Ora caracatiţei

Mai întâi, au fost portocaliile tentacule olandeze, care au sugrumat palpitant, dar cinic, o echipă care stă într-un singur jucător, şi acela schimbat cu cinci minute înainte, ca gest de acceptare demnă a înfrângerii.

Apoi, a fost molusca cu rezidenţă germană, care a prezis perfect tot ce s-a întâmplat vara asta. Cineva spunea că Germania merită o reverenţă pentru ce-a făcut. Fără îndoială, dar Spania a preferat să dea reverenţa pe succes.

Finala este tot ce ne-am visat. Triumful bătrânului continent pe tărâm străin. Fără plictisitorii italieni, încăpăţânaţii germani, trufaşii englezi şi îngâmfaţii francezi. Va fi doar umbra lui Cruyff în luptă cu faldurile roşii ale toreadorilor.

CM – sferturi. Revenirea Europei.

Nu trecuse decât o repriză din opt. Europenii, reprezentaţi atunci de oamenii în portocaliu, stăteau bine mersi sub bocancul sud-american. În acel moment s-a produs. Ea, revanşa zeului-fotbal, ai cărui preoţi proorociseră că locul în care s-a născut fotbalul nu va avea nicicând încoronare peste ape…

Ce a urmat e de povestit copiilor. Olanda s-a luat la trântă, ca cel mai vânjos luptător de greco-romane. Germania a retezat cu sete aripile zeilor argentinieni şi a trimis costumul lui Maradona pe rafturi fără naftalină. Iar Spania a rezistat psihic la asaltul Paraguayului şi la indolenţa brigăzii de arbitri.

Onoarea “nereperată” a Americii de Sud a rămas pe umerii micuţei, dar inimoasei (şi, mai ales, norocoasei) reprezentative uruguayene. Care a fost la o palmă şi o bară de destrămarea unui vis.

CM – zilele 18-19

Deja n-a mai fost loc de surprize, favoritele au luat caimacul. Din păcate, Spania, Brazilia, Olanda şi Paraguay au fost adevărate ambasadoare ale fotbalului tacticizat. Aproape că mi-e teamă să mă aştept la ceva de la un Olanda-Brazilia, care în anul naşterii mele reprezenta idealul în fotbal.

Totuşi, persistă două întrebări. Va reuşi Africa (prin Ghana) să-şi depăşească eterna condiţie de “underdog” ?  Şi oare va avea dreptate caracatiţa aia din Germania ?

Gata, pauză de vuvuzele pentru două zile…

CM – zilele 12-17

Plictisiţii europeni s-au făcut de râs. Ţările dintre Canalul Mânecii au băgat-o pe mânecă. Iar italienilor li s-a pus cizma pe gât. În timp ce urmărim netulburatul tăvălug nemţesc, aşteptăm ca Olanda şi Spania să ne salveze prestigiul continental.

Antrenorii bine plătiţi şi vedetele africane şi-au dat cu stângul în dreptul. (Excepţia notabilă e Ghana.) Lipsa de experienţă i-a trădat pe frumoşii mexicani şi americani, a căror singură satisfacţie a rămas trecerea de la frig la căldura stilată a plajelor californiene. Coreenii au plecat la braţ, cu precizarea că unii se întorc la consolele video, iar pe alţii îi paşte cariera de piatră.

Încet-încet, competiţia se transformă într-o Cupă Libertadores la nivel de echipe reprezentative. Argentina merge incredibil de bine, dar riscă să cadă de sus. Brazilia e deja plictisitoare în perfecţiunea ei. Ambiţia uruguayenilor e nemăsurată. Cât despre chilieni şi paraguayeni… ei, da. Ei ar putea să fie adevăratele revelaţii ale unui sport în pierdere crasă de pasiune.

Şi peste toate pluteşte spectrul unor întrebări teribile: Ce s-ar fi întâmplat dacă englezilor li se valida golul de 2-2 ? Sau dacă Argentina era nevoită să învingă fără gol din ofsaid ?

CM 2010 – ziua 11

Încep meciurile decisive şi paralele. Până atunci, am avut o zi plină de învăţăminte.

Experţii în propagandă din Coreea de Nord au fost extrem de fericiţi de faptul că ieri n-a fost doar ploaie de goluri, ci şi atmosferică. Vor realiza materiale sfâşietoare despre lacrimile unei naţiuni ce a luptat până la moarte cu fotbaliştii occidentali care se îndoapă cu droguri şi mituiesc arbitrii.

Sistemul de departajare are unele lipsuri, de vreme ce permite ca o echipă ce a defilat până acum – mă refer la Chile – să piardă la golaveraj calificarea, chiar şi în cazul unei înfrângeri la limită.

Iar selecţionata noastră e mai bună decât a Spaniei, nu-i aşa ? Doar am învins Hondurasul cu 3-0. 😀

CM 2010 – zilele 8-10

Amurgul zeilor europeni şi ascensiunea vrăjitorilor sud-americani. Asta se întâmplă acum. Dar nu e neapărat o revanşă a fotbalului spectacol, ci o dovadă că maeştrii driblingului entuziast au căpătat cinismul necesar pentru a izbândi. Argentina, Brazilia, Uruguay, Chile şi Paraguay se acoperă de glorie, în timp ce Franţa, Anglia, Italia şi Germania se umplu de ridicol, plătind tribut insistenţei de a forma echipe de club pline de străini. Dar îmi pare bine. Echipele astea nu mai jucau nimic.

Oceania este o adevărată gură de aer proaspăt. Bucuria suporterilor australieni şi neozeelandezi i-a molipsit şi pe jucători. Pe de altă parte, echipele africane nu suportă presiunea terenului propriu, stingându-se încet, în tăcere.

Lăudaţi de toată lumea, arbitrii au început să-şi dea în petec. Cea mai flagrantă greşeală este nevalidarea golului american din final. Rămân la părerea că SUA este una dintre cele mai frumoase naţionale de la acest turneu final.

CM 2010 – zilele 6-7

Da ! Au început să joace fotbal. Tonul îl dau sud-americanii, cu victorii pe linie pentru Uruguay, Argentina şi Chile, la care, cu voia voastră, voi alătura şi Mexicul. Se pare că va fi respectată tradiţia, care spune că niciodată o echipă europeană nu s-a impus în afara continentului nostru.

În plus, am mai bifat câteva mici răzbunări.

Mă bucur că Africa de Sud nu va merge mai departe. Vuvuzelele sunt cel mai mic rău în această ţară care şi-a primit oaspeţii cu pistolul la tâmplă. Şi se pare că setea de putere a lui Blatter nu se va opri aici. Vrea să ne bage pe gât un campionat mondial în Qatar doar pentru că l-a mânjit şeicul-şef de acolo cu ceva mărunţiş.

Îmi pare bine că au pierdut spaniolii. Ambiţia lor nemăsurată îi va mobiliza suficient pentru a merge mai departe şi a arăta ceva. Chiar dacă în optimi îi aşteaptă, cel mai probabil, Brazilia.

Sunt satisfăcut de faptul că francezii au luat iar ţeapă. Am admirat întrucâtva generaţia lui Zidane, dar lotul de azi (plus antrenorul, total depăşit de situaţie) nu poate emite pretenţii câtă vreme n-a înscris niciun gol, n-a mai câştigat la un turneu final de la semifinala mondială din 2006 şi, mai ales, a făcut trei egaluri cu România (!) în ultimii doi ani.

CM 2010 – zilele 4-5

Mi se pare mie sau fotbaliştii de azi nu mai au niciun chef de Mondiale ? (Cred că asta e şi explicaţia de ce ai noştri nu mai joacă nimic în calificări, ca să mai aibă timp de-o plajă în iunie.) Sigur, Brazilia şi Olanda au câştigat, dar lipsite de entuziasm. Italia a început prost, ceea ce înseamnă că are şanse mari să termine bine. (Deşi nu mai are portar.) A existat, bineînţeles, şi un pom lăudat, cu fructe portugheze şi ivoriene, care s-a dovedit cam viermănos. (Eu încă nu ştiu ce vede lumea la Cristiano Ronaldo.) Şi încă una şi mă duc: în timp ce Europa şi America s-au plafonat, iar  Africa nu poate mai mult, Asia vine tare din urmă. Asiaticii (la care s-au afiliat şi australienii, ca să se califice mai simplu), au două victorii, şi două înfrângeri la limită, cu Germania şi cu Brazilia.

P.S. Vuvuzelele stimulează capacitatea inventiva a poporului german. Citiţi şi vă minunaţi.

CM 2010 – zilele 1-3

Nu, nu fac cronici. N-am răbdarea şi nici timpul necesar să urmăresc şi să analizez tot ce se petrece la competiţia cotropită de sunetul vuvuzelelor. Nici nu înţeleg isteria bărbaţilor, bloggeri au ba, care clamează triumfător o lună de libertate masculină. (Nici când aveam 20 de ani şi n-aveam serviciu şi familie nu vedeam chiar toate meciurile).

Dar loc de câteva opinii s-ar găsi. În primul rând, nivelul este scăzut, motivul principal fiind, probabil, cele 40-50 de meciuri la capătul cărora se găsesc majoritatea celor selecţionaţi. Germania şi Argentina au mişcat câteva ceva (în maniera obişnuită – argentinienii irosindu-şi talentul cu seninătate, iar nemţii cu pedala de acceleraţie la podea), dar au întâlnit echipe venite în vizită la mondial. Grecii ne fac să ne întrebăm de ce au ajuns la mondial în locul nostru. (Nu că noi am fi meritat aşa ceva, căci sârbii, care au şters pe jos cu noi, s-au fâstâcit în faţa ghanezilor.) Iar Anglia a început cu stângul şi parcă văd că iar se mulţumesc cu amintirea acelui gol din ’66 pe care numai tuşierul l-a văzut valabil.

Aici voiam să ajung. Am auzit voci şi am citit păreri conform cărora americanii ar fi fost dopaţi. Altfel, cum ar fi putut să alerge atât de mult ? Ei bine… întâmplarea face că am tradus şi editat pentru ediţia din iunie a revistei Men’s Health un material despre patru echipieri ai selecţionatei americane. Jucători relativ cunoscuţi, care activează la echipe din Europa.

Aţi numărat câte parade a avut portarul Tim Howard ? În afara sezonului, Howard vîsleşte în sala de forţă sau merge cu caiacul pe lacurile din apropierea locuinţei sale din Memphis, Tennessee.  În plus, face box.  Aţi văzut ce şut a prins Clint Dempsey ? Omul ăsta înoată jumătate de oră după fiecare meci în care nu aleargă aproape niciodată mai puţin de 10 km. Să vă mai spun despre câte greutăţi ridică Oguchi Onyewu, fundaşul care l-a pus la respect până şi pe Peter Crouch ? Sau despre sprinturile de la antrenamente ale lui Jozy Altidore, cel care, după ce şi-a depăşit adversarul în vieteză, a fost la o bară de a aduce victoria echipei SUA ?

Orice se poate spune despre americani, mai puţin faptul că nu sunt ambiţioşi. Aproape că sunt tentat să-i transform în pariul meu personal pentru ediţia asta a mondialelor.

P.S. Deci nu mai pot cu toate reclamele, care s-au modificat întru fotbal. Până şi nenea ala cu tutu care dă nu ştiu ce credite are o minge la picior. Ce dracu’ urmează, să joace microbii fotbal pe vasul de toaletă şi să vină Duck cu ale sale Fresh Discs să le arate cartonaşul roşu ?

Tim Howard