Am scăpat şi de recensământul ăsta…

A venit o domnişoară extrem de amabilă, care a procesat informaţiile despre două apartamente şi patru persoane în doar o jumatate de oră. Deci nu durează chiar atât de mult. (Datele tehnice despre spaţiul de locuit sunt luate de la administrator, aşa că nu vă mai bateţi capul.)

Apropo, dacă aveţi balconul închis cu termopan, se cheamă că aveţi reabilitare termică.

Da, le-am dat CNP-ul. Câtâ vreme îl are băiatul ăla simpatic de la eMag care îmi emite facturi (alături de poliţie, medic de familie, casă de pensii, operatori de telefonie mobilă, bănci şi mulţi alţii), nu văd de ce nu l-ar primi şi Institutul Naţional de Statistică. Adică instituţia de la care provin datele pe baza cărora se face orice studiu şi planificare prin care se cer fonduri în ţara asta.

Şi, bineînţeles, ne-am declarat atei. Singurii din bloc, după reacţia pe care a avut-o fata. (Până în acel moment, în orice caz.) Nu prea ştia cum să scrie. Noroc că mă documentasem temeinic şi i-am arătat unde să caute în manual.

Până la sfârşit, aproape ne împrietenisem. Mai ales că Steaua era deja condusă cu 2-0 şi aveam chef de vorbă, nu de meci.

Cam asta a fost…

Contribuţia mea la credinţa poporului român

Sâmbătă seară, când, ca tot stăpânul de câini responsabil, mi-am scos tovarăşul canin la tradiţionala plimbărică de la ora 23.00 (22.30 în serile de Liga Campionilor :D), mai aveam puţin şi apăram patrupedul de invazia concetăţenilor cu lumânări pregătite de ardere, care pe jos, care în bolizi pe patru roţi ce goneau sub oblăduirea patrulei de poliţie, care pusese girofarul blând în contratimp cu luna.

Şi tot mergând noi aşa, unul amuşinând la rădăcini de tufişuri, altul pierdut cu gândul la perna care-l aştepta acasă, ne întâlnim cu un grup de oameni, bunăoară nou-veniţi prin cartier sau paraşutaţi de altundeva, buni creştini de altfel, care nu ştiau scurtătura spre biserică.

“Pe unde trebuie s-o luăm ?”, am fost abordat, în ciuda dezinteresului pe care-l afişam şi a “fiarei” care-mi completa lesa.

“Cum adică ?”, am întrebat eu. “Spre biserică, fireşte”, au continuat ei.

“Prima la stânga, fireşte”, le-am ţinut isonul, lipsit de ifos. Dar radios, pesemne, că sigur mi s-a citit sictirul de pe faţă în plină noapte. Altfel, nu-mi explic cum au dispărut pe cât de repede apăruseră.

A doua zi dimineaţă, cartierul era mai mort decât în nopţile de iarnă.

Micul traficant de furtunuri de duş

Cred că e a cincea sau a şasea oară în ultimul an când trebuie să schimb furtunul de duş. Motivele sunt cât se poate de clare: materialul prost şi chinezul nemotivat. (Deşi n-am verificat dacă provin din China.)

Partea cea mai distractivă e atunci când mă prezint la magazinul de profil din cartier pentru a procura “piesa” respectivă. Vânzătoarea mă cunoaşte ca pe un cal breaz, pentru că am cumpărat de la ea vopsea, becuri, cuie şi câte şi mai câte cu ocazia mutării în casă nouă. I-am demonstrat din plin “priceperea” mea în domeniul tehnic, atunci când i-am cerut un şurub de mărime “măricică”. Cu toate astea, nu m-a întrebat niciodată ce fac cu atâtea furtunuri de duş.

Soţia mea sugerează că individa cu pricina mă crede instalator, deşi, excluzând blugii jerpeliţi de atâtea bălţi din ţarcul de câini, nu prea am faţă de aşa ceva. Sau speculant, deşi ar trebui să fiu unul diabolic rău să cumpăr câte un furtun de duş din fiecare magazin.

Voi aţi comenta ceva, dacă aţi fi în locul vânzătoarei ?

Oameni din când în când…

Ca posesor de câine cu toate vaccinurile la zi, mereu înarmat cu pungă de rahaţi şi două pulovere pentru plimbări siberiene (bine că au trecut !), voiam să scriu un text nu prea lung, dar plin de subînţeles vizavi de problema patrupedelor comunitare. Urma să înfierez idioţenia de factură subculturală care-i caracterizează pe cei ce vor să treacă otrava din gând în faptă, dar şi milostenia neproductivă a celor care le permit să se aciueze pe lângă blocuri, punând, astfel, în pericol oameni nevinovaţi. Tonul avea să fie unul acid, care să ignore faptele cunoscute de toţi: femeia aia a sărit gardul, n-a intrat pe uşă, câinii erau îngrijiţi de cineva (aici urma să bag şi o frază despre lipsa asumării responsabilităţii la români), există lege care ne permite să eutanasiem câinii în condiţii civilizate (adică nu cu bâta), căţelele “sterilizate” pe bani grei continuă să facă pui, presa e oricum avidă de senzaţional (deşi nu m-ar mira să existe şi ceva palme politice pe tema alegerilor locale)… Nu, eu aş fi vorbit despre cât de uşor ne e să cădem într-o extremă sau alta, negând sau supralicitând condiţia umană. Concluzia tristă, dar apoteotică, ar fi fost că nu căutăm niciodată o cale de mijloc pentru a rezolva o situaţie în care toată lumea are dreptate şi pentru care oamenii, nu câinii, se fac vinovaţi.

Dar n-am mai apucat s-o fac, după ce o vecină de-a noastră s-a arătat deranjată de faptul că o căţeluşă comunitară care se aciuase prin cartier (şi m-a enervat întrucâtva şi pe mine, pentru că Apollo se zgâia numai la ea, în loc să-şi vadă de drum) a fost luată de cineva cu gândul de a o da spre adoptare. Vecina cu pricina susţinea, citez: “Doar îi aduceam de mâncare şi, din când în când, o mai primeam în casă.”

Asta e definiţia echilibrului la români: facem treabă din când în când, iubim din când în când, votăm cu cap din când în când… Ne place pentru că ne dă senzaţia că nu cădem în extremism. Şi uite aşa rămânem noi inamovibili şi rezistenţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

P.S. Preiau eu povara extremismului şi întreb: dar dacă mă înconjoară o “haită” de ţigani/oameni ai străzii/muncitori beţivi, unde trebuie să protestez ?

Cu difuzorul în stradă

Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)

Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se  găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună  pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.

Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.

P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.

Sunt un iubitor de apă caldă…

Dar nu în ipostaza de a împărţi duşul cu mai multe persoane, fie ele şi de sex feminin. În primul rând, gestul ar fi fatal, dat fiind faptul că sunt însurat. În al doilea rând, eu mă spăl cu apă fierbinte. Extrem de fierbinte. În al treilea rând, îmi menţin teoria conform cărora apa salvată de mine nu va ajunge nicidecum la vreun copil african. Care ce să facă cu ea, să fie mai curat pentru atunci când, de costeliv ce e, va fi vânat de vulturi prin savană ?

Şi nici în ipostaza de a fi privit de trecători în timp ce mă spăl. Deşi, oricât de teribilă poate fi o asemenea imagine numai şi în gând, poate că aş convinge pe câţiva locuitori din casele dărăpănate ale centrului istoric să se spele mai des. Măcar ca în modelul discutat în paragraful anterior.

Nu, ipostaza mea preferată e aceea a împărtăşirii iubirii mele pentru apa caldă cu vecinii care suspină în faţa listei de întreţinere. De fapt, ei ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că invidia pe care o declanşează zecile de metri cubi pe care le consum le conferă un nou sens în viaţă, alimentându-le, chiar şi frugal, existenţa.

De ce cartierele Bucureştiului se numesc…

(primită pe mail…)

Balta Albă – Aici se afla o groapă de var unde, în vremea lui Caragea, se topeau cadavrele ciumaţilor. Când ploua, locul devenea o baltă. Albă.

Băneasa – Nevasta banului. În cazul de faţă, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni – Francisc Rákóczi al II-lea pleacă la turci (nici el, nici turcii nu se înţelegeau cu habsburgii, iar asta îi făceau prieteni). La fel procedează şi o parte din apropiaţii lui Rákóczi. Mai exact, o ceată de husari conduşi de groful Miklós Bercsényi. Nu ştiu dacă au stat doar ca să-şi tragă sufletul ori s-au oprit de tot, cert este că, undeva la sud de Bucureşti, husarii Berceni au luat o pauză.

Colentina – Probabil e doar o legendă (asemănătoare cu legenda numelui Bucureştilor). Astfel, Colentina vine de la “colea-n-tină” – cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi învins pe turci într-o bătălie. O vreme s-a numit şi “Olintina”

Cotroceni – Numele îi vine de la “a cotroci”, “cei care “cotrocesc”. Un vechi regionalism, care înseamnă “a cotrobăi”, “a scotoci”, “a scormoni”.

Crângaşi – Etimologia este evidentă. Cândva, aici era o prelungire din Codrul Vlăsiei – un crâng. Aici trăiau, normal, crangaşii.

Dămăroaia – Această moşie parcelată a aparţinut boieroaicei Maria Damaris.

Dealul Spirii – După numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea şi “Spirea”), care a ridicat în 1765 pe Dealul Lupeştilor o biserică (Spirea Veche)

Dristor – Vine de la breasla piuarilor care şi-au avut satul în această parte a Bucureştilor. A fost aşezarea meşterilor piuari care se numeau “dârstari”, “dârsta fiind piua din piatră folosită la fabricarea postavului şi dimiei. Piuarii fabricau “dârste” şi pentru sutele de mori de pe cursul Dâmboviţei, care, timp de sute de ani, au fost prezenţe cotidiene, de mare relevanţă economică, pentru târgul Bucureştilor.

Drumul Taberei – Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti pe la vest în anul 1821 şi şi-a aşezat aici tabăra de panduri.

Ferentari – Paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinată origine a numelui: vine din latină. “Ferentarius” era un soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane. După unele opinii, aici s-ar fi aflat câmpul de exerciţii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul

Floreasca – După numele boierilor care au stăpânit locurile respective: Floreştii

Ghencea – Din turcă vine. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. Aici s-a ridicat o biserică. Biserica era a Ghencei.

Giuleşti – Era o proprietate boierească, a Juleştilor

Lipscani – În slavă, Lipsk, Lipsko înseamnă “locul cu tei”. Acest “loc cu tei” este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniţi în Bucureşti cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari – În secolul 19, aici era zonă de instrucţie militară, probabil şi o garnizoană. O vreme a funcţionat aici “Pirotehnia Armatei”.

Pantelimon – Îşi ia numele după Mănăstirea Sf. Pantelimon. În greacă, “pan” înseamnă “tot” şi “eleimon” înseamnă milă. Panteleimon = “cel milostiv, întreg-milostivul”.

Rahova – Numele e relativ nou şi vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în secolul 19, spre aducere aminte a Războiului de Independenţă: Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei şi Calea Dorobanţilor.

Sălajan – Un nume şi mai nou. Nu vine de la Sălaj, ci de la Leon Szilaghi, cunoscut şi sub numele de Leontin Sălăjan.

Titan – Îsi ia numele de la fabrica de ciment “Titan”, construită la începutul secolului XX.

Vitan – De la D. Papazoglu aflăm ce-i acela un “vitan”: “În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea.”

Bun, deci duminică iau cola şi ţigări din piaţă ?

Nu de altceva, dar în orice piaţă respectabilă există tot felul de chioşcuri care comercializează produse de supermarket, de la pâine feliată şi napolitane la detergent care spulberă o sută de mii de pete.

Dar să zicem că mă abţin şi iau baxul de cola/bere şi cartuşul de ţigări de sâmbătă seara. Oare ce voi găsi în piaţă ? Salată verde cu gust de carton, ridichi gigantice, roşii cu gust de apă plată, mere/pere/prune/ce fruct vreţi voi cu gust de… cu acelaşi gust, de fapt.

Iniţiativa asta e geamănă cu chestia aia care propovăduia stingerea luminii. Se va consuma mai mult, de frică să nu rămâi fără tocmai în ziua de duminică, când tot românul mai trage un chef. Ah, da… şi vor mai apărea câţiva şomeri, din rândul celor dispuşi să lucreze în zi de hodină.