February 13

Sfaturi pentru vulturi

Vulturii, hienele şi alţi necrofagi de teapa lor se strâng periodic roi pentru a se hrăni din impactul mediatic al unor sinucideri mai mult sau mai puţin anunţate. Se prefac implicaţi emoţional, pentru a-şi masca indiferenţa absolut normală şi incultura absolut impardonabilă. Se înghesuie apăsând butoane pompos denumite “Like” sau “Share” şi tranzitează videoclipuri, imagini şi ştiri, doar-doar or atrage puţină atenţie pentru prânzul de astăzi.

Dragi prădători, păstraţi-vă lacrimile pentru oamenii importanţi din viaţa voastră. Plângeţi-i, dacă vreţi, pe cei care v-au fost modele în viaţă, indiferent dacă i-aţi cunoscut sau nu, dar nu ne mai inundaţi piramidal lumea cu înduioşarea voastră contrafăcută. Şi nu uitaţi nicio clipă că toate “like”-urile din lumea voastră supertehnologizată nu echivalează nici pe departe cu lumânările şi lacrimile pe care le-a scos, pe vremuri, în stradă dispariţia unei idei

February 10

Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

February 2

Noaptea umbrelor îngheţate

În nopţile acestea reci, multe vaiete se topesc în decor.
Tremură de frig mercurul din termometre,
temându-se că-şi va lăsa urmaşii să-l petreacă dincolo de punctul de îngheţ.
Se năpustesc cu răcnete crunte pescăruşi rătăciţi pe câmpie,
căutând în zadar un loc căruia să-i spună cuib.
Gerul muşcă din molecule precum târnăcopul unui ocnaş din piatra sărată.
În timp ce lumea se naşte, se zbate, iubeşte, urăşte şi moare,
în forme atât de vulgare încât compromit orice sens adjectival,
două umbre, de om şi câine, unite de-o lesă şi un consimţământ tacit,
dispar congelându-se în aerul sticlos de februarie…

January 23

Cei ce ne-au dat nume…

Există nişte oameni peste care timpul a trecut prea repede, contorsionându-se deznădăjduit între războaie şi revoluţii. S-au născut sub zodia de apus a unei monarhii cu sânge decolorat, au muncit în perioade mai mult sau mai puţin aberante de socialism şi şi-au drămuit firimiturile de pensie după geneza unei democraţii originale. Viaţa lipsită de certitudini le-a săpat în fire obsesii febrile, pe care noi ne-am născut să le urâm şi am sfârşit prin a le accepta drept amintiri blajine.

Sunt persoane care au avut mereu o aură specială, chiar şi atunci când făceau lucruri ce astăzi ar părea banale, îngemănări incredibile de lipsă de înţelegere şi de sacrificii esenţiale. Cuprinşi de ingenuă ingeniozitate, dar şi de o rezistenţă ieşită din comun, ei au ieşit din mulţime prin însuşi insistenţa cu care s-au încăpăţânat să existe. Indiferent dacă ne-au umplut timpul cu poveşti, cu drumuri sau cu replici memorabile, au fost mereu o sursă de însufleţire la care ne-am întors atunci când am avut nevoie.

Ei sunt cei fără de care părem vulnerabili în faţa vieţii, precum un sistem informatic neprotejat. Dar câtă vreme vom trăi şi vom povesti despre ei copiilor şi nepoţilor noştri, oamenii aceştia vor trăi, ca într-o realitate virtuală, pe cât de intangibilă, pe atât de memorabilă. Pentru că ei sunt cei ce ne-au dat nume. Bunicii noştri…

November 29

Portretul-robot al spectatorului de la finala Europa League

UPDATE: Dat fiind faptul că au fost comandate deja foarte multe bilete, iar cele mai scumpe s-au epuizat deja, mi se pare evident că persoana descrisă mai jos este cât se poate de departe de pamflet şi cât se poate de aproape de realitate.

În primul rând, trebuie să fie o persoană cu card. Înalţii oficiali de la FRF nu permit celor cărora patronii le dau banii în mână să fie prezenţi pe un stadion pentru care au plătit impozite cu cârca.

În al doilea rând, trebuie să fie dispus să accepte locuri oriunde, mai ales dacă alege biletele de 150 de lei. Nu e loc, deci, de sentimentali care ţin cu dinţii de scaunul lor din tribună.

În al treilea rând, trebuie să fie bărbat cu experienţa mersului la curve, deşi eu n-am auzit încă să plăteşti în noiembrie şi să ţi se furnizeze produsul în aprilie (deh, n-oi fi atins gradul de sofisticare necesar pentru asta). Probabil că federalii îşi asigură în acest fel porcul de Crăciun, în condiţiile în care oricum muia şi-o iau pe gratis.

Nu în ultimul rând, trebuie neapărat să fie o persoană sănătoasă.  În caz de deces, biletul tot imprimat cu numele lui rămâne şi mă îndoiesc că moştenitorii vor intra cu certificat de deces. (Apropo, cum puii mei să vii cu certificatul de naştere  al copilului, când respectiva hârtie e un ditamai A4?)

P.S. Ameninţaţi cu faptul că nu se vor mai putea procura bilete din restul disponibile, mă gândesc că cea mai mare ironie a sorţii (din păcate, imposibil de realizat) ar fi ca finala să se joace între Steaua şi Vaslui. 😀

November 21

Din înţelepciunea comentatorilor pe bloguri…

Categoria “Băşinile oamenilor miros mai frumos”: In primul rand miroase urat daca ai caine in apartament. Cu timpul, te obisnuiesti probabil, dar la toti la care am fost si aveau caine mi s-a facut greata cand am intrat. Cainele trebuie tinut la curte, locul lui e afara.”

Categoria “Timpul meu e limitat”: Pur si simplu nu poti tine un caine intre 4 pereti, il chinui inutil. E ca si cum ai tine un om intre 4 pereti si ii faci program de plimbare de 10 minute pe zi.

Categoria “Iubeşte-ţi copilul, urăşte-ţi câinele. Că sigur n-are creier şi Dumnezeu”: Mie mi se pare cam fără scop să investești financiar și sufletește într-un câine care moare înaintea ta, mult mai bine faci copii și te chinui cu prostiile lor. de aici

Oameni buni, câinele, la fel ca şi copilul, îl ai aşa cum îl creşti. Dacă te aştepţi să-l plimbi zece minute pe zi, să-i arunci o mână de boabe şi să-l laşi de izbelişte între patru pereţi, sigur că nu va înţelege nimic. E o fiinţă care are nevoie de exerciţiu fizic, de comunicare, de înţelegere, de multă iubire. Şi nu, nu poţi renunţa la ideea cu câinele în favoarea unui copil, crezând că ai scăpat de toate responsabilităţile astea. Relaţia cu câinele e parfum pe lângă cea cu copilul.

November 17

Locuri de dormit

Interesantă iniţiativa prinţesei urbane de a ne pune la curent cu aventurile culturale ale partenerului ei, dar mă tem că el se va dovedi prea stilat pentru ceea ce urmează să vă istorisesc. Pentru că, dragii moşului… atunci când vine vorba de somn, diurn sau nocturn deopotrivă, am nişte întâmplări de speriat. Rădăcinile acestui comportament au fost temeinic sădite în adolescenţă, când, “binecuvântat” de părinţii mei cu televizor şi combină audio în cameră, trăgeam la aghioase pe filme horror saturate de ţipete şi sânge sau pe riff-uri de chitară pogorâte în căşti de nişte indivizi pe nume Jimmy. Page, Hendrix etc. Prin urmare, e oarecum de înţeles că reuşesc în mod constant să adorm în faţa computerului sau cu o carte în mână.

Dar cele mai spectaculoase aţipiri abia acum încep.

Pentru că am reuşit performanţa de a cădea în mrejele lui moş Ene în timp ce corectam traducerea unui film. Din când în când, deschideam ochii pentru o clipă, doar pentru a constata catatonic că replicile nu se potriveau cu textul văduvit de mai multe “enter-uri”. Păţania a avut şi efecte secundare, speriind de moarte peruşul din colivia aflată lângă mine. Mi s-a relatat ulterior că scosese ghearele şi ciocul la înaintare, cu o ferocitate demnă de strămoşii săi din Jurasic.

Desigur, asta nu se compară cu cele câteva sforăituri accesate în patru labe, cu capul sprijinit demn pe pat şi picioarele îndoite pe parchet. De obicei, “pattern-ul” e asociat unei poziţionări pe pat a câinelui, moment în care lipsa de spaţiu şi lăţimea şi aşa insuficientă a canapelei se conjugă într-un tablou cât de poate de neatractiv.

Poate părea neobişnuit, mai ales pentru “haterii” de stomatologi, dar eu profit din plin de doza de anestezic şi moţăi magnific în chip de legumă cu gura pe jumătate deschisă, pe jumătate paralizată. Oricum n-am scăpare din poziţia respectivă şi mai mereu am programare la ora siestei de după-amiază, aşa că… de ce să nu profit ?

Dar perla coroanei e tranziţia lentă şi dulceagă spre lumea viselor atunci când adopt o poziţie comodă într-o conversaţie. De la situaţii nevinovate, precum ascultarea copilului la biologie şi istorie (nu zic nimic de geografie, pentru că aia mă adoarme instantaneu), la ocazii ceva mai riscante, precum vizitele la rude. Nu ştii ce e mai ruşinos: să adormi subit în fotoliul bunicii sau să-i explici ce se petrece atunci când te trezeşti.

Somn uşor vă doresc !

November 3

De ce îmi place “Vocea României”

Recunosc cinstit că am scris textul ăsta acum două săptămâni, dar am aşteptat să văd şi formatul etapei a doua a concursului, ca să nu am o dezamăgire post-scriptum. Din fericire, n-a fost cazul. Deşi am avut câteva nemulţumiri privind alegerile făcute, mi-am reamintit că ele sunt subiective şi că, oricum, nu influenţează cu nimic valoarea concurenţilor. Oricum, cine a avut urechi să-i audă a făcut-o deja.

E probabil singura emisiune de televiziune pe care am urmărit-o integral (cu siguranţă, singura de tipul “caut talente”). Chiar dacă ora de difuzare nu era foarte prietenoasă cu atribuţiile mele de asistent special pentru deplasări canine, martor ocular parţial implicat în probleme de aritmetică şi limbi străine sau prestator la normă în domeniul traducerilor de film sau editărilor de articole, am găsit un sprijin nesperat în voyo.ro, unde poate fi urmărită gratis.

Există multe motive pentru care pare absolut normal să-mi placă producţia cu pricina. În primul rând, faptul că “vocile” sunt cu adevărat bune – chiar şi cei care au fost eliminaţi cântau binişor. E foarte clar că s-a făcut o preselecţie şi nu s-a exploatat ridicolul, aşa cum a fost cazul la “Românii au talent” şi e cazul la “X Factor”.

În al doilea rând, juraţii au o “chimie” între ei şi se dovedesc mai cunoscători în domeniu decât ţi-ai putea închipui. (Mie nu-mi place niciunul cum cântă. În plus, Loredana se îmbracă aiurea, Brenciu e prea guraliv, Moga prea înţepat, iar Smiley prea şters. Iar faptul că “au masacrat” o melodie Queen la începutul emisiunii era să mă alunge de tot din rândul audienţei. Noroc că am rezistat tentaţiei.)

În al treilea rând, realizarea tehnică e net superioară altor producţii concurente, are un aer mult mai “occidental”. Nu ştiu dacă e “vina” formatului sau “ştiinţa” proteviştilor… dacă nu cumva cele două se întâlnesc la mijloc. Nu în ultimul rând, există o oarecare notă de profesionalism, o tentă de seriozitate, o exprimare firească a emoţiilor… cu alte cuvinte, nimic sau aproape nimic nu pare forţat.

Dar nu de asta mi-a plăcut. Ci pentru că mi-a confirmat un fapt: acela că oamenii continuă să asculte şi să cânte muzică bună. Au avut curajul să se ia la trântă cu compoziţii scrise pentru Oscar Benton, Tom Jones, Nat King Cole, Sade, Sting sau Janis Joplin. Au avut “tupeul” să-i interpreteze în manieră proprie pe Michael Buble, Amy Whinehouse sau R. Kelly. Şi m-au făcut să-mi doresc să ascult din nou muzică… ca pe vremuri (cu toate scuzele pentru cacofonia de rigoare). Cu fiecare melodie repetată la nesfârşit, până îţi ajunge în toţi porii sufletului. Cu versuri care să însemne ceva, cu respiraţii sacadate ce reflectă trăiri, nu simulacre care să atragă audienţa.

Nu ştiu de unde au apărut toţi oamenii ăştia (mulţi artişti cu acte în regulă, de altfel) şi nici nu contează cine va câştiga. Important e ca ei să fie folosiţi în mediul artistic, pentru că au ceva de spus şi, pe lângă asta, mai au şi instrumentele potrivite.

(Opiniile exprimate mai sus nu au fost influenţate în niciun fel de relaţia contractuală a autorului cu trustul MediaPro. Pur şi simplu, au fost exprimate din punctul de vedere al telespectatorului care mă aflu. Asta ca să nu-mi aud vorbe că aş face cuiva reclamă. Nici n-au nevoie de aşa ceva.)