November 3

De ce îmi place “Vocea României”

Recunosc cinstit că am scris textul ăsta acum două săptămâni, dar am aşteptat să văd şi formatul etapei a doua a concursului, ca să nu am o dezamăgire post-scriptum. Din fericire, n-a fost cazul. Deşi am avut câteva nemulţumiri privind alegerile făcute, mi-am reamintit că ele sunt subiective şi că, oricum, nu influenţează cu nimic valoarea concurenţilor. Oricum, cine a avut urechi să-i audă a făcut-o deja.

E probabil singura emisiune de televiziune pe care am urmărit-o integral (cu siguranţă, singura de tipul “caut talente”). Chiar dacă ora de difuzare nu era foarte prietenoasă cu atribuţiile mele de asistent special pentru deplasări canine, martor ocular parţial implicat în probleme de aritmetică şi limbi străine sau prestator la normă în domeniul traducerilor de film sau editărilor de articole, am găsit un sprijin nesperat în voyo.ro, unde poate fi urmărită gratis.

Există multe motive pentru care pare absolut normal să-mi placă producţia cu pricina. În primul rând, faptul că “vocile” sunt cu adevărat bune – chiar şi cei care au fost eliminaţi cântau binişor. E foarte clar că s-a făcut o preselecţie şi nu s-a exploatat ridicolul, aşa cum a fost cazul la “Românii au talent” şi e cazul la “X Factor”.

În al doilea rând, juraţii au o “chimie” între ei şi se dovedesc mai cunoscători în domeniu decât ţi-ai putea închipui. (Mie nu-mi place niciunul cum cântă. În plus, Loredana se îmbracă aiurea, Brenciu e prea guraliv, Moga prea înţepat, iar Smiley prea şters. Iar faptul că “au masacrat” o melodie Queen la începutul emisiunii era să mă alunge de tot din rândul audienţei. Noroc că am rezistat tentaţiei.)

În al treilea rând, realizarea tehnică e net superioară altor producţii concurente, are un aer mult mai “occidental”. Nu ştiu dacă e “vina” formatului sau “ştiinţa” proteviştilor… dacă nu cumva cele două se întâlnesc la mijloc. Nu în ultimul rând, există o oarecare notă de profesionalism, o tentă de seriozitate, o exprimare firească a emoţiilor… cu alte cuvinte, nimic sau aproape nimic nu pare forţat.

Dar nu de asta mi-a plăcut. Ci pentru că mi-a confirmat un fapt: acela că oamenii continuă să asculte şi să cânte muzică bună. Au avut curajul să se ia la trântă cu compoziţii scrise pentru Oscar Benton, Tom Jones, Nat King Cole, Sade, Sting sau Janis Joplin. Au avut “tupeul” să-i interpreteze în manieră proprie pe Michael Buble, Amy Whinehouse sau R. Kelly. Şi m-au făcut să-mi doresc să ascult din nou muzică… ca pe vremuri (cu toate scuzele pentru cacofonia de rigoare). Cu fiecare melodie repetată la nesfârşit, până îţi ajunge în toţi porii sufletului. Cu versuri care să însemne ceva, cu respiraţii sacadate ce reflectă trăiri, nu simulacre care să atragă audienţa.

Nu ştiu de unde au apărut toţi oamenii ăştia (mulţi artişti cu acte în regulă, de altfel) şi nici nu contează cine va câştiga. Important e ca ei să fie folosiţi în mediul artistic, pentru că au ceva de spus şi, pe lângă asta, mai au şi instrumentele potrivite.

(Opiniile exprimate mai sus nu au fost influenţate în niciun fel de relaţia contractuală a autorului cu trustul MediaPro. Pur şi simplu, au fost exprimate din punctul de vedere al telespectatorului care mă aflu. Asta ca să nu-mi aud vorbe că aş face cuiva reclamă. Nici n-au nevoie de aşa ceva.)

July 5

Patetisme de marţi…

Recunosc cinstit că ascultam Bon Jovi pe rupte în adolescenţă. (Erau acolo, lângă Beatles, Led Zeppelin şi Queen,  lângă Clapton, Scorpions şi Rod Stewart, undeva la sud de Elvis şi Abba şi la nord de  Dalida şi Adamo…) Azi nu mai îmi plac, dar pe 10 iulie voi fi în Piaţa Constituţiei, să-i văd în carne şi oase (chiar şi fară Richie).

Şi nu cred că sunt prea patetic dacă-mi doresc să cânte şi melodia de mai jos, preferata mea de pe singurul soundtrack cumpărat fără să văd vreodată filmul. (aici e versiunea de album, mult mai “puternică”.) De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, am ajuns în punctul în care nu-mi mai pasă dacă sunt sau nu patetic…

P.S. Da, ştiu că e de pe un album solo Jon Bon Jovi. Nu încercaţi să-mi insultaţi cunoştinţele în materie…

June 7

Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)

May 21

Malédiction d’amour…

Am găsit o înregistrare excepţională, în limba franceză, cu “mierla” folclorului românesc, Maria Tănase. Cea care, alături de Grigoraş Dinicu, compozitorul Horei Staccato, de sociologul Dimitrie Gusti (cândva şi ministru al învăţământului) şi de zeii muzicii şi sculpturii româneşti, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, au reprezentat România la Expoziția Mondială de la New York din 1939. Mai ştie cineva cine ne-a reprezentat la ultimul eveniment de acest gen, desfăşurat la Shanghai, în 2010 ?

March 9

Ziua de azi…

…e doar corespondentul pământean, tipizat şi neînsufleţit, al unui eveniment care mi-a schimbat viaţa. Restul sunt doar mici amănunte, care-mi recompun universul şi pe care niciun cuvânt al vreunei limbi nu e capabil să le descrie.

Vio, iartă-mi lipsa de fantezie, dar asta fredonam din liceu, ştiind că undeva, într-un colţ de univers, eşti TU…

January 20

Dragul meu Apollo…

…îţi urez ca lăbuţele să te ducă mereu pe calea cea bună, fie soare sau furtună,să arăţi mereu atât de imperial, să găseşti echilibrul în compania celor pe care îi iubeşti, să te distrezi cât mai mult înainte ca cineva să te oprească, să ai mereu timp de un pui de somn, să întâlneşti oameni şi câini interesanţi şi să ai mereu oase mari de ros.

Îţi mulţumesc că-mi arăţi zilnic ce înseamnă dragostea necondiţionată şi că mi-ai îmbogăţit sufletul adeseori hăituit de probleme cu o iubire de care nu mă credeam capabil.

La mulţi ani !

P.S. Mă bucur să văd că mai scrii şi tu pe blog. Şi eu am o surpriză muzicală pentru tine.