June 7

Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)

April 26

Contribuţia mea la credinţa poporului român

Sâmbătă seară, când, ca tot stăpânul de câini responsabil, mi-am scos tovarăşul canin la tradiţionala plimbărică de la ora 23.00 (22.30 în serile de Liga Campionilor :D), mai aveam puţin şi apăram patrupedul de invazia concetăţenilor cu lumânări pregătite de ardere, care pe jos, care în bolizi pe patru roţi ce goneau sub oblăduirea patrulei de poliţie, care pusese girofarul blând în contratimp cu luna.

Şi tot mergând noi aşa, unul amuşinând la rădăcini de tufişuri, altul pierdut cu gândul la perna care-l aştepta acasă, ne întâlnim cu un grup de oameni, bunăoară nou-veniţi prin cartier sau paraşutaţi de altundeva, buni creştini de altfel, care nu ştiau scurtătura spre biserică.

“Pe unde trebuie s-o luăm ?”, am fost abordat, în ciuda dezinteresului pe care-l afişam şi a “fiarei” care-mi completa lesa.

“Cum adică ?”, am întrebat eu. “Spre biserică, fireşte”, au continuat ei.

“Prima la stânga, fireşte”, le-am ţinut isonul, lipsit de ifos. Dar radios, pesemne, că sigur mi s-a citit sictirul de pe faţă în plină noapte. Altfel, nu-mi explic cum au dispărut pe cât de repede apăruseră.

A doua zi dimineaţă, cartierul era mai mort decât în nopţile de iarnă.

March 25

Duminică, gândiţi-vă la insecte, golf, cărbuni şi… lumânări

Pentru că ele sunt motivele mai mult sau mai puţin neoficiale pentru care dăm ora înainte (acum) şi înapoi (la final de octombrie).

În anul de graţie 1784, Benjamin Franklin a trimis o anonimă ziarului “Journal de Paris”, în care lua în derâdere “prostul obicei” al parizienilor de a dormi până târziu. Textul respectiv conţinea o glumă care azi s-a transformat în realitate şi anume că locuitorii capitalei franceze dădeau ceasurile înainte ca să nu stea treji pe timp de noapte, cu scopul de a economisi lumânări.

Aproximativ o sută de ani mai târziu, George Vernon Hudson trăia în Noua Zeelandă şi lucra ca poştaş. Însă făcuse o pasiune pentru studiul insectelor (presupun că a omorât odată un gândac şi a ieşit la iveală ontomologul din el). Dar nu avea destul timp s-o facă, dat fiind că întunericul punea rapid stăpânire pe timpul său liber. După calcule complicate, a ajuns la concluzia că mutarea orei cu două unităţi în faţă nu afecta în niciun fel distribuirea corespondenţei, aşa că a mers “cu jalba în proţap” (a se citi “o propunere de două pagini”) la autorităţi. N-a avut prea mult succes, dar a “instigat” ideea în noi…

După ceva vreme, un britanic a avut aceeaşi idee năstruşnică (fără să fi auzit de poştaşul de peste mări şi ţări), plecând de la ipoteza că vara pierdem prea multă vreme dormind. Unii spun că nu putea să joace golf după pofta inimii – evident, atunci nu exista nocturnă. Explicaţia lui e că economia britanică pierdea enorm din cauza folosirii inutile a luminii artificiale. Începând de la vârsta de 51 de ani, s-a dedicat complet acestei cauze, propunând adăugarea a câte 20 de minute în patru duminici de aprilie şi scăderea aceloraşi minute din patru duminici de octombrie. A reuşit să introducă o propunere legislativă în parlament, dar s-a stins din viaţă tot pe “ora de iarnă”.

Desigur, rigizii legiutori din Londra n-au apreciat ideile, aşa că ele au fost preluate de inamicul lor tradiţional, Germania, care dorea să facă niscaiva economie la cărbune în perioada Primului Război Mondial pentru a obţine un avantaj. Din păcate pentru ei, majoritatea naţiunilor europene, plus SUA şi nou-născutul “gigant” URSS au copiat rapid “mişcarea”.

Ceea ce nu înseamnă că toată lumea se închină “zeului-ceas”… De aceea, încheiem povestirea puternic ancoraţi în statistica vizuală. Adică… venim cu o hartă. Cei albaştri schimbă ora în weekendul ăsta, cei roşii n-au făcut-o niciodată, cei portocalii n-o mai fac ca pe timpuri…

February 20

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

February 9

Oameni din când în când…

Ca posesor de câine cu toate vaccinurile la zi, mereu înarmat cu pungă de rahaţi şi două pulovere pentru plimbări siberiene (bine că au trecut !), voiam să scriu un text nu prea lung, dar plin de subînţeles vizavi de problema patrupedelor comunitare. Urma să înfierez idioţenia de factură subculturală care-i caracterizează pe cei ce vor să treacă otrava din gând în faptă, dar şi milostenia neproductivă a celor care le permit să se aciueze pe lângă blocuri, punând, astfel, în pericol oameni nevinovaţi. Tonul avea să fie unul acid, care să ignore faptele cunoscute de toţi: femeia aia a sărit gardul, n-a intrat pe uşă, câinii erau îngrijiţi de cineva (aici urma să bag şi o frază despre lipsa asumării responsabilităţii la români), există lege care ne permite să eutanasiem câinii în condiţii civilizate (adică nu cu bâta), căţelele “sterilizate” pe bani grei continuă să facă pui, presa e oricum avidă de senzaţional (deşi nu m-ar mira să existe şi ceva palme politice pe tema alegerilor locale)… Nu, eu aş fi vorbit despre cât de uşor ne e să cădem într-o extremă sau alta, negând sau supralicitând condiţia umană. Concluzia tristă, dar apoteotică, ar fi fost că nu căutăm niciodată o cale de mijloc pentru a rezolva o situaţie în care toată lumea are dreptate şi pentru care oamenii, nu câinii, se fac vinovaţi.

Dar n-am mai apucat s-o fac, după ce o vecină de-a noastră s-a arătat deranjată de faptul că o căţeluşă comunitară care se aciuase prin cartier (şi m-a enervat întrucâtva şi pe mine, pentru că Apollo se zgâia numai la ea, în loc să-şi vadă de drum) a fost luată de cineva cu gândul de a o da spre adoptare. Vecina cu pricina susţinea, citez: “Doar îi aduceam de mâncare şi, din când în când, o mai primeam în casă.”

Asta e definiţia echilibrului la români: facem treabă din când în când, iubim din când în când, votăm cu cap din când în când… Ne place pentru că ne dă senzaţia că nu cădem în extremism. Şi uite aşa rămânem noi inamovibili şi rezistenţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

P.S. Preiau eu povara extremismului şi întreb: dar dacă mă înconjoară o “haită” de ţigani/oameni ai străzii/muncitori beţivi, unde trebuie să protestez ?

August 4

Când Ana a terminat facultatea…

…a vrut să lase în spate slujbele de doi sau mai mulţi bani care i-au marcat anii de studenţie, vrând să pună în practică ceea ce învăţase, mai dur sau mai plăcut, în tot acest timp: să realizeze o agendă de activităţi, să coordoneze oameni, să organizeze un eveniment, să facă “cea mai bună cafea din lume” şi chiar să ridice avioane de la sol. Nu voia decât 1500 de lei pe lună, o sumă care pe mine, sincer, nu m-ar mulţumi, chiar şi fară chirie sau rată. Dar cu ea puteaţi negocia de la suma asta. Şi încă o puteţi face. Aici.