În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

Am revăzut o finală de vis…

cea de la Campionatul Mondial din 1986, disputată între Argentina lui Maradona şi Bilardo şi RFG-ul lui Beckenbauer şi Matthäus. Pe care o urmărisem la opt ani, pe un televizor alb-negru, prin bunăvoinţa antenei colective care prindea şi bulgarii. Cât de fermecătoare par acum driblingurile, gesturile teatrale ale lui El Pibe d’Oro şi grafica televiziunii mexicane…

Normal că am văzut meciul…

Cum, care meci ? Meciul acela în care nişte fete extraordinare, care câştigă de zeci de ori mai puţin decât fotbaliştii şi care se ridică de fiecare dată când sunt trântite la podea, au reinventat pentru noi gustul performanţei şi ne-au arătat încă o dată că drumul de la umilinţă la triumf e rezultatul efortului, nicidecum al replicilor de doi bani din tabloide. Vă aşteptăm la Bucureşti, fetelor ! Spre diferenţă de alţii, voi chiar vă pregătiţi … pentru finala Ligii Campionilor !

De ce România n-ar fi reacţionat decent…

Pentru că deruta în care ne ducem zilele n-a făcut decât să ne cultive vrajba acumulată în anii de comunism. Dacă s-ar pune în discuţie o ipotetică prăbuşire aviatică ce-ar duce la moartea liderilor ţării, am scoate o hârtie şi un creion şi am întocmi lista victimelor. Pentru că nici ei nu ne-au impus respectul, nici noi nu l-am cerut.

Pentru că am fi exploata slinos aşa-zisa noastră “credinţă strămoşească”. Ne-am bate ca la uşa cortului să atingem sicriele, într-o aglomerare cu consistenţă gelatinoasă, asemănătoare celor formate la biserici, în zile de sărbătoare creştină. În urmă, ar rămâne câţiva pensionari sufocaţi de entuziasm şi de semeni, precum şi multe deşeuri.

Pentru că n-ar trece nicio oră până când am începe să ne ciorovăim pe posturile rămase libere. S-a mai întâmplat odată, într-un apus de decembrie şi de istorie. Într-o ţară pe care iubim s-o condamnăm, pentru că ne simţim tot mai puţin condamnaţi s-o iubim…

P.S. Se pare, totuşi, că panta descrescătoare pe care intrase popularitatea lui Kaczinsky în ultima vreme a început să zgândăre pe la colţurile solidarităţii poloneze. Nu toată lumea e foarte încântată că va fi înmormântat lângă regii Poloniei.

Bun, deci duminică iau cola şi ţigări din piaţă ?

Nu de altceva, dar în orice piaţă respectabilă există tot felul de chioşcuri care comercializează produse de supermarket, de la pâine feliată şi napolitane la detergent care spulberă o sută de mii de pete.

Dar să zicem că mă abţin şi iau baxul de cola/bere şi cartuşul de ţigări de sâmbătă seara. Oare ce voi găsi în piaţă ? Salată verde cu gust de carton, ridichi gigantice, roşii cu gust de apă plată, mere/pere/prune/ce fruct vreţi voi cu gust de… cu acelaşi gust, de fapt.

Iniţiativa asta e geamănă cu chestia aia care propovăduia stingerea luminii. Se va consuma mai mult, de frică să nu rămâi fără tocmai în ziua de duminică, când tot românul mai trage un chef. Ah, da… şi vor mai apărea câţiva şomeri, din rândul celor dispuşi să lucreze în zi de hodină.

De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.

Iluzia unei autonomii

Dincolo de faptul că un partid reprezentând minorităţi a ajuns să dea vicepremierul ţării, pe criteriul “ieşirii la numărătoare în parlament”, ceea ce vor băieţii ăştia, aflaţi dintr-un accident istoric în majoritate în două judeţe şi în proporţii semnificative în alte câteva, este absolut imposibil. Chiar fără să amintim nimic despre constituţie…

În primul rând, pentru că Transilvania este românească, chiar dacă a fost civilizată de unguri, austrieci şi saşi. Recensămintele dovedesc asta, la fel şi numărul de români care a susţinut Unirea din 1918, precum şi salvarea acestui pământ din mâinile hitleriştilor, chiar cu preţul pierderii Basarabiei. Aici au luptat până la moarte dacii şi tot aici s-au născut rebelii istoriei noastre.

În al doilea rând, maghiarii au mai multe privilegii ca cetăţeni români de etnie străină, decât în calitate de cetăţeni ai Ungariei. Uniţi de limbă şi idealuri, pot dezvolta afaceri la nivel local, care să le aducă infinit mai multă prosperitate.

În al treilea rând, un referendum ar avea şanse minime de izbândă. Ar trezi pasiuni tulburătoare, care, altminteri, se exprimă relativ reţinut doar în rândul spectatorilor de fotbal sau telespectatorilor de talkshow-uri. Citat dintr-un ardelean, preluat prin intermediari: “Dacă ungurii intră azi în Transilvania, mâine bem bere la Budapesta…”

Desigur, mai există şi ipoteza unei manipulări mediatice, care să atragă simpatii faţă de noul partid al independenţilor, cu ale căror voturi se poate face vânt UDMR-ului din parlament…

De ce n-am scris nimic de 8 martie…

Pentru că toată lumea a făcut asta. Aşa cum se întâmplă de Crăciun sau Valentine’s Day/Dragobete. Aşa cum se obişnuieşte când moare o vedetă, deşi majoritatea celor care copiază de pe google sau wikipedia habar n-au ce a lăsat în urmă persoana respectivă. Iar când vine vorba de 8 martie, e ridicol să-ţi declari iubirea pentru toate femeile din lume. Nu putem deduce de aici decât faptul că respectivul nu e iubit de (şi nu iubeşte pe) nimeni şi încearcă marea cu degetul, făcând şi ceva SEO de doi bani în acelaşi timp.

Iar dacă era să scriu impresiile pe care le-am avut în ziua aceea, aş fi stricat tot momentul festiv. Nu de altceva, dar am văzut la televizor numai mame proaste. Două categorii, ca să fiu mai exact. Cele care refuzaseră să avorteze, deşi copilul suferea de o boală incurabilă, care avea să-l transforme invariabil într-un handicapat. Şi cele care-şi ungeau fetiţele de câţiva ani cu cremă autobronzantă, în vederea participării la un concurs de frumuseţe.

Neo chiar este replica “new age” a lui Iisus…

Acest post este inspirat de textul ăsta şi de reacţiile relativ virulente pe care le-a iscat. În ciuda aversiunii mele pentru religie, ca sistem (ce-i drept, întrucâtva folositor) de îndobitocire a maselor, nu pot să ignor un simbol ca Iisus Hristos în contextul civilizaţiei de la care mă revendic. Iar ca persoană care a văzut Matrix de cel puţin 20 de ori (ultima dată acum o lună) şi care a ajuns deja să savureze fiecare replică, am găsit şi mai multe dovezi în sprijinul afirmaţiei din titlu şi a sursei mele de ispiraţie.

– Înainte de toate, e evident că, dincolo de gloanţe, zgomot şi culoare, pelicula este o parabolă evidentă a lumii care se îndreaptă spre dezastru şi care nu mai poate fi salvată decât printr-un miracol, un subiect preferat al predicilor creştine.

– Într-o scenă de la începutul filmului, un personaj pe nume Choi, care cumpărase de la Neo un soft piratat, îi spune: “Eşti salvatorul meu, eşti Hristosul meu personal”.

– Morpheus, personajul care-i ghidează paşii lui Neo, îndeplineşte mai multe roluri: Ioan Botezătorul (“Poate că tu mă cauţi de câţiva ani, dar eu te-am căutat toată viaţa”), Dumnezeu-Tatăl (“El este ca un tată pentru noi”) şi Lazăr (atunci când se trezeşte din comă la auzul vorbelor lui Neo).

– Când îl interoghează pe Morpheus, agentul Smith îi spune că aceasta este a doua matrice. Prima era perfectă, dar oamenii nu puteau trăi în lipsa nefericirii, aşa că au respins-o. Nu-i aşa că seamănă izbitor cu izgonirea din rai ?

– Morfeus susţine că venirea Alesului a fost prevestită de profeţi, din vremuri imemoriale.

– Cypher bea din paharul lui Neo şi-i zâmbeşte înainte de apariţia agenţilor cu care încheiase o înţelegere.

– Revoluţionarii din lumea reală trăiesc în condiţii vitrege şi mănâncă prost. Atunci când apar în lumea virtuală, sunt identificaţi drept criminali notorii. Cam cum se petreceau lucrurile şi cu creştinii acum două mii de ani.

– “Ridicarea din morţi” a lui Morpheus, similară cu cea a lui Lazăr din Noul Testament. În ambele cazuri, a fost momentul în care reprezentanţii lumii vechi (liderii religioşi de la Ierusalim, respectiv agenţii din matrice) au început să-l ia în seamă pe cel Ales.

– Fraza: “Nu poţi fi mort, pentru că eu te iubesc”, aluzie evidentă la puterea supranaturală a dragostei, cea a lui Dumnezeu şi cea dintre oameni – ideea principală pe care s-a construit creştinismul.

– Camera 303, în care începe şi se termină filmul. Trei, trinitate… (asta şi apropo de Trinity – care poate fi asimilată Mariei Magdalena, mai ales că, în creştinismul timpuriu, aceasta juca un rol destul de important.).

– Asemenea apostolilor, Morpheus nu se aştepta ca Neo să moară (“Nu se poate !”), fiind, ulterior, bulversat de “înviere”.

– Ultima scenă, în care Neo cel renăscut se înalţă în zbor spre cer, în calitate de cel care transcede timpul şi spaţiul înlăntrul cărora oamenii erau înrobiţi.

Aţi mai descoperit şi altele ?

P.S. Ah, da. Era să uit. Premiera a avut loc în ultima “săptămână a patimilor” din secolul 20 şi mileniul al doilea.