Scrisoare deschisă profesoarei de muzică…

Stimată doamnă,

Nu e prima oară când vorbesc despre materia pe care o predaţi. În ciuda acestui fapt, vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc, deoarece învăţătorii şi profesorii, în ciuda faptului că au o reputaţie proastă, mai merită din când în când scuze, chiar şi atunci când nu constituie o amintire emoţionantă. Totuşi, va promit din start un lucru: că nu voi accepta niciodată să plătesc meditaţii la muzică doar pentru a vă satisface măruntele şi inerentele ambiţii personale.

Doamnă, problema e foarte simplă. Nu înţelegem ce predaţi şi nici rostul celor predate. Mă îndoiesc că fiica mea va considera vreodată că se  deplasează allegro până la magazin ca să ia fortissimo nişte pâine pe care s-o consume pianissimo înainte de a se îndrepta andante spre locul de muncă. La fel, permiteţi-mi să nu cred că inima ei va mai face diferenţa dintre tonuri şi semitonuri, atunci când se va îndrăgosti sau că se va mai purta cu jumătăţi de măsură când va avea în braţe un copil.

Săptămâna trecută, fiica mea l-a văzut pe Bono la TVR Cultural şi n-a mai schimbat programul vreo oră. Ştiu asta, pentru că m-am aşezat şi eu alături de ea. L-a ascultat fascinată pe Sting cântând Panis Angelicus, pe Bryan Adams străduindu-se să cânte cât mai napoletan cu putinţă, pe minunata Sheryl Crow aducând un omagiu lui Mozart, pe Zucchero articulând un psalm sau pe Dolores O’Riordan transferându-te în atmosfera unei catedrale. Aşa încât, tind să cred că nu muzica clasică e cea vinovată, ci modul în care înţelegem noi s-o revelăm minţilor tinere.

Sigur, nu pretind să vă substituiţi lui Pavarotti într-o sală de clasă. (Deşi, dacă l-aţi putea aduce pe Sting, promit că vin şi eu la oră.) Dar poate că ar trebui să încetăm cu memorarea absurdă a unor noţiuni ce nu sunt necesare decât celor care aleg o carieră muzicală. Tocmai pentru că aceia sunt tot mai puţini, nu descurajaţi o generaţie care nu numai că nu gustă clasicii, dar are şi neşansa de a asista neputincioasă (şi, adeseori, ignorantă) la moartea fenomenului pop-rock, la dispariţia ultimului val de artişti cu cultură muzicală.

Vă rog frumos, nu ne condamnaţi copiii la manelizare. Predaţi teoria, dacă trebuie şi aşa vă obligă inspectoratul. Apoi, închideţi cartea şi caietul şi apăsaţi un buton play. Povestiţi-le de sentimentul zborului la Bach, dar şi de revolta ascunsă din chitara lui Roger Waters, de geniul incredibil al lui Mozart, de nebunia de contraste care e jazz-ul, de frunzele galbene care se preling în fiecare toamnă pe mormântul lui Gustav Mahler… Învăţaţi-i să se bucure de ultimele concerte ale acestui final de istorie din postura ascultătorului simplu, aşezat pe iarbă, nu din cea a snobului care-şi cumpără locul cel mai scump pentru a fi bine văzut.

Desigur, dacă puteţi…

Curs de falsă generalizare

Mai caut şi eu pe net, ca tot omul. Şi aflu că a existat o delegaţie chineză, care,  în trecere fiind prin ţărişoara noastră, a deplâns în mod oficial pierderea marelui maestru Gheorghe Dinică. Cu primarul Onţanu alături and shit… Dar responsabilii cu agregatoarele de ştiri n-au pierdut ocazia de a metamorfoza ţânţarul în armăsar. Şi uite aşa, am aflat că maestrul a avut miliarde de simpatizanţi.

Voi, copii, să nu faceţi ca ei. Asta dacă treceţi de “Iorgu de la Sadagura”. (Responsabilii cu bacalaureatul mi-au amintit şi în acest an că n-am învăţat nimic la şcoală. :D)

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

Iertaţi-mă, doamnă învăţătoare…

Iertaţi-mă pentru că nu v-am spus niciodată cât de mult mi-au folosit în facultate paginile acelea cu scris mărunt şi des pe care mă chinuiam să le caligrafiez, ascunzând de multe ori stiloul în întorsătura atât de firească mie, a mâinii stângi… Că nu v-am mulţumit pentru faptul că m-aţi pus să-l meditez unul dintre cei mai slabi elevi din clasă, căci din agramarea şi lipsa lui de discernământ am învăţat să înfrunt umilinţa notelor slabe de mai târziu şi a examenelor ratate, ieşind pe uşa vieţii din postura de meditator… Că v-am reproşat faptul că mi-aţi întâmpinat caracterul violent cu blândeţe, motiv pentru care şi acum găsesc în cărţi şi în muzică refugiu, când gândirea mă împinge spre restrişte…

Iertaţi-mă că nu-mi mai amintesc decât un zâmbet şi un petic de păr roşcat. Pe vremea aceea, nu studiam garderoba dascălului şi nici nu filmam cu telefonul mobil conflictele dintre noi. Le rezolvam elegant, conform unor cutume de toţi ştiute, mai clare şi mai aspre decât orice proceduri din prezent.

Iertaţi-mă că n-am reuşit, nici singur, nici alături de colegii mei, ajunşi azi la vârste ce reclamă familie, copii şi responsabilităţi, să vă menţinem la stadiul de reper pentru cei mici. V-am neglijat în mod constant, pentru că eram ocupaţi să facem revoluţiile altora, să votăm nemernici, să obţinem un post cât mai călduţ… V-am stimulat încrâncenarea şi frustrarea, trimiţându-ne odraslele la şcoală cu ursuleţi de pluş şi miniconsole video mai scumpe decât cărţile pe care vi le-aţi putea permite într-un an. V-am umplut de platitudine, deoarece n-am reuşit să umplem băncile de rezerve ale cancelariilor cu jucători la fel de valoroşi sau măcar la fel de inventivi…

Într-un final, nu ne-a rămas decât să vă desfiinţăm, sub dictatura unui paragraf dintr-o lege tembelă, pentru ca istoria să nu aibă decât o notă de subsol atunci când motoarele de căutare ale viitorului vor încerca să izoleze referinţe despre învăţători.

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.

De ce gâdea l-a cruţat pe Mihai Viteazul ?

Răspuns: Pentru că era invitat la “Sinteza Zilei”.

E singura concluzie de bun simţ de după parcurgerea manualului de română de a V-a, în care Bălcescu, Gellu Naum şi Prâslea cel Voinic coexistă extrem de paşnic, printre lecţiile de gramatică în care părţile de vorbire/propoziţie, cazurile substantivului şi modurile verbului sunt tratate exhaustiv în maximum o oră-două. (Din motiv de reparaţii, ora de la şcoală e cam 30 de minute timp efectiv.)

Să ne bucurăm că putem, totuşi, să-l mai citim pe Bălcescu. Şi multe alte texte de istorie, precum Din trecutul nostru, de Alexandru Vlahuţă, Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă, de Grigore Ureche, Ioan Vodă cel Cumplit, de Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Istoria fondărei oraşului Bucureşti, de Dimitrie Papazoglu. Graţie Wikisource.

Sursa imaginii: Enciclopedia României

Nu-i mai învăţăm istorie, ci sociologie…

Aseară, cu ocazia celor zece minute de spălare zilnică la creier cu subiecte de presă, am aflat două lucruri foarte importante:
1. În programa de istorie pentru clasele a XI-a şi a XII-a, se predau chestii precum: “Oamenii, societatea şi lumea ideilor”, “Relaţiile internaţionale” sau “Toleranţa religioasă la români” – yeah, right…
2. Nu se mai predă pe structură cronologică. Prin urmare, cucerirea Daciei de către romani e urmată de descoperirile geografice (vorba unui invitat din studio, profesor de istorie, “ce-au descoperit românii?”), iar războaiele mondiale (tratate foarte pe scurt, se înţelege, de parcă n-are fi influenţat decisiv întreaga istorie contemporană) sunt discutate înaintea evului mediu.

Oare eu aş fi supravieţuit în clasa a V-a ?

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte “abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul “îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: “La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Soluţii de criză… ca la noi.

1. Numeşti drept purtător de cuvânt un personaj controversat şi uşor ridicol, pentru ca nimeni să n-aibă aşteptări prea mari de la tine. În plus, poţi să-ţi retragi oricând afirmaţiile.

2. Pui la bătaie o taxă care va subţia şi mai mult clientela şi aşa fluctuantă a singurelor firme care merg în ţara asta, cele care produc materie primă de înfulecat. Da, e nesănătos. Dar vă asigur că o băutură pe bază de cola şi un pateu tot vor fi mai ieftine decât crenvurştii de soia şi legăturile de broccoli.

3. Faci presă cum apuci, în funcţie de interese. Urmăreşte politicieni şi vedete, copiezi ştiri de pe fluxurile agenţiilor de presă şi laşi dracului orice preocupare pentru conţinut. Pe urmă, te miri că eşti dat afară.

4. Eşti profesor şi eşti supărat pe guvern. După ce-ai pierdut trei săptămâni cu scriitori de geniu precum Gellu Naum, bagi copilului în cap tot verbul – conjugări, moduri, funcţii – într-o singură săptămână. Nu de altceva, dar dacă te surprinde greva nepregătit?

Bă, da chiar nimeni din ţara asta nu vrea să experimenteze satisfacţia de a face ceva ca lumea ? Şi să nu aud contraargumentul cu banii. Că toţi furăm, într-o formă sau alta. De cele mai multe ori, propria noastră căciulă. Şi e iarnă, nu v-am spus?