic de proaspăta instalată stare de haos.

…că au fost primii care, în caz că nu erau lăsaţi pe prispă de dorinţa de câştig străin (căci după ce ne-am înstrăinat ţevile de irigaţii şi pereţii uzinelor pentru o vodcă n-am mai avut de ales decât să ne înstrăinăm noi înşine), au fost nevoiţi, într-un fel sau altul să se ferească de gloata de maşini de pe stradă şi de obsedaţii pe care societatea nu se mai oboseşte să-i trateze.

…că li s-a furat bucuria de a se juca, fiind izgoniţi în case de dezvoltatori imobiliari şi SUV-uri, apoi în camera lor (dotată cu cele mai noi dispozitive hi-tech, fireşte) de către nişte părinţi prea ocupaţi pentru a mai avea responsabilităţi suplimentare faţă de transmiterea genelor.

…că le-a fost băgat pe gât, de părinţi şi profesori deopotrivă, un sistem idiot de contabilizare a rezultatelor, care s-a sfârşit prin a umfla orgoliul adulţilor din jurul lor cu note, în detrimentul formării intelectului unui copil/adolescent. Nimeni nu s-a gândit că trebuie să le predai altfel, că autoritatea adusă de forţă şi ton răstit face casă la fel de bună ca o lecţie de matematică pe hârtie predată unor elevi din epoca de piatră sau că manualele nu trebuie să fie sinteze, ci poveşti care să integreze lecţii de viaţă. Şi absolut toţi au uitat că azi, când nu ştiu să se organizeze, să caute într-un dicţionar, să citească o lege sau să se ferească de un credit pe care nu-l pot duce, nu le mai folosesc la nimic pasajele de critică literară, formulele de analiză matematică, structura chimică a carbonatului de calciu, poziţia Munţilor Metaliferi sau alcătuirea complicată a stomacului de vacă.

…că li s-a refuzat dreptul de a fi talentaţi, după ce şcolile de arte şi meserii au fost aruncate pe marginea drumului. Toţi trebuiau să devină intelectuali, cu loc de muncă bine plătit, pentru că acesta era obiectivul principal al familiei româneşti, în care copilul, de la schimbatul scutecului şi până la absolvirea facultăţii, e privit ca o “investiţie” pentru bătrâneţe, nu o modalitate de a oferi societăţii un individ capabil să creeze ceva, nu neapărat o operă nemuritoare, ci măcar plus valoare. Şi după aceea, în mod ironic, aţi distrus toate domeniile în care lucrau intelectualii.

…că le-aţi prezentat modele de viaţă perverse, care apreciază doar lucruri efemere, oglindă fidelă a frustrărilor noastre din anii trecuţi, în care comunismul, lipsa de curaj sau coşurile de pe faţă ne ţineau departe de “plăcerile vieţii”. De atunci, ne-am jurat în barbă să nu mai devenim gunoieri, croitori sau măcelari, ne-am transformat secretarele în asistent manageri şi conţopiştii în experţi şi am decis să facem o concesie doar coafezelor şi cosmeticienelor, pentru că, nu-i aşa, ele ne ajutau să transpunem în realitate acel cuvânt nou şi minunat, numit “imagine”.

Gândiţi-vă la toate astea, atunci când le analizaţi “perlele”, pentru că ele sunt sinteza lumii în care trăiesc. O lume în care toată lumea îşi doreşte urmaşi (ba chiar se declară ofuscată când spui că nu faci copii), dar nu-şi asumă nici cea mai mică responsabilitate pentru educaţia şi sănătatea lor mentală. Când bătrâneţea ne va apăsa cu mantia-i grea de ceară, vom merge să cerşim un pic de atenţie de la nişte indivizi al căror respect nu-l merităm şi care nu vor şti (sau nu vor mai avea puterea) să iasă din zodia tulburării, inconştienţei, rătăcirii… Doar pentru că nouă ne-a fost lene să construim ceva (măcar peste ruinele rămase) şi am preferat să spulberăm totul în cale, precum hoardele de migratori în praful timpului…

June 7

Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)