Şcolile distrug creativitatea…

Aseară, în timp ce copiam pentru fiica mea un text de trei paragrafe, care forma un “măreţ proiect” la limba franceză – text creat acum trei luni şi livrat în versiunile: brut, corectat, cu fotografii şi separat, text plus fotografii… pe care n-a fost niciodată solicitată să-l citească în clasă, nu s-a interesat nimeni de unde ştie relativ multe cuvinte noi şi aşa mai departe  – mi-am adus aminte de această prezentare a lui Sir Ken Robinson (are şi subtitrare în română, dacă selectaţi), în care acesta argumentează că avem “un sistem de educaţie modelat după interesele și imaginea epocii industriale, organizat asemeni liniilor de producție”. (Apropo, mai ţineţi minte imaginile din “The Wall” ?)

Scrisoare deschisă profesoarei de muzică…

Stimată doamnă,

Nu e prima oară când vorbesc despre materia pe care o predaţi. În ciuda acestui fapt, vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc, deoarece învăţătorii şi profesorii, în ciuda faptului că au o reputaţie proastă, mai merită din când în când scuze, chiar şi atunci când nu constituie o amintire emoţionantă. Totuşi, va promit din start un lucru: că nu voi accepta niciodată să plătesc meditaţii la muzică doar pentru a vă satisface măruntele şi inerentele ambiţii personale.

Doamnă, problema e foarte simplă. Nu înţelegem ce predaţi şi nici rostul celor predate. Mă îndoiesc că fiica mea va considera vreodată că se  deplasează allegro până la magazin ca să ia fortissimo nişte pâine pe care s-o consume pianissimo înainte de a se îndrepta andante spre locul de muncă. La fel, permiteţi-mi să nu cred că inima ei va mai face diferenţa dintre tonuri şi semitonuri, atunci când se va îndrăgosti sau că se va mai purta cu jumătăţi de măsură când va avea în braţe un copil.

Săptămâna trecută, fiica mea l-a văzut pe Bono la TVR Cultural şi n-a mai schimbat programul vreo oră. Ştiu asta, pentru că m-am aşezat şi eu alături de ea. L-a ascultat fascinată pe Sting cântând Panis Angelicus, pe Bryan Adams străduindu-se să cânte cât mai napoletan cu putinţă, pe minunata Sheryl Crow aducând un omagiu lui Mozart, pe Zucchero articulând un psalm sau pe Dolores O’Riordan transferându-te în atmosfera unei catedrale. Aşa încât, tind să cred că nu muzica clasică e cea vinovată, ci modul în care înţelegem noi s-o revelăm minţilor tinere.

Sigur, nu pretind să vă substituiţi lui Pavarotti într-o sală de clasă. (Deşi, dacă l-aţi putea aduce pe Sting, promit că vin şi eu la oră.) Dar poate că ar trebui să încetăm cu memorarea absurdă a unor noţiuni ce nu sunt necesare decât celor care aleg o carieră muzicală. Tocmai pentru că aceia sunt tot mai puţini, nu descurajaţi o generaţie care nu numai că nu gustă clasicii, dar are şi neşansa de a asista neputincioasă (şi, adeseori, ignorantă) la moartea fenomenului pop-rock, la dispariţia ultimului val de artişti cu cultură muzicală.

Vă rog frumos, nu ne condamnaţi copiii la manelizare. Predaţi teoria, dacă trebuie şi aşa vă obligă inspectoratul. Apoi, închideţi cartea şi caietul şi apăsaţi un buton play. Povestiţi-le de sentimentul zborului la Bach, dar şi de revolta ascunsă din chitara lui Roger Waters, de geniul incredibil al lui Mozart, de nebunia de contraste care e jazz-ul, de frunzele galbene care se preling în fiecare toamnă pe mormântul lui Gustav Mahler… Învăţaţi-i să se bucure de ultimele concerte ale acestui final de istorie din postura ascultătorului simplu, aşezat pe iarbă, nu din cea a snobului care-şi cumpără locul cel mai scump pentru a fi bine văzut.

Desigur, dacă puteţi…

Cea mai importantă fotografie a omenirii…

Prinşi în “cercul nostru strâmt”, ademeniţi permanent de probleme lumeşti, poate că nu înţelegem întotdeauna zbaterea astronomilor în a ne înşirui dimensiuni tot mai mari ale universului. Dar ceea ce vedeţi în dreapta (mai mare, cu un simplu clic) e un petec întunecat de cer, pe care adesea l-am ignorat, convinşi că suntem înconjuraţi de o dulce nimicnicie, la care miliarde de ani au trudit întru orgoliul nostru.

“Ce mărunţi şi insignifianţi suntem. Ar fi o risipă de spaţiu să fim singuri într-un univers atât de mare…” Carl Sagan


Curs de falsă generalizare

Mai caut şi eu pe net, ca tot omul. Şi aflu că a existat o delegaţie chineză, care,  în trecere fiind prin ţărişoara noastră, a deplâns în mod oficial pierderea marelui maestru Gheorghe Dinică. Cu primarul Onţanu alături and shit… Dar responsabilii cu agregatoarele de ştiri n-au pierdut ocazia de a metamorfoza ţânţarul în armăsar. Şi uite aşa, am aflat că maestrul a avut miliarde de simpatizanţi.

Voi, copii, să nu faceţi ca ei. Asta dacă treceţi de “Iorgu de la Sadagura”. (Responsabilii cu bacalaureatul mi-au amintit şi în acest an că n-am învăţat nimic la şcoală. :D)

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

Când nu mai suntem copii, am murit…

Şi probabil că am făcut-o, de vreme ce am ajuns să facem campanii de promovare a bucuriei de a ne afla în preajma copiilor noştri. Pretindem că muncim toată ziua pentru ei, dar ni se pare mai simplu să-i plantăm în faţa televizorului sau a computerului. Asta dacă nu-i ignorăm complet şi-i lăsăm pradă pericolelor de tot felul, fel principal la ştirile de senzaţie.

Potrivit unui studiu realizat de Gallup, copiii nu prea găsesc în părinţi un partener de comunicare pentru problemele lor. Au ajuns să vorbească cu operatori Romtelecom despre şcoală şi prieteni. Pentru că, nu-i aşa, noi i-am făcut ca să avem cu ce ne mândri la cunoştinţe şi rude, nu pentru a da societăţii viitoare ce-i mai bun din noi. Chiar şi în domeniul sentimentelor, românii nu ştiu să-şi facă planuri pe termen lung.

Chiar dacă sunt tatăl vitreg al fiicei mele, mi-ar plăcea să cred că-i sunt mai mult decât tată. Că am putut de cele mai multe ori să-i fiu alături şi să nu-i scot ochii că muncesc pentru ca ea să aibă de toate. Că i-am vorbit despre viitor, zugrăvindu-i atât lucrurile frumoase, cât şi cele urâte ale acestuia. Că nu m-am enervat de câte ori pronunţa greşit, în mod premeditat, cuvintele de la franceză. Aş vrea să-mi amintesc cândva că am adormit în timp ce învăţam împreună la istorie, că am luat cartea de muzică şi am lălăit tot ce-am găsit pe acolo, că am aşteptat-o ore întregi să termine un desen, pentru a-i putea spune noapte bună.

Iertaţi-mă, doamnă învăţătoare…

Iertaţi-mă pentru că nu v-am spus niciodată cât de mult mi-au folosit în facultate paginile acelea cu scris mărunt şi des pe care mă chinuiam să le caligrafiez, ascunzând de multe ori stiloul în întorsătura atât de firească mie, a mâinii stângi… Că nu v-am mulţumit pentru faptul că m-aţi pus să-l meditez unul dintre cei mai slabi elevi din clasă, căci din agramarea şi lipsa lui de discernământ am învăţat să înfrunt umilinţa notelor slabe de mai târziu şi a examenelor ratate, ieşind pe uşa vieţii din postura de meditator… Că v-am reproşat faptul că mi-aţi întâmpinat caracterul violent cu blândeţe, motiv pentru care şi acum găsesc în cărţi şi în muzică refugiu, când gândirea mă împinge spre restrişte…

Iertaţi-mă că nu-mi mai amintesc decât un zâmbet şi un petic de păr roşcat. Pe vremea aceea, nu studiam garderoba dascălului şi nici nu filmam cu telefonul mobil conflictele dintre noi. Le rezolvam elegant, conform unor cutume de toţi ştiute, mai clare şi mai aspre decât orice proceduri din prezent.

Iertaţi-mă că n-am reuşit, nici singur, nici alături de colegii mei, ajunşi azi la vârste ce reclamă familie, copii şi responsabilităţi, să vă menţinem la stadiul de reper pentru cei mici. V-am neglijat în mod constant, pentru că eram ocupaţi să facem revoluţiile altora, să votăm nemernici, să obţinem un post cât mai călduţ… V-am stimulat încrâncenarea şi frustrarea, trimiţându-ne odraslele la şcoală cu ursuleţi de pluş şi miniconsole video mai scumpe decât cărţile pe care vi le-aţi putea permite într-un an. V-am umplut de platitudine, deoarece n-am reuşit să umplem băncile de rezerve ale cancelariilor cu jucători la fel de valoroşi sau măcar la fel de inventivi…

Într-un final, nu ne-a rămas decât să vă desfiinţăm, sub dictatura unui paragraf dintr-o lege tembelă, pentru ca istoria să nu aibă decât o notă de subsol atunci când motoarele de căutare ale viitorului vor încerca să izoleze referinţe despre învăţători.

Bătaie de joc pe nervii copiilor şi ai părinţilor…

În teorie: Proces complex şi unitar, ce se desfăşoară stadial, educaţia muzicală are drept scop dezvoltarea sensibilităţii estetice a elevilor, a capacităţilor de exprimare şi receptare muzicală, prin activităţi practice de cântare (vocală şi instrumentală) şi prin audiţii muzicale. (sursă: programa şcolară pentru clasa a V-a, www.edu.ro)

În practică: Câte tonuri şi semitonuri are o cvartă perfectă ?* Şi dacă elevul nu ştie, bilet acasă la părinţi, să vadă şi ei ce “analfabet muzical” au în casă**. Iar dacă spui ceva la şedinţa cu părinţii, îţi sar în cap colegii de generaţie, care nu ştiau bine nici notele muzicale, dar acum vor ca odraslele lor să devină enciclopedii ambulante la 11 ani.

*Două tonuri şi un semiton, pentru cine n-are chef să caute pe Google.
** “Analfabet” care ascultă Queen, Bon Jovi, U2 şi Elvis cât cuprinde.

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.