Există cântece…

…pe care ai vrea să le asculţi la nesfârşit. Există semne grafice care, puse împreună, ne rezumă întreaga existenţă. Şi există voci pe care nu le-am dori niciodată dispărute, de teamă că, în lipsa lor, ne va fi frig, umed şi insuportabil…

Dacă tu ai dispărea într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput cu puterea miinii mele.
Lucru lung şi monoton să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Pygmalion… Hai şi umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea, fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci, să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci  orişiunde o să-ţi placă.
De-ai cădea într-adevăr în momentul marii fringeri
Aş veni la tine-n cer şă te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea… O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea şi din rîsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea, te-aş zidi din mine însumi.

Leapşă muzicală… de vreme ploioasă

Tomata şi Bogdan au făcut deja nişte topuri marfă. Subscriu întru totul şi mă bucur de ele. Dar vă cer îngăduinţa să mai fac câteva propuneri pentru anotimpul ploios al crizei…

Florian Pittiş – Ploaia care va veni A venit deja, e cod roşu.
Nicu Alifantis – Ploaie în luna lui martie Nu mai e martie, dar vremea e cam pe acolo…
Compact – Ploaia O amintire dulceagă…
Peter, Paul & Mary – Early Morning Rain Superb…
Led Zeppelin – Fool In The Rain Nu putea lipsi aşa ceva. Şi aşa mi-aţi limitat opţiunile, oameni buni…
Bob Dylan – A Hard Rain’s Gonna Fall Parcă a plouat la concertul lui, nu ?
Phil Collins & Eric Clapton – I Wish It Would Rain Down Dacă ar sta aici, nu şi-ar mai dori.
Elvis Presley – Kentucky Rain Cu gust de aripioare picante, presupun…
Roxette – The Rain Melodie din tinereţi amoroase ale subsemnatului…
Carole King – It Might As Well Rain Until September We can only hope… NOT!

Bonus:
Julie Andrews – The Rain in Spain (My Fair Lady)

sursa foto

Cum a fost la Manowar…

A fost mişto, dar prea puţin. (De asta nici nu voi insista prea mult.) Să “mulţumim”, aşadar, organizatorilor, care au retras formaţiei americane postura de headliner în favoarea celor de la Accept. Mai mult, le-a interzis să-şi vândă materialele promoţionale. Mişcarea a fost taxată prompt de public, aproape jumătate dintre cei prezenţi plecând de acolo după concertul Manowar.

A sunat tare, metalic, cu mai mulţi decibeli decât e obişnuită urechea ascultătorului avid din mine. “Războinicii” din jur au fost molipsitori. Joey a ţinut un nou discurs în limba română, a distribuit corzi de chitară bas şi a promis că formaţia se va întoarce în România. A existat şi un tribut pentru Dio, cu o versiune destul de aproximativă a piesei “Heaven and Hell”.

Lume pestriţă în jur, oameni “frumoşi”, tricouri tematice, bere multă…

Cum arată rock-ul la 60 de ani…

Păi cum să arate ? Flamboaiant,electrizant, dement… dacă te numeşti Steven Tyler sau Joe Perry. Am trăit s-o văd (şi s-o ascult) şi pe asta: Aerosmith cântând live, la mine în oraş, piese precum Love in an Elevator, Pink, Living on the Edge, Crazy, Cryin’, I Don’t Want to Miss a Thing, Walk This Way sau Dream On, ultimele două în cadrul unui bis care s-a lăsat aşteptat cam mult.

A fost o nouă seară fermecată din povestea pe care o scrie muzica în cartea vieţii mele. Ia să vedem, găsim şi niscaiva înregistrări… da, sigur.

Clapton şi Winwood: inaccesibili, impasibili, incredibili…

N-au vorbit deloc cu publicul şi n-au clintit niciun muşchi la cei 60 şi ceva de ani ai lor. Dar lecţia lor de blues şi rock a alungat căldura ca pe o ceaţă rea şi ne-a răcorit sufletele însetate de atâţia ani de aşteptare.

Clapton e “tatăl lor”, oameni buni. Se distrează cu chitara la fel de uşor cum un copil savurează o îngheţată într-o zi caniculară. Winwood e blând, dar impunător, îmblânzind orga şi publicul. Amândoi se completează, se sprijină, fac schimburi trepidante de ritmuri. Ne izolează, ne transferă în alt timp şi spaţiu, ne fac să ne ridicăm în picioare, să rezistăm până la final cu un copil adormit pe umeri, să ne sărutăm soţia şi s-o luăm la dans ca la prima întâlnire…

Publicul a fost încântat de” Layla” şi “Cocaine”, a suspinat a tinereţe pe “How Long” şi “After Midnight” şi şi-a reamintit de Ray Charles (“Georgia on My Mind”) şi Jimi Hendrix (“Voodoo Chile”). N-au cântat preferata mea, “Wonderful Tonight”, dar a fost “o seară minunată”. Mulţi dintre ei au filmat, de unde şi fragmentul de mai jos.

“Sunt ultimele răbufniri ale rock’n’roll-ului. Iar noi vom asista la moartea lui.” Cuvintele celei care-mi poartă verigheta şi inima răsună spectaculos de trist. După Stones, Sting, Santana şi AC/DC, concertul de aseară a fost ca un mesaj transmis generaţiei mele, care va fi cioclul fenomenului hippie, dar şi păstrător al amintirii lui, asemeni oamenilor care memorau cărţi într-un roman distopic de Ray Bradbury.

Ieri n-a plouat… ieri s-a cântat rock!

Profitând de faptul că sunt lucid la această minunată oră din noapte, mulţumită organizatorilor care n-au vândut bere cu alcool pe peluza din faţa Palatului Parlamentului (dar reversul medaliei e că am stat pe iarbă, a fost lejer şi s-a auzit perfect), aş vrea să confirm prin prezenta micul extaz pe care l-au trăit urechile mele aseară. (Nicio teamă, îl ilustrez şi cu niscaiva filmuleţe găsite pe YouTube.) Şi să recunosc cu surprindere că, deşi nu sunt fan AC/DC, Angus Young e probabil cel mai talentat chitarist pe care l-am văzut eu live.

Concertul a început, în aburi de ploaie, cu o imensă locomotivă, care a “spart” scena, cu “Rock’N Roll Train” şi cu un salut pe care unii dintre noi îl aşteptau de zeci de ani: “Bună seara, Bucureşti! We are here to rock’n roll!” A urmat “Back in Black”, melodia emblematică a albumului revenirii de după dispariţia lui Bon Scott, al doilea cel mai bine vândut album din toate timpurile. Şi primul moment în care tinerii din jurul meu (heh, ce bătrân m-am simţit la faza asta…) au intrat în delir. Delir întreţinut şi de… “Thunderstruck”!

“Dirty Deeds Done Dirt Cheap” ne-a reamintit de anii ’70, iar Angus a făcut un număr de striptease pe cinste la “The Jack”.

După o perioadă ceva mai “calmă”, în care sound-ul a fost relativ acelaşi, Brian John a sunat clopotul, declanşând “Hell’s Bells”.

Bineînţeles, n-am găsit niciun clip cu melodia mea preferată, “You Shook Me All Night Long”. Dar nu e singura pe care am trăit finalul cu stil. A fost ceva “T.N.T.” pe acolo, dar şi “Let There Be Rock”. La bis, s-a cântat “Highway to Hell” şi “For Those About to Rock”.

Da, i-am văzut şi pe cei de la Iris. Subţirei… Ce să facem, rămân ai noştri.

P.S. În această zi de bucurie pentru noi, Ronnie James Dio a plecat ca un curcubeu în întuneric