May 3

Vin conchistadorii… au conchis autorităţile

Combinaţia letală dintre organizarea unei finale de cupă europeană şi alegerile locale a pus pe jar serviciile de curăţenie din cartier. Se spală fiecare centimetru de asfalt şi fiecare dală din bordură cu un entuziasm demn de a fi repetat şi în alte situaţii.

Printre apa şiroind din tufe se strecoară câţiva agenţi de la poliţia locală, care plasează hârtiuţe trase la xerox sub ştergătoarele maşinilor. “Din motive de siguranţă, vă solicităm să nu parcaţi în perimetrul stadionului (nu dau nume de străzi aici, n-are rost) in perioada de…(erau vreo 46 de ore sau ceva de genul ăsta)”.  După vreo trei experienţe cu porţii de câte 55.000 de spectatori, n-am înţeles agitaţia şi am sunat la biroul de informare al poliţiei.

– Bună ziua, sunt agentul X, cu ce vă pot ajuta ?
– Vă sun în legătură cu o notificare pusă pe maşinile din perimetrul stadionului. Voiam să ştiu unde am putea să parcăm, de vreme ce noi chiar locuim acolo, iar unii dintre noi au locuri de parcare plătite.
– Păi… staţi să văd despre ce e vorba (tăcere apăsătoare de vreo 20 de secunde).. Da, e vorba de străzile menţionate acolo.
– Dom’le, aţi spus “perimetrul”. Asta include şi toate străduţele dintre arterele principale ? (Noi acolo parcăm, pe cele principale nu prea ai unde sau e interzis.)
– Staţi un pic… E vorba de siguranţa dumneavoastră.
– Haideţi să vă iau altfel. E interzis să parcăm acolo ?
– Păi…nu…
– Cu alte cuvinte, dacă o parchez regulamentar pe străduţe, ridicaţi maşina ?
– A, nu. În niciun caz. Dar ştiţi… or să treacă suporterii şi e posibil să…
– Mulţumesc. O zi bună !

Ca de obicei, autorităţile consumă hârtii şi forţă de muncă doar ca să se acopere în caz de vreun parbriz spart. Pentru că, nu-i aşa, e mai periculos să foloseşti banii ăia pentru a pune două “gorile” pe fiecare stradă, care să supravegheze cârdurile de suporteri.

Şi tot ca de obicei, ne ploconim în faţa străinilor. Doamne fereşte să vadă vreun câine vagabond, vreun tufiş crescut aiurea sau vreun Trabant ruginit, că se duc şi ne spun la UE…

P.S. Desigur, e foarte posibil să ne şi interzică să stăm acasă în ziua aia. Sau să ne roage să găzduim câte un spaniol în fiecare casă sau măcar să-l primim în curte (după ce-am luat câinele de acolo).

March 1

Deci clasa pregătitoare e…

…un an prematur în băncile şcolii, în care copiii nu se vor mai juca pe săturate, se vor buluci la schimbul cu cei mari, vor avea serioase probleme la toalete. Şi toate astea pentru nişte buline şi feţe zâmbitoare la nu mai puţin de nouă materii.

Lăsând la o parte toate chestiunile organizatorice, inclusiv mult-discutata înscriere a ţâncilor la şcoală, orice om sănătos la cap care parcurge programa, măcar sumar, ajunge la concluzia că această aşa-zisă “clasă zero” îşi merită numele cu vârf şi îndesat.

Să spicuim, deci, din “panoplia” de activităţi:

– organizarea unor exerciţii de manifestare a dezacordului faţă de comportamente care încalcă valorile moral-creştine. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

– exerciţii de identificare a asemănărilor şi a deosebirilor dintre persoane pe baza anumitor criterii (aspect fizic, limba vorbită, credinţă, calităţi, comportamente, lucruri sau mâncăruri favorite etc.) Băiatul ăla e urât şi n-are calităţi, doamnă…

– vizite la locuri de muncă inedite care să trezească interesul copiilor (fabrica de ciocolată, cabinet de stomatologie, primărie etc.) Când mă fac mare, o să fiu primar, o să mănânc câtă ciocolată vreau şi o să-mi finanţez propriul cabinet stomatologic cu bani deturnaţi din buget…

– identificarea unor tehnici de lucru şi a unor instrumente folosite în artele vizuale, în zona geografică în care se află şcoala. Bă, aţi văzut ce mişto e graffiti-ul ăla de pe zidul şcolii ?

– vizionarea unor filme pentru familiarizarea cu elemente locale ale comunităţii în care locuieşte, cu tradiţiile locale. Copii, acesta este X, unul dintre căutătorii prin gunoaie care ne vizitează cartierul…

– investigarea mediului înconjurător pentru a identifica şi număra fiinţe şi lucruri (numără furnicile de pe copac, pietre, plante etc.) Doamna învăţătoare, eu pot să număr gândacii din bucătărie ? Sau câinii vagabonzi din intersecţie ?

– decuparea unor cifre din pliantele de promoţii, din ziarele de sport. Doamna… Asta de sub scorul de 2-0 e o femeie goală ?

– identificarea unor obiecte/persoane în funcţie de poziţia lor spaţială, despre care se vorbeşte – de exemplu: „Cine stă în spatele tău, Gigel?”. Sper că nu Dorel…

– observarea asemănărilor şi deosebirilor între mouse-ul de la computer şi un şoricel real. WTF ?

– înregistrarea în clasă cu ajutorul unei webcam a derulării unor exerciţii fizice sau jocuri de mişcare, un cântec sau o poezie şi analiza acestora împreună cu copiii. Punctul de pornire din cariera oricărui cocalar şi a oricărei piţipoance…

– participarea la parcursuri aplicative şi ştafete tematice: Pompierii, Echipajul Smurd, Sateliţii, Navetele spaţiale. Vedeţi cum a ajuns Arafat şi în programa şcolară ? 😀

November 29

Portretul-robot al spectatorului de la finala Europa League

UPDATE: Dat fiind faptul că au fost comandate deja foarte multe bilete, iar cele mai scumpe s-au epuizat deja, mi se pare evident că persoana descrisă mai jos este cât se poate de departe de pamflet şi cât se poate de aproape de realitate.

În primul rând, trebuie să fie o persoană cu card. Înalţii oficiali de la FRF nu permit celor cărora patronii le dau banii în mână să fie prezenţi pe un stadion pentru care au plătit impozite cu cârca.

În al doilea rând, trebuie să fie dispus să accepte locuri oriunde, mai ales dacă alege biletele de 150 de lei. Nu e loc, deci, de sentimentali care ţin cu dinţii de scaunul lor din tribună.

În al treilea rând, trebuie să fie bărbat cu experienţa mersului la curve, deşi eu n-am auzit încă să plăteşti în noiembrie şi să ţi se furnizeze produsul în aprilie (deh, n-oi fi atins gradul de sofisticare necesar pentru asta). Probabil că federalii îşi asigură în acest fel porcul de Crăciun, în condiţiile în care oricum muia şi-o iau pe gratis.

Nu în ultimul rând, trebuie neapărat să fie o persoană sănătoasă.  În caz de deces, biletul tot imprimat cu numele lui rămâne şi mă îndoiesc că moştenitorii vor intra cu certificat de deces. (Apropo, cum puii mei să vii cu certificatul de naştere  al copilului, când respectiva hârtie e un ditamai A4?)

P.S. Ameninţaţi cu faptul că nu se vor mai putea procura bilete din restul disponibile, mă gândesc că cea mai mare ironie a sorţii (din păcate, imposibil de realizat) ar fi ca finala să se joace între Steaua şi Vaslui. 😀

October 21

Am scăpat şi de recensământul ăsta…

A venit o domnişoară extrem de amabilă, care a procesat informaţiile despre două apartamente şi patru persoane în doar o jumatate de oră. Deci nu durează chiar atât de mult. (Datele tehnice despre spaţiul de locuit sunt luate de la administrator, aşa că nu vă mai bateţi capul.)

Apropo, dacă aveţi balconul închis cu termopan, se cheamă că aveţi reabilitare termică.

Da, le-am dat CNP-ul. Câtâ vreme îl are băiatul ăla simpatic de la eMag care îmi emite facturi (alături de poliţie, medic de familie, casă de pensii, operatori de telefonie mobilă, bănci şi mulţi alţii), nu văd de ce nu l-ar primi şi Institutul Naţional de Statistică. Adică instituţia de la care provin datele pe baza cărora se face orice studiu şi planificare prin care se cer fonduri în ţara asta.

Şi, bineînţeles, ne-am declarat atei. Singurii din bloc, după reacţia pe care a avut-o fata. (Până în acel moment, în orice caz.) Nu prea ştia cum să scrie. Noroc că mă documentasem temeinic şi i-am arătat unde să caute în manual.

Până la sfârşit, aproape ne împrietenisem. Mai ales că Steaua era deja condusă cu 2-0 şi aveam chef de vorbă, nu de meci.

Cam asta a fost…

April 26

Contribuţia mea la credinţa poporului român

Sâmbătă seară, când, ca tot stăpânul de câini responsabil, mi-am scos tovarăşul canin la tradiţionala plimbărică de la ora 23.00 (22.30 în serile de Liga Campionilor :D), mai aveam puţin şi apăram patrupedul de invazia concetăţenilor cu lumânări pregătite de ardere, care pe jos, care în bolizi pe patru roţi ce goneau sub oblăduirea patrulei de poliţie, care pusese girofarul blând în contratimp cu luna.

Şi tot mergând noi aşa, unul amuşinând la rădăcini de tufişuri, altul pierdut cu gândul la perna care-l aştepta acasă, ne întâlnim cu un grup de oameni, bunăoară nou-veniţi prin cartier sau paraşutaţi de altundeva, buni creştini de altfel, care nu ştiau scurtătura spre biserică.

“Pe unde trebuie s-o luăm ?”, am fost abordat, în ciuda dezinteresului pe care-l afişam şi a “fiarei” care-mi completa lesa.

“Cum adică ?”, am întrebat eu. “Spre biserică, fireşte”, au continuat ei.

“Prima la stânga, fireşte”, le-am ţinut isonul, lipsit de ifos. Dar radios, pesemne, că sigur mi s-a citit sictirul de pe faţă în plină noapte. Altfel, nu-mi explic cum au dispărut pe cât de repede apăruseră.

A doua zi dimineaţă, cartierul era mai mort decât în nopţile de iarnă.

February 14

Micul traficant de furtunuri de duş

Cred că e a cincea sau a şasea oară în ultimul an când trebuie să schimb furtunul de duş. Motivele sunt cât se poate de clare: materialul prost şi chinezul nemotivat. (Deşi n-am verificat dacă provin din China.)

Partea cea mai distractivă e atunci când mă prezint la magazinul de profil din cartier pentru a procura “piesa” respectivă. Vânzătoarea mă cunoaşte ca pe un cal breaz, pentru că am cumpărat de la ea vopsea, becuri, cuie şi câte şi mai câte cu ocazia mutării în casă nouă. I-am demonstrat din plin “priceperea” mea în domeniul tehnic, atunci când i-am cerut un şurub de mărime “măricică”. Cu toate astea, nu m-a întrebat niciodată ce fac cu atâtea furtunuri de duş.

Soţia mea sugerează că individa cu pricina mă crede instalator, deşi, excluzând blugii jerpeliţi de atâtea bălţi din ţarcul de câini, nu prea am faţă de aşa ceva. Sau speculant, deşi ar trebui să fiu unul diabolic rău să cumpăr câte un furtun de duş din fiecare magazin.

Voi aţi comenta ceva, dacă aţi fi în locul vânzătoarei ?

February 9

Oameni din când în când…

Ca posesor de câine cu toate vaccinurile la zi, mereu înarmat cu pungă de rahaţi şi două pulovere pentru plimbări siberiene (bine că au trecut !), voiam să scriu un text nu prea lung, dar plin de subînţeles vizavi de problema patrupedelor comunitare. Urma să înfierez idioţenia de factură subculturală care-i caracterizează pe cei ce vor să treacă otrava din gând în faptă, dar şi milostenia neproductivă a celor care le permit să se aciueze pe lângă blocuri, punând, astfel, în pericol oameni nevinovaţi. Tonul avea să fie unul acid, care să ignore faptele cunoscute de toţi: femeia aia a sărit gardul, n-a intrat pe uşă, câinii erau îngrijiţi de cineva (aici urma să bag şi o frază despre lipsa asumării responsabilităţii la români), există lege care ne permite să eutanasiem câinii în condiţii civilizate (adică nu cu bâta), căţelele “sterilizate” pe bani grei continuă să facă pui, presa e oricum avidă de senzaţional (deşi nu m-ar mira să existe şi ceva palme politice pe tema alegerilor locale)… Nu, eu aş fi vorbit despre cât de uşor ne e să cădem într-o extremă sau alta, negând sau supralicitând condiţia umană. Concluzia tristă, dar apoteotică, ar fi fost că nu căutăm niciodată o cale de mijloc pentru a rezolva o situaţie în care toată lumea are dreptate şi pentru care oamenii, nu câinii, se fac vinovaţi.

Dar n-am mai apucat s-o fac, după ce o vecină de-a noastră s-a arătat deranjată de faptul că o căţeluşă comunitară care se aciuase prin cartier (şi m-a enervat întrucâtva şi pe mine, pentru că Apollo se zgâia numai la ea, în loc să-şi vadă de drum) a fost luată de cineva cu gândul de a o da spre adoptare. Vecina cu pricina susţinea, citez: “Doar îi aduceam de mâncare şi, din când în când, o mai primeam în casă.”

Asta e definiţia echilibrului la români: facem treabă din când în când, iubim din când în când, votăm cu cap din când în când… Ne place pentru că ne dă senzaţia că nu cădem în extremism. Şi uite aşa rămânem noi inamovibili şi rezistenţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

P.S. Preiau eu povara extremismului şi întreb: dar dacă mă înconjoară o “haită” de ţigani/oameni ai străzii/muncitori beţivi, unde trebuie să protestez ?

August 23

Cu difuzorul în stradă

Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)

Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se  găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună  pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.

Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.

P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.

July 6

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

June 11

În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.