V-aţi uitat aseară la TVR ?

Dacă da, înseamnă că aţi văzut (şi, din păcate pentru unii dintre voi, revăzut) cum am fost “condamnaţi” la fericire de una dintre zecile de clici politice care au stăpânit aceste pământuri în ultimele veacuri. Nu-i vorbă că şi noi ne-am dorit “condamnarea”, considerând că e mai uşor să linguşim un faraon decât să prosperăm prin ceea ce avem în cap. (De unde se vede că nu prea avem mare lucru.) Motiv pentru care ne este, practic, imposibil, să construim o societate normală cu oameni intoxicaţi de sistemul acela sau cu tineri pregătiţi de ei.

Genericul de final, cu sute de victime (în majoritate, intelectuali) din care au rămas doar litere albe pe un fundal negru, e expresia cea mai clară (şi, totodată, înfricoşătoare) a declicului care s-a produs atunci şi care a răsturnat fragila scară de valori pe care abia începusem s-o construim.

Sursa foto: unimedia.md

Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.

Cum susţin românii vinul strămoşesc…

(Las deoparte orice discuţie despre sutele de reclame la bere, pornind de la cea care îndeamnă la consumul nedisimulat, în dauna acadelelor – de când se bea bere în pauza de masă ? – şi terminând cu aceea în care doi indivizi care-şi spun fotbalişti participă la campionatul mondial… din bar.)

Ipoteză de lucru: Pentru a umple pauza de 10-12 minute dintre reprize şi aşa sufocată de publicitate, televiziunea publică angajează un individ, poate nu cel mai carismatic cu putinţă, pentru a spune câteva poveşti despre vinul românesc şi despre cum putem să-l integrăm în peisajul nostru. Montajul lasă un pic de dorit, dar cine trecea pe lângă televizor şi nu era în drum spre budă / nu mergea să ia câinele să-l scoată afară / nu era mare amator de bere etc. putea să aibă câte ceva de ascultat. Contextul e destul de fericit, mai ales că şeful cramei care a produs vinul oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud este un oenolog român.

Ce face românul: Oftează şi se dă de ceasul morţii. Că nenea ăla are barbă, ca vorbeşte poticnit, că vinul e o poşircă… Şi cum tot concetăţeanul e ironic, găseşte şi un comic să pună în practică parodia. Evident, aceasta prinde şi la cei ce vântură internetul, dar care habar n-au că a existat emisiunea cu pricina. Dar, deh… hai să mai râdem un pic de noi, că la capitolul înjurături şi urlete ne-am angajat preşedinte.

Dragii mei,  TVR este o televiziune naţională, care trebuie să promoveze valorile noastre, nu să angajeze fete goale pentru balelele neconsumate ale suporterilor… (Nu că n-ar face şi asta !)

(Nu, nu sunt un băutor aprig de vin. Cred că n-am consumat niciodată mai mult de 5 litri pe an.)

Ora caracatiţei

Mai întâi, au fost portocaliile tentacule olandeze, care au sugrumat palpitant, dar cinic, o echipă care stă într-un singur jucător, şi acela schimbat cu cinci minute înainte, ca gest de acceptare demnă a înfrângerii.

Apoi, a fost molusca cu rezidenţă germană, care a prezis perfect tot ce s-a întâmplat vara asta. Cineva spunea că Germania merită o reverenţă pentru ce-a făcut. Fără îndoială, dar Spania a preferat să dea reverenţa pe succes.

Finala este tot ce ne-am visat. Triumful bătrânului continent pe tărâm străin. Fără plictisitorii italieni, încăpăţânaţii germani, trufaşii englezi şi îngâmfaţii francezi. Va fi doar umbra lui Cruyff în luptă cu faldurile roşii ale toreadorilor.

CM – sferturi. Revenirea Europei.

Nu trecuse decât o repriză din opt. Europenii, reprezentaţi atunci de oamenii în portocaliu, stăteau bine mersi sub bocancul sud-american. În acel moment s-a produs. Ea, revanşa zeului-fotbal, ai cărui preoţi proorociseră că locul în care s-a născut fotbalul nu va avea nicicând încoronare peste ape…

Ce a urmat e de povestit copiilor. Olanda s-a luat la trântă, ca cel mai vânjos luptător de greco-romane. Germania a retezat cu sete aripile zeilor argentinieni şi a trimis costumul lui Maradona pe rafturi fără naftalină. Iar Spania a rezistat psihic la asaltul Paraguayului şi la indolenţa brigăzii de arbitri.

Onoarea “nereperată” a Americii de Sud a rămas pe umerii micuţei, dar inimoasei (şi, mai ales, norocoasei) reprezentative uruguayene. Care a fost la o palmă şi o bară de destrămarea unui vis.

CM – zilele 18-19

Deja n-a mai fost loc de surprize, favoritele au luat caimacul. Din păcate, Spania, Brazilia, Olanda şi Paraguay au fost adevărate ambasadoare ale fotbalului tacticizat. Aproape că mi-e teamă să mă aştept la ceva de la un Olanda-Brazilia, care în anul naşterii mele reprezenta idealul în fotbal.

Totuşi, persistă două întrebări. Va reuşi Africa (prin Ghana) să-şi depăşească eterna condiţie de “underdog” ?  Şi oare va avea dreptate caracatiţa aia din Germania ?

Gata, pauză de vuvuzele pentru două zile…

CM – zilele 12-17

Plictisiţii europeni s-au făcut de râs. Ţările dintre Canalul Mânecii au băgat-o pe mânecă. Iar italienilor li s-a pus cizma pe gât. În timp ce urmărim netulburatul tăvălug nemţesc, aşteptăm ca Olanda şi Spania să ne salveze prestigiul continental.

Antrenorii bine plătiţi şi vedetele africane şi-au dat cu stângul în dreptul. (Excepţia notabilă e Ghana.) Lipsa de experienţă i-a trădat pe frumoşii mexicani şi americani, a căror singură satisfacţie a rămas trecerea de la frig la căldura stilată a plajelor californiene. Coreenii au plecat la braţ, cu precizarea că unii se întorc la consolele video, iar pe alţii îi paşte cariera de piatră.

Încet-încet, competiţia se transformă într-o Cupă Libertadores la nivel de echipe reprezentative. Argentina merge incredibil de bine, dar riscă să cadă de sus. Brazilia e deja plictisitoare în perfecţiunea ei. Ambiţia uruguayenilor e nemăsurată. Cât despre chilieni şi paraguayeni… ei, da. Ei ar putea să fie adevăratele revelaţii ale unui sport în pierdere crasă de pasiune.

Şi peste toate pluteşte spectrul unor întrebări teribile: Ce s-ar fi întâmplat dacă englezilor li se valida golul de 2-2 ? Sau dacă Argentina era nevoită să învingă fără gol din ofsaid ?

CM 2010 – ziua 11

Încep meciurile decisive şi paralele. Până atunci, am avut o zi plină de învăţăminte.

Experţii în propagandă din Coreea de Nord au fost extrem de fericiţi de faptul că ieri n-a fost doar ploaie de goluri, ci şi atmosferică. Vor realiza materiale sfâşietoare despre lacrimile unei naţiuni ce a luptat până la moarte cu fotbaliştii occidentali care se îndoapă cu droguri şi mituiesc arbitrii.

Sistemul de departajare are unele lipsuri, de vreme ce permite ca o echipă ce a defilat până acum – mă refer la Chile – să piardă la golaveraj calificarea, chiar şi în cazul unei înfrângeri la limită.

Iar selecţionata noastră e mai bună decât a Spaniei, nu-i aşa ? Doar am învins Hondurasul cu 3-0. 😀

CM 2010 – zilele 8-10

Amurgul zeilor europeni şi ascensiunea vrăjitorilor sud-americani. Asta se întâmplă acum. Dar nu e neapărat o revanşă a fotbalului spectacol, ci o dovadă că maeştrii driblingului entuziast au căpătat cinismul necesar pentru a izbândi. Argentina, Brazilia, Uruguay, Chile şi Paraguay se acoperă de glorie, în timp ce Franţa, Anglia, Italia şi Germania se umplu de ridicol, plătind tribut insistenţei de a forma echipe de club pline de străini. Dar îmi pare bine. Echipele astea nu mai jucau nimic.

Oceania este o adevărată gură de aer proaspăt. Bucuria suporterilor australieni şi neozeelandezi i-a molipsit şi pe jucători. Pe de altă parte, echipele africane nu suportă presiunea terenului propriu, stingându-se încet, în tăcere.

Lăudaţi de toată lumea, arbitrii au început să-şi dea în petec. Cea mai flagrantă greşeală este nevalidarea golului american din final. Rămân la părerea că SUA este una dintre cele mai frumoase naţionale de la acest turneu final.