July 2

Amintiri despre presa sportivă…

Iulie 1997. Apare primul număr din ProSport. După ani de zile petrecuţi alături de “Sportul Românesc”, avea să înceapă seria, aproape ritualică, de dimineţi în care coboram cu ochii lipiţi de somn să iau singurul cotidian de sport care avea stiri multe, ilustrate în culori vii, dar şi multe opinii despre ceea ce-mi închipuiam că voi mânca pe pâine multă vreme de atunci încolo.

Noiembrie 2000. Biblioteca mea nu mai are uşi. Au fost rupte de avalanşa de ProSport-uri colecţionate, din pasiune, dar şi din interes, pentru că urma să-mi fac lucrarea de licenţă pe tema reflectării fenomenului fotbalistic în presa sportivă. Nu aveam internet, aşa că am apelat la un coleg care ar putea să-mi scaneze câteva articole şi fotografii, ca să mai “înfrumuseţez” un pic proiectul.

Mai 2001. Predau lucrarea (deloc plagiată, vă asigur :D), în care, deşi ajunsesem la o concluzie aşteptată, aceea că fotbalul ocupă prea mult loc în paginile ziarelor şi că ierarhiile din clasament nu influenţează cu nimic perspectiva ziaristului sportiv obişnuit să scrie doar despre “granzi”, îmi exprim speranţa că acest lucru va fi schimbat de generaţia din care fac parte şi că viitoarele lucrări de teoretizare a fenomenului vor ajunge la concluzii mult mai onorabile.

Iulie 2012. Nu mai citesc presă sportivă cu pasiune, ci doar cel mult din masochism. Fotbalul ocupă 99% din spaţiu, iar bârfele, curvele şi maneliştii… 99% din fotbal. Dacă ar trebui să refac lucrarea acum, aş avea la dispoziţie sute de surse şi mijloace de exprimare. Dar şi o indiferenţă fără seamăn…

November 3

De ce îmi place “Vocea României”

Recunosc cinstit că am scris textul ăsta acum două săptămâni, dar am aşteptat să văd şi formatul etapei a doua a concursului, ca să nu am o dezamăgire post-scriptum. Din fericire, n-a fost cazul. Deşi am avut câteva nemulţumiri privind alegerile făcute, mi-am reamintit că ele sunt subiective şi că, oricum, nu influenţează cu nimic valoarea concurenţilor. Oricum, cine a avut urechi să-i audă a făcut-o deja.

E probabil singura emisiune de televiziune pe care am urmărit-o integral (cu siguranţă, singura de tipul “caut talente”). Chiar dacă ora de difuzare nu era foarte prietenoasă cu atribuţiile mele de asistent special pentru deplasări canine, martor ocular parţial implicat în probleme de aritmetică şi limbi străine sau prestator la normă în domeniul traducerilor de film sau editărilor de articole, am găsit un sprijin nesperat în voyo.ro, unde poate fi urmărită gratis.

Există multe motive pentru care pare absolut normal să-mi placă producţia cu pricina. În primul rând, faptul că “vocile” sunt cu adevărat bune – chiar şi cei care au fost eliminaţi cântau binişor. E foarte clar că s-a făcut o preselecţie şi nu s-a exploatat ridicolul, aşa cum a fost cazul la “Românii au talent” şi e cazul la “X Factor”.

În al doilea rând, juraţii au o “chimie” între ei şi se dovedesc mai cunoscători în domeniu decât ţi-ai putea închipui. (Mie nu-mi place niciunul cum cântă. În plus, Loredana se îmbracă aiurea, Brenciu e prea guraliv, Moga prea înţepat, iar Smiley prea şters. Iar faptul că “au masacrat” o melodie Queen la începutul emisiunii era să mă alunge de tot din rândul audienţei. Noroc că am rezistat tentaţiei.)

În al treilea rând, realizarea tehnică e net superioară altor producţii concurente, are un aer mult mai “occidental”. Nu ştiu dacă e “vina” formatului sau “ştiinţa” proteviştilor… dacă nu cumva cele două se întâlnesc la mijloc. Nu în ultimul rând, există o oarecare notă de profesionalism, o tentă de seriozitate, o exprimare firească a emoţiilor… cu alte cuvinte, nimic sau aproape nimic nu pare forţat.

Dar nu de asta mi-a plăcut. Ci pentru că mi-a confirmat un fapt: acela că oamenii continuă să asculte şi să cânte muzică bună. Au avut curajul să se ia la trântă cu compoziţii scrise pentru Oscar Benton, Tom Jones, Nat King Cole, Sade, Sting sau Janis Joplin. Au avut “tupeul” să-i interpreteze în manieră proprie pe Michael Buble, Amy Whinehouse sau R. Kelly. Şi m-au făcut să-mi doresc să ascult din nou muzică… ca pe vremuri (cu toate scuzele pentru cacofonia de rigoare). Cu fiecare melodie repetată la nesfârşit, până îţi ajunge în toţi porii sufletului. Cu versuri care să însemne ceva, cu respiraţii sacadate ce reflectă trăiri, nu simulacre care să atragă audienţa.

Nu ştiu de unde au apărut toţi oamenii ăştia (mulţi artişti cu acte în regulă, de altfel) şi nici nu contează cine va câştiga. Important e ca ei să fie folosiţi în mediul artistic, pentru că au ceva de spus şi, pe lângă asta, mai au şi instrumentele potrivite.

(Opiniile exprimate mai sus nu au fost influenţate în niciun fel de relaţia contractuală a autorului cu trustul MediaPro. Pur şi simplu, au fost exprimate din punctul de vedere al telespectatorului care mă aflu. Asta ca să nu-mi aud vorbe că aş face cuiva reclamă. Nici n-au nevoie de aşa ceva.)

October 31

Axioma Martinovici

Dacă un individ intră pe nesimţite în birou şi-i trage unui coleg un pumn asezonat cu o flegmă, tu îl rogi frumos să înceteze ?

Suntem importatori prin excelenţă. Tocmai pentru că n-am fost niciodată producători de fond, ci doar de forme. La capitolul fotbal, imediat după ce s-a terminat rezervorul de minim talent (o cupă europeană cu şansă şi un loc în primele opt din lume în toată istoria sunt cel mult performanţe mediocre), am început să dăm drumul la importuri.

Am importat violenţele şi înjurăturile. Aveam şi noi ceva la activ, da’ alea străine ni s-au părut mai “cool”.  Pentru că implicau torţe, şicane cu jandarmii, bătăi de stradă… (Probabil că dacă n-am fi fost un popor de pudici nefutuţi care-şi belesc zilnic ochii la curvele din tabloide am fi văzut şi niscaiva exhibiţionişti pe dreptunghiurile de iarbă.)

Pe urmă, ni s-a părut de “bon ton” să importăm stadioane şi să promitem organizări ireproşabile ale unor meciuri importante. (Chiar, ce-o spune Platini despre ce s-a întâmplat aseară ?)

Noroc că am importat şi sârbi, care să ne arate cum se procedează când cineva îţi calcă nepoftit în casă. Pentru că, în timpul ăsta, noi eram prea ocupaţi cu meniul de la lojă. Şi cu dosirea şpăgii primite la angajarea firmei de pază pe ochi frumoşi.

E trist că am ajuns să ne facem dreptate cu pumnul, dar dacă nu se poate altfel, există şi soluţia asta pentru cei care distrug ţara asta în mod sistematic. Nu neapărat politicieni şi afacerişti, ci oameni ca mine şi ca voi, care sabotează viitorul copiilor lor pentru bani sau pentru cel puţin o fărâmă de putere.

May 24

Frumoasele noastre duminici sunt acum pustii…

Cândva, pe când citeam Ioan Chirilă şi Fănuş Neagu, îmi doream să ajung reporter sportiv. Poate mă voi urni vreodată din marasmul acestor zile, când sportul a devenit afacere şi spălare de bani, şi mă voi adânci un pic în lumea pe care odată o iubeam cu atâta pasiune… Pentru că frumoasele noastre duminici sunt tot mai pustii…

“Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează (…) Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni. Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. (…) Şi când mi-e dor de-o clipă frumoasă, deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului. Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!” Fănuş Neagu

(textul integral îl găsiţi aici)

April 26

Romanii au talent(ul)… de a face alegeri greşite

Acest popor minunat validează cum nu se poate mai potrivit următorul raţionament:

Premisa 1: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.

Premisa 2: Dacă vreţi să vă valorificaţi talentul, încercaţi în altă ţară.

Concluzie: Prostimea nu trebuie să aibă drept de vot.

Later edit: Faceţi comparaţia cu băiatul ăsta din Filipine şi pe urmă mai vorbim.


March 22

Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)

February 20

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

August 24

V-aţi uitat aseară la TVR ?

Dacă da, înseamnă că aţi văzut (şi, din păcate pentru unii dintre voi, revăzut) cum am fost “condamnaţi” la fericire de una dintre zecile de clici politice care au stăpânit aceste pământuri în ultimele veacuri. Nu-i vorbă că şi noi ne-am dorit “condamnarea”, considerând că e mai uşor să linguşim un faraon decât să prosperăm prin ceea ce avem în cap. (De unde se vede că nu prea avem mare lucru.) Motiv pentru care ne este, practic, imposibil, să construim o societate normală cu oameni intoxicaţi de sistemul acela sau cu tineri pregătiţi de ei.

Genericul de final, cu sute de victime (în majoritate, intelectuali) din care au rămas doar litere albe pe un fundal negru, e expresia cea mai clară (şi, totodată, înfricoşătoare) a declicului care s-a produs atunci şi care a răsturnat fragila scară de valori pe care abia începusem s-o construim.

Sursa foto: unimedia.md

July 18

Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.

July 13

Cum susţin românii vinul strămoşesc…

(Las deoparte orice discuţie despre sutele de reclame la bere, pornind de la cea care îndeamnă la consumul nedisimulat, în dauna acadelelor – de când se bea bere în pauza de masă ? – şi terminând cu aceea în care doi indivizi care-şi spun fotbalişti participă la campionatul mondial… din bar.)

Ipoteză de lucru: Pentru a umple pauza de 10-12 minute dintre reprize şi aşa sufocată de publicitate, televiziunea publică angajează un individ, poate nu cel mai carismatic cu putinţă, pentru a spune câteva poveşti despre vinul românesc şi despre cum putem să-l integrăm în peisajul nostru. Montajul lasă un pic de dorit, dar cine trecea pe lângă televizor şi nu era în drum spre budă / nu mergea să ia câinele să-l scoată afară / nu era mare amator de bere etc. putea să aibă câte ceva de ascultat. Contextul e destul de fericit, mai ales că şeful cramei care a produs vinul oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud este un oenolog român.

Ce face românul: Oftează şi se dă de ceasul morţii. Că nenea ăla are barbă, ca vorbeşte poticnit, că vinul e o poşircă… Şi cum tot concetăţeanul e ironic, găseşte şi un comic să pună în practică parodia. Evident, aceasta prinde şi la cei ce vântură internetul, dar care habar n-au că a existat emisiunea cu pricina. Dar, deh… hai să mai râdem un pic de noi, că la capitolul înjurături şi urlete ne-am angajat preşedinte.

Dragii mei,  TVR este o televiziune naţională, care trebuie să promoveze valorile noastre, nu să angajeze fete goale pentru balelele neconsumate ale suporterilor… (Nu că n-ar face şi asta !)

(Nu, nu sunt un băutor aprig de vin. Cred că n-am consumat niciodată mai mult de 5 litri pe an.)