April 27

Sunt un iubitor de apă caldă…

Dar nu în ipostaza de a împărţi duşul cu mai multe persoane, fie ele şi de sex feminin. În primul rând, gestul ar fi fatal, dat fiind faptul că sunt însurat. În al doilea rând, eu mă spăl cu apă fierbinte. Extrem de fierbinte. În al treilea rând, îmi menţin teoria conform cărora apa salvată de mine nu va ajunge nicidecum la vreun copil african. Care ce să facă cu ea, să fie mai curat pentru atunci când, de costeliv ce e, va fi vânat de vulturi prin savană ?

Şi nici în ipostaza de a fi privit de trecători în timp ce mă spăl. Deşi, oricât de teribilă poate fi o asemenea imagine numai şi în gând, poate că aş convinge pe câţiva locuitori din casele dărăpănate ale centrului istoric să se spele mai des. Măcar ca în modelul discutat în paragraful anterior.

Nu, ipostaza mea preferată e aceea a împărtăşirii iubirii mele pentru apa caldă cu vecinii care suspină în faţa listei de întreţinere. De fapt, ei ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că invidia pe care o declanşează zecile de metri cubi pe care le consum le conferă un nou sens în viaţă, alimentându-le, chiar şi frugal, existenţa.

April 21

De ce cartierele Bucureştiului se numesc…

(primită pe mail…)

Balta Albă – Aici se afla o groapă de var unde, în vremea lui Caragea, se topeau cadavrele ciumaţilor. Când ploua, locul devenea o baltă. Albă.

Băneasa – Nevasta banului. În cazul de faţă, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni – Francisc Rákóczi al II-lea pleacă la turci (nici el, nici turcii nu se înţelegeau cu habsburgii, iar asta îi făceau prieteni). La fel procedează şi o parte din apropiaţii lui Rákóczi. Mai exact, o ceată de husari conduşi de groful Miklós Bercsényi. Nu ştiu dacă au stat doar ca să-şi tragă sufletul ori s-au oprit de tot, cert este că, undeva la sud de Bucureşti, husarii Berceni au luat o pauză.

Colentina – Probabil e doar o legendă (asemănătoare cu legenda numelui Bucureştilor). Astfel, Colentina vine de la “colea-n-tină” – cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi învins pe turci într-o bătălie. O vreme s-a numit şi “Olintina”

Cotroceni – Numele îi vine de la “a cotroci”, “cei care “cotrocesc”. Un vechi regionalism, care înseamnă “a cotrobăi”, “a scotoci”, “a scormoni”.

Crângaşi – Etimologia este evidentă. Cândva, aici era o prelungire din Codrul Vlăsiei – un crâng. Aici trăiau, normal, crangaşii.

Dămăroaia – Această moşie parcelată a aparţinut boieroaicei Maria Damaris.

Dealul Spirii – După numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea şi “Spirea”), care a ridicat în 1765 pe Dealul Lupeştilor o biserică (Spirea Veche)

Dristor – Vine de la breasla piuarilor care şi-au avut satul în această parte a Bucureştilor. A fost aşezarea meşterilor piuari care se numeau “dârstari”, “dârsta fiind piua din piatră folosită la fabricarea postavului şi dimiei. Piuarii fabricau “dârste” şi pentru sutele de mori de pe cursul Dâmboviţei, care, timp de sute de ani, au fost prezenţe cotidiene, de mare relevanţă economică, pentru târgul Bucureştilor.

Drumul Taberei – Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti pe la vest în anul 1821 şi şi-a aşezat aici tabăra de panduri.

Ferentari – Paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinată origine a numelui: vine din latină. “Ferentarius” era un soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane. După unele opinii, aici s-ar fi aflat câmpul de exerciţii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul

Floreasca – După numele boierilor care au stăpânit locurile respective: Floreştii

Ghencea – Din turcă vine. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. Aici s-a ridicat o biserică. Biserica era a Ghencei.

Giuleşti – Era o proprietate boierească, a Juleştilor

Lipscani – În slavă, Lipsk, Lipsko înseamnă “locul cu tei”. Acest “loc cu tei” este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniţi în Bucureşti cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari – În secolul 19, aici era zonă de instrucţie militară, probabil şi o garnizoană. O vreme a funcţionat aici “Pirotehnia Armatei”.

Pantelimon – Îşi ia numele după Mănăstirea Sf. Pantelimon. În greacă, “pan” înseamnă “tot” şi “eleimon” înseamnă milă. Panteleimon = “cel milostiv, întreg-milostivul”.

Rahova – Numele e relativ nou şi vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în secolul 19, spre aducere aminte a Războiului de Independenţă: Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei şi Calea Dorobanţilor.

Sălajan – Un nume şi mai nou. Nu vine de la Sălaj, ci de la Leon Szilaghi, cunoscut şi sub numele de Leontin Sălăjan.

Titan – Îsi ia numele de la fabrica de ciment “Titan”, construită la începutul secolului XX.

Vitan – De la D. Papazoglu aflăm ce-i acela un “vitan”: “În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea.”

April 13

Bun, deci duminică iau cola şi ţigări din piaţă ?

Nu de altceva, dar în orice piaţă respectabilă există tot felul de chioşcuri care comercializează produse de supermarket, de la pâine feliată şi napolitane la detergent care spulberă o sută de mii de pete.

Dar să zicem că mă abţin şi iau baxul de cola/bere şi cartuşul de ţigări de sâmbătă seara. Oare ce voi găsi în piaţă ? Salată verde cu gust de carton, ridichi gigantice, roşii cu gust de apă plată, mere/pere/prune/ce fruct vreţi voi cu gust de… cu acelaşi gust, de fapt.

Iniţiativa asta e geamănă cu chestia aia care propovăduia stingerea luminii. Se va consuma mai mult, de frică să nu rămâi fără tocmai în ziua de duminică, când tot românul mai trage un chef. Ah, da… şi vor mai apărea câţiva şomeri, din rândul celor dispuşi să lucreze în zi de hodină.

April 3

Biserica se umple de ridicol pe ritmuri de manea…

De câteva zile, trăiesc într-un oraş căruia par să-i lipsească doar minaretele şi imamii. Nu pot decât să fiu recunoscător destinului care m-a plasat într-un bloc aflat relativ departe de boxele pe care le montează cu ostentaţie preoţii la poarta bisericilor, care seamănă izbitor cu cele montate pe maşini publicitare.

În primul rând, pentru că pot să-mi programez singur orele de somn. În al doilea rând, evit să-mi iau omor de la mult prea tolerantul popor creştin, care, conform cercetărilor recente, sigur ar fi considerat o ofensă o eventuală contracarare bazată pe câteva piese de hard rock, date la maxim pe balcon.

Chestia asta se înscrie în panoplia de aur a kitschului ortodox românesc, alături de plecăciunile în faţa unor analfabeţi precum Becali, crucifixul alb vândut la tarabe, pe care Iisus luminează feeric, dar şi de pachetul de vopsea de ouă care are chipul Fecioarei Maria pe el.

Şi eu care aveam impresia că credinţa ar trebui să fie precum dragostea. Discretă, demnă, rostită în şoaptă, trăită cu pasiune la adăpost de lume…

În altă ordine de idei, mă bucur că enoriaşii au suferit azi şi au omis să meargă la supermarket. Mi-a fost mult mai uşor.

March 30

Ah, ador primăvara…

…când tot românul mai rămâne câteva zile cu cojoaca pe el, ca să acumuleze căldura atât de râvnită pe timp de iarnă şi ca să alunge şi cei câţiva metri cubi de aer proaspăt pe care i-au pompat trei luni de iarnă capricioasă.

…când muncitorii scot apa din gropi cu găleata şi o aruncă pe stradă, pentru ca toţi pantofii noştri abia scoşi de la naftalină să se bucure de un duş matinal balcanic.

…când se ţine post pentru a-ţi spăla bârfele de peste an, ca metodă de antrenament pentru un ospăţ pantagruelic bazat pe sacrificiul unor biete animăluţe ce nu vor deveni niciodată sursă de cojoacă.

March 30

Străvechea pană de curent. Ecologică.

A început cu o pâlpâire de tensiune. Apoi, securea a căzut brusc, retezând orice aspiraţii ale gestionarului de fişiere şi sugrumând din faţă pornirile centrifuge ale maşinii de spălat. De frigider, ce să mai vorbim… el a avut ghinionul să fie scos din priză odată de intervenţia neîndemânatică a subsemnatului, care l-a confundat cu un biet storcător de fructe.

În timpul ăsta, lumea consuma năvalnic electricitate, vrând parcă să saboteze bunătate de campanie mediatică ce tocmai împânzise ungherele mediilor electronice în care ne învârtim. Cum nu prea am de ce să aspir la acest moft, pe principiul strămoşesc “la ce să economisesc apa, când tot în Dâmboviţa ajunge şi nu la copiii din Africa”, am înjurat tăcut şi melancolic încercarea Enel de a-mi grăbi decizia de achiziţionare a unui nou computer. Şi am aplaudat iniţiativa comitetului de bloc, care a lipit pe lift o hârtie cu litere de-o şchioapă, prin care ne avertiza că s-ar putea să rămânem în lift.

March 3

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.