July 2

Amintiri despre presa sportivă…

Iulie 1997. Apare primul număr din ProSport. După ani de zile petrecuţi alături de “Sportul Românesc”, avea să înceapă seria, aproape ritualică, de dimineţi în care coboram cu ochii lipiţi de somn să iau singurul cotidian de sport care avea stiri multe, ilustrate în culori vii, dar şi multe opinii despre ceea ce-mi închipuiam că voi mânca pe pâine multă vreme de atunci încolo.

Noiembrie 2000. Biblioteca mea nu mai are uşi. Au fost rupte de avalanşa de ProSport-uri colecţionate, din pasiune, dar şi din interes, pentru că urma să-mi fac lucrarea de licenţă pe tema reflectării fenomenului fotbalistic în presa sportivă. Nu aveam internet, aşa că am apelat la un coleg care ar putea să-mi scaneze câteva articole şi fotografii, ca să mai “înfrumuseţez” un pic proiectul.

Mai 2001. Predau lucrarea (deloc plagiată, vă asigur :D), în care, deşi ajunsesem la o concluzie aşteptată, aceea că fotbalul ocupă prea mult loc în paginile ziarelor şi că ierarhiile din clasament nu influenţează cu nimic perspectiva ziaristului sportiv obişnuit să scrie doar despre “granzi”, îmi exprim speranţa că acest lucru va fi schimbat de generaţia din care fac parte şi că viitoarele lucrări de teoretizare a fenomenului vor ajunge la concluzii mult mai onorabile.

Iulie 2012. Nu mai citesc presă sportivă cu pasiune, ci doar cel mult din masochism. Fotbalul ocupă 99% din spaţiu, iar bârfele, curvele şi maneliştii… 99% din fotbal. Dacă ar trebui să refac lucrarea acum, aş avea la dispoziţie sute de surse şi mijloace de exprimare. Dar şi o indiferenţă fără seamăn…

May 21

Călătorind în “zona de dor”…

Stând aşa noi şi meditând, în timp ce doina ne purta la deal, pe picior de plai şi ne arunca în gură de rai ca într-o prăpastie, găsit-am schemă frumoasă de proiect didactic şi făcut-am legământ întru dimensiunea ontologică românească pentru dreptul la partea noastră de cer…

Acum înţelegeţi de ce copiii se joacă pe mobile în timpul orelor de română ? 😀

(Ca de obicei, clic pe poză pentru mărire şi adâncă satisfacere a simţurilor…)

March 1

Deci clasa pregătitoare e…

…un an prematur în băncile şcolii, în care copiii nu se vor mai juca pe săturate, se vor buluci la schimbul cu cei mari, vor avea serioase probleme la toalete. Şi toate astea pentru nişte buline şi feţe zâmbitoare la nu mai puţin de nouă materii.

Lăsând la o parte toate chestiunile organizatorice, inclusiv mult-discutata înscriere a ţâncilor la şcoală, orice om sănătos la cap care parcurge programa, măcar sumar, ajunge la concluzia că această aşa-zisă “clasă zero” îşi merită numele cu vârf şi îndesat.

Să spicuim, deci, din “panoplia” de activităţi:

– organizarea unor exerciţii de manifestare a dezacordului faţă de comportamente care încalcă valorile moral-creştine. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

– exerciţii de identificare a asemănărilor şi a deosebirilor dintre persoane pe baza anumitor criterii (aspect fizic, limba vorbită, credinţă, calităţi, comportamente, lucruri sau mâncăruri favorite etc.) Băiatul ăla e urât şi n-are calităţi, doamnă…

– vizite la locuri de muncă inedite care să trezească interesul copiilor (fabrica de ciocolată, cabinet de stomatologie, primărie etc.) Când mă fac mare, o să fiu primar, o să mănânc câtă ciocolată vreau şi o să-mi finanţez propriul cabinet stomatologic cu bani deturnaţi din buget…

– identificarea unor tehnici de lucru şi a unor instrumente folosite în artele vizuale, în zona geografică în care se află şcoala. Bă, aţi văzut ce mişto e graffiti-ul ăla de pe zidul şcolii ?

– vizionarea unor filme pentru familiarizarea cu elemente locale ale comunităţii în care locuieşte, cu tradiţiile locale. Copii, acesta este X, unul dintre căutătorii prin gunoaie care ne vizitează cartierul…

– investigarea mediului înconjurător pentru a identifica şi număra fiinţe şi lucruri (numără furnicile de pe copac, pietre, plante etc.) Doamna învăţătoare, eu pot să număr gândacii din bucătărie ? Sau câinii vagabonzi din intersecţie ?

– decuparea unor cifre din pliantele de promoţii, din ziarele de sport. Doamna… Asta de sub scorul de 2-0 e o femeie goală ?

– identificarea unor obiecte/persoane în funcţie de poziţia lor spaţială, despre care se vorbeşte – de exemplu: „Cine stă în spatele tău, Gigel?”. Sper că nu Dorel…

– observarea asemănărilor şi deosebirilor între mouse-ul de la computer şi un şoricel real. WTF ?

– înregistrarea în clasă cu ajutorul unei webcam a derulării unor exerciţii fizice sau jocuri de mişcare, un cântec sau o poezie şi analiza acestora împreună cu copiii. Punctul de pornire din cariera oricărui cocalar şi a oricărei piţipoance…

– participarea la parcursuri aplicative şi ştafete tematice: Pompierii, Echipajul Smurd, Sateliţii, Navetele spaţiale. Vedeţi cum a ajuns Arafat şi în programa şcolară ? 😀

March 2

Şcolile distrug creativitatea…

Aseară, în timp ce copiam pentru fiica mea un text de trei paragrafe, care forma un “măreţ proiect” la limba franceză – text creat acum trei luni şi livrat în versiunile: brut, corectat, cu fotografii şi separat, text plus fotografii… pe care n-a fost niciodată solicitată să-l citească în clasă, nu s-a interesat nimeni de unde ştie relativ multe cuvinte noi şi aşa mai departe  – mi-am adus aminte de această prezentare a lui Sir Ken Robinson (are şi subtitrare în română, dacă selectaţi), în care acesta argumentează că avem “un sistem de educaţie modelat după interesele și imaginea epocii industriale, organizat asemeni liniilor de producție”. (Apropo, mai ţineţi minte imaginile din “The Wall” ?)

September 24

Scrisoare deschisă profesoarei de muzică…

Stimată doamnă,

Nu e prima oară când vorbesc despre materia pe care o predaţi. În ciuda acestui fapt, vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc, deoarece învăţătorii şi profesorii, în ciuda faptului că au o reputaţie proastă, mai merită din când în când scuze, chiar şi atunci când nu constituie o amintire emoţionantă. Totuşi, va promit din start un lucru: că nu voi accepta niciodată să plătesc meditaţii la muzică doar pentru a vă satisface măruntele şi inerentele ambiţii personale.

Doamnă, problema e foarte simplă. Nu înţelegem ce predaţi şi nici rostul celor predate. Mă îndoiesc că fiica mea va considera vreodată că se  deplasează allegro până la magazin ca să ia fortissimo nişte pâine pe care s-o consume pianissimo înainte de a se îndrepta andante spre locul de muncă. La fel, permiteţi-mi să nu cred că inima ei va mai face diferenţa dintre tonuri şi semitonuri, atunci când se va îndrăgosti sau că se va mai purta cu jumătăţi de măsură când va avea în braţe un copil.

Săptămâna trecută, fiica mea l-a văzut pe Bono la TVR Cultural şi n-a mai schimbat programul vreo oră. Ştiu asta, pentru că m-am aşezat şi eu alături de ea. L-a ascultat fascinată pe Sting cântând Panis Angelicus, pe Bryan Adams străduindu-se să cânte cât mai napoletan cu putinţă, pe minunata Sheryl Crow aducând un omagiu lui Mozart, pe Zucchero articulând un psalm sau pe Dolores O’Riordan transferându-te în atmosfera unei catedrale. Aşa încât, tind să cred că nu muzica clasică e cea vinovată, ci modul în care înţelegem noi s-o revelăm minţilor tinere.

Sigur, nu pretind să vă substituiţi lui Pavarotti într-o sală de clasă. (Deşi, dacă l-aţi putea aduce pe Sting, promit că vin şi eu la oră.) Dar poate că ar trebui să încetăm cu memorarea absurdă a unor noţiuni ce nu sunt necesare decât celor care aleg o carieră muzicală. Tocmai pentru că aceia sunt tot mai puţini, nu descurajaţi o generaţie care nu numai că nu gustă clasicii, dar are şi neşansa de a asista neputincioasă (şi, adeseori, ignorantă) la moartea fenomenului pop-rock, la dispariţia ultimului val de artişti cu cultură muzicală.

Vă rog frumos, nu ne condamnaţi copiii la manelizare. Predaţi teoria, dacă trebuie şi aşa vă obligă inspectoratul. Apoi, închideţi cartea şi caietul şi apăsaţi un buton play. Povestiţi-le de sentimentul zborului la Bach, dar şi de revolta ascunsă din chitara lui Roger Waters, de geniul incredibil al lui Mozart, de nebunia de contraste care e jazz-ul, de frunzele galbene care se preling în fiecare toamnă pe mormântul lui Gustav Mahler… Învăţaţi-i să se bucure de ultimele concerte ale acestui final de istorie din postura ascultătorului simplu, aşezat pe iarbă, nu din cea a snobului care-şi cumpără locul cel mai scump pentru a fi bine văzut.

Desigur, dacă puteţi…

August 23

Cea mai importantă fotografie a omenirii…

Prinşi în “cercul nostru strâmt”, ademeniţi permanent de probleme lumeşti, poate că nu înţelegem întotdeauna zbaterea astronomilor în a ne înşirui dimensiuni tot mai mari ale universului. Dar ceea ce vedeţi în dreapta (mai mare, cu un simplu clic) e un petec întunecat de cer, pe care adesea l-am ignorat, convinşi că suntem înconjuraţi de o dulce nimicnicie, la care miliarde de ani au trudit întru orgoliul nostru.

“Ce mărunţi şi insignifianţi suntem. Ar fi o risipă de spaţiu să fim singuri într-un univers atât de mare…” Carl Sagan


June 28

Curs de falsă generalizare

Mai caut şi eu pe net, ca tot omul. Şi aflu că a existat o delegaţie chineză, care,  în trecere fiind prin ţărişoara noastră, a deplâns în mod oficial pierderea marelui maestru Gheorghe Dinică. Cu primarul Onţanu alături and shit… Dar responsabilii cu agregatoarele de ştiri n-au pierdut ocazia de a metamorfoza ţânţarul în armăsar. Şi uite aşa, am aflat că maestrul a avut miliarde de simpatizanţi.

Voi, copii, să nu faceţi ca ei. Asta dacă treceţi de “Iorgu de la Sadagura”. (Responsabilii cu bacalaureatul mi-au amintit şi în acest an că n-am învăţat nimic la şcoală. :D)

May 11

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

May 3

Când nu mai suntem copii, am murit…

Şi probabil că am făcut-o, de vreme ce am ajuns să facem campanii de promovare a bucuriei de a ne afla în preajma copiilor noştri. Pretindem că muncim toată ziua pentru ei, dar ni se pare mai simplu să-i plantăm în faţa televizorului sau a computerului. Asta dacă nu-i ignorăm complet şi-i lăsăm pradă pericolelor de tot felul, fel principal la ştirile de senzaţie.

Potrivit unui studiu realizat de Gallup, copiii nu prea găsesc în părinţi un partener de comunicare pentru problemele lor. Au ajuns să vorbească cu operatori Romtelecom despre şcoală şi prieteni. Pentru că, nu-i aşa, noi i-am făcut ca să avem cu ce ne mândri la cunoştinţe şi rude, nu pentru a da societăţii viitoare ce-i mai bun din noi. Chiar şi în domeniul sentimentelor, românii nu ştiu să-şi facă planuri pe termen lung.

Chiar dacă sunt tatăl vitreg al fiicei mele, mi-ar plăcea să cred că-i sunt mai mult decât tată. Că am putut de cele mai multe ori să-i fiu alături şi să nu-i scot ochii că muncesc pentru ca ea să aibă de toate. Că i-am vorbit despre viitor, zugrăvindu-i atât lucrurile frumoase, cât şi cele urâte ale acestuia. Că nu m-am enervat de câte ori pronunţa greşit, în mod premeditat, cuvintele de la franceză. Aş vrea să-mi amintesc cândva că am adormit în timp ce învăţam împreună la istorie, că am luat cartea de muzică şi am lălăit tot ce-am găsit pe acolo, că am aşteptat-o ore întregi să termine un desen, pentru a-i putea spune noapte bună.

April 13

Iertaţi-mă, doamnă învăţătoare…

Iertaţi-mă pentru că nu v-am spus niciodată cât de mult mi-au folosit în facultate paginile acelea cu scris mărunt şi des pe care mă chinuiam să le caligrafiez, ascunzând de multe ori stiloul în întorsătura atât de firească mie, a mâinii stângi… Că nu v-am mulţumit pentru faptul că m-aţi pus să-l meditez unul dintre cei mai slabi elevi din clasă, căci din agramarea şi lipsa lui de discernământ am învăţat să înfrunt umilinţa notelor slabe de mai târziu şi a examenelor ratate, ieşind pe uşa vieţii din postura de meditator… Că v-am reproşat faptul că mi-aţi întâmpinat caracterul violent cu blândeţe, motiv pentru care şi acum găsesc în cărţi şi în muzică refugiu, când gândirea mă împinge spre restrişte…

Iertaţi-mă că nu-mi mai amintesc decât un zâmbet şi un petic de păr roşcat. Pe vremea aceea, nu studiam garderoba dascălului şi nici nu filmam cu telefonul mobil conflictele dintre noi. Le rezolvam elegant, conform unor cutume de toţi ştiute, mai clare şi mai aspre decât orice proceduri din prezent.

Iertaţi-mă că n-am reuşit, nici singur, nici alături de colegii mei, ajunşi azi la vârste ce reclamă familie, copii şi responsabilităţi, să vă menţinem la stadiul de reper pentru cei mici. V-am neglijat în mod constant, pentru că eram ocupaţi să facem revoluţiile altora, să votăm nemernici, să obţinem un post cât mai călduţ… V-am stimulat încrâncenarea şi frustrarea, trimiţându-ne odraslele la şcoală cu ursuleţi de pluş şi miniconsole video mai scumpe decât cărţile pe care vi le-aţi putea permite într-un an. V-am umplut de platitudine, deoarece n-am reuşit să umplem băncile de rezerve ale cancelariilor cu jucători la fel de valoroşi sau măcar la fel de inventivi…

Într-un final, nu ne-a rămas decât să vă desfiinţăm, sub dictatura unui paragraf dintr-o lege tembelă, pentru ca istoria să nu aibă decât o notă de subsol atunci când motoarele de căutare ale viitorului vor încerca să izoleze referinţe despre învăţători.