Clapton şi Winwood: inaccesibili, impasibili, incredibili…

N-au vorbit deloc cu publicul şi n-au clintit niciun muşchi la cei 60 şi ceva de ani ai lor. Dar lecţia lor de blues şi rock a alungat căldura ca pe o ceaţă rea şi ne-a răcorit sufletele însetate de atâţia ani de aşteptare.

Clapton e “tatăl lor”, oameni buni. Se distrează cu chitara la fel de uşor cum un copil savurează o îngheţată într-o zi caniculară. Winwood e blând, dar impunător, îmblânzind orga şi publicul. Amândoi se completează, se sprijină, fac schimburi trepidante de ritmuri. Ne izolează, ne transferă în alt timp şi spaţiu, ne fac să ne ridicăm în picioare, să rezistăm până la final cu un copil adormit pe umeri, să ne sărutăm soţia şi s-o luăm la dans ca la prima întâlnire…

Publicul a fost încântat de” Layla” şi “Cocaine”, a suspinat a tinereţe pe “How Long” şi “After Midnight” şi şi-a reamintit de Ray Charles (“Georgia on My Mind”) şi Jimi Hendrix (“Voodoo Chile”). N-au cântat preferata mea, “Wonderful Tonight”, dar a fost “o seară minunată”. Mulţi dintre ei au filmat, de unde şi fragmentul de mai jos.

“Sunt ultimele răbufniri ale rock’n’roll-ului. Iar noi vom asista la moartea lui.” Cuvintele celei care-mi poartă verigheta şi inima răsună spectaculos de trist. După Stones, Sting, Santana şi AC/DC, concertul de aseară a fost ca un mesaj transmis generaţiei mele, care va fi cioclul fenomenului hippie, dar şi păstrător al amintirii lui, asemeni oamenilor care memorau cărţi într-un roman distopic de Ray Bradbury.

Sunt un iubitor de apă caldă…

Dar nu în ipostaza de a împărţi duşul cu mai multe persoane, fie ele şi de sex feminin. În primul rând, gestul ar fi fatal, dat fiind faptul că sunt însurat. În al doilea rând, eu mă spăl cu apă fierbinte. Extrem de fierbinte. În al treilea rând, îmi menţin teoria conform cărora apa salvată de mine nu va ajunge nicidecum la vreun copil african. Care ce să facă cu ea, să fie mai curat pentru atunci când, de costeliv ce e, va fi vânat de vulturi prin savană ?

Şi nici în ipostaza de a fi privit de trecători în timp ce mă spăl. Deşi, oricât de teribilă poate fi o asemenea imagine numai şi în gând, poate că aş convinge pe câţiva locuitori din casele dărăpănate ale centrului istoric să se spele mai des. Măcar ca în modelul discutat în paragraful anterior.

Nu, ipostaza mea preferată e aceea a împărtăşirii iubirii mele pentru apa caldă cu vecinii care suspină în faţa listei de întreţinere. De fapt, ei ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că invidia pe care o declanşează zecile de metri cubi pe care le consum le conferă un nou sens în viaţă, alimentându-le, chiar şi frugal, existenţa.

O căţeluşă are nevoie de ajutorul vostru…

Corina m-a rugat să vă spun şi vouă povestea căţelului pe care-l găzduieşte acum, animăluţ care a trecut printr-o adopţie nefericită, a trăit vremuri grele în Luduş şi acum, revenită în Bucureşti, e în căutarea unui stăpân capabil să tranforme o căţeluşă speriată şi demoralizată într-un adevărat partener de viaţă.

A fost luata de pe treptele unui teatru cand era doar un pui si ingrijita temeinic de mamica sa adoptiva. Dupa aproape un an, a ajuns la un adapost langa Bucuresti. Mamica sa adoptiva s-a imbolnavit si nu a putut sa aiba grija de ea. Peste 2 ani niste prieteni ai mamicii adoptive i-au gasit o noua casa. Aici incepe povestea… citeşte continuarea pe blogul Corinei

MH is back in business !

În caz că n-aţi aflat încă, Men’s Health a revenit pe piaţă în forţă, cu numărul din martie, după o schimbare de patron, licenţa fiind preluată de Attica Media. Şi cu subsemnatul, în continuare, în calitate de editor colaborator…

Revista arată mai bine decât înainte, aşa că nu-mi rămâne decât să vă invit s-o cumpăraţi şi să parcurgeţi toate paginile pe nerăsuflate, inclusiv cele trei articole pe care le-am editat eu pentru acest număr, două din domeniul sănătăţii (despre alergii, respectiv despre operaţia de prostată), plus o vizită acasă la Mark Wahlberg. Şi nu rataţi pentru nimic în lume paginile cu cele mai bestiale gustări posibile. Eu am salivat deja de câteva ori deasupra reţetelor şi încerc să le evit… sau evit să le încerc. 😀

P.S. Nu ştiu încă ce va fi cu blogul meu de acolo, dar vă voi ţine la curent.

Şocul cu vinovaţi la parter…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar de când iarna şi-a intrat în drepturi şi până acum două-trei zile (când a dat semne că-şi  dă duhul), mă curentez în mod constant de clanţe şi întrerupătoare (nu şi de computer sau perifericele acestuia), creând scurte momente de panică amestecate cu haz nedisimulat din partea colegilor mei.

Prin urmare, am hotărât să investighez fenomenul. Ştiam deja că e vorba de o formă de atracţie electrostatică, căci n-am uitat niciodată experimentele cu rigla de plastic frecată de creştetul capului cu scopul de a ridica bucăţele de hârtie de pe masă. Şi nici conceptul de “om=baterie” propus de filmul Matrix.

Printre primele “experimente” de acest gen se numără cele realizate de locuitorii din Grecia Antică. Ei au frecat chihlimbar (în greacă, electron) de o bucată de blană şi au descoperit că acesta atrăgea apoi pene, particule de praf şi paie. Totuşi, au privit-o ca o curiozitate şi n-au insistat prea mult. Mai târziu, oamenii au văzut că şi alte materiale tind să se atragă în urma frecării: mătasea de sticlă şi parafină sau latexul de piele. Totul a devenit şi mai interesant după ce s-a descoperit că materialele identice se resping întotdeauna după frecare .

Din câte îmi mai amintesc eu, de la orele de fizică din liceu, Benjamin Franklin a făcut ceva cercetări în domeniul ăsta. El a ajuns la concluzia că există “un fluid” ce se deplasează între obiectele frecate, considerând că diferenţa de sarcină se datorează faptului că fluidul încercă să-şi recapete echilibrul existent anterior între cele două materiale. Mai târziu, se va descoperi că acest „fluid” este compus din bucăţi mici de materie, numite electroni. Electronii se deplasează în interiorul atomului şi-l pot părăsi (pentru a se alătura altui atom), dacă există o cantitate de energie suficient de mare pentru asta. Procesul de adăugare/îndepărtare a electronilor este ceea ce se întâmplă atunci când anumite combinaţii de materiale sunt frecate unele de celelalte.

Prin urmare, intenţionat sau nu, faptul că mă “frec” de atâtea lucruri (pulover, tastatură, mouse, birou etc.) mă face să mă transform într-un mic acumulator.

Bun, dar de ce păţesc asta numai iarna ?

Se pare că o păţesc mai mereu (ouch!), dar atunci când temperatura este crescută, aerul e mai puţin dens, iar hainele care să se frece cu aerul sunt considerabil mai puţine. Mai mult, se pare că sunt un caz fericit. Am citit despre persoane care s-au “curentat” de apa din cadă sau de procesorul calculatorului. Şi a doua variantă nu e chiar cea mai periculoasă. Cică ar exista riscuri şi la benzinărie. (Şi la apropierea dintre îndrăgostiţi… 😛 )

Până la urmă, am depistat şi vinovaţii principali. Ghetele. Mă izolau prea mult de pământ, în condiţiile în care eu (supra)vieţuiesc la birou într-un univers preponderent sintetic.  Aşa că am trecut pe adidaşi.

sursa foto

Să mergem la teatru !

Mihai Mălaimare povesteşte cum spectatorii înfruntă gerul şi viscolul pentru a fi prezenţi la bătaia gongului şi ridicarea cortinei. Din ce în ce mai multă lume reneagă feţele şi replicile îngălate de la televizor, pentru a se refugia alături de actori.

E prea mult să regret că peste mine au trecut ani întregi lipsiţi de vederea scenei. Din fericire, fiica mea mi-a spus că vrea să meargă la teatru. Probabil e pură curiozitate. Sau un semn.

Încă se joacă Cehov, Goldoni, Miller… Să mergem să-i vedem pe Horaţiu Mălăele, Olga Tudorache, Mircea Diaconu, Adela Mărculescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş… Până nu e prea târziu.

Două bijuterii…

Un interviu cu Radu Beligan în Gazeta Sporturilor…

“Societatea românească, în ansamblu, nu doar sportul, se complace în situaţia de a bălti în vorbă şi miştocăreală, în loc să fie preocupată de seriozitate, onestitate, competenţă, performanţă reală.”

Şi primul CD al unei colecţii despre excelenţă…  “Fluture în lesă de aur”.

“Pentru mine cuvântul scris este un supliment de semn. Mi-e frică dintotdeauna şi mereu ca atunci când ne vedem peste scena teatrului să vă fac să întelegeţi cât de mult vă iubesc.” Mircea Albulescu.

Mi-am luat internet mobil gratuit de la RDS…

De fapt, ideea era să mă pricopsesc cu telefonul mobil aferent celui fix, dar nu mai aveau. Explicaţia oficială: “Vin puţine şi se dau ca pâinea caldă”. Adică… ei încheie mai multe contracte decât au aparate.

În fine. Dacă tot nu mi-a ieşit pasienţa, am zis să întreb de modemul USB gratuit, care se acordă abonaţilor cu Cablelink 2 sau Fiberlink 2. Şi am pus mâna pe ultimul disponibil.

Instalarea se face foarte uşor. Singurul lucru care m-a “speriat” niţel a fost softul cu semne chinezeşti, dar e Huawei, nu ? Acum să nu vă închipuiţi că merge senzaţional. Am descărcat cu magnifica viteză de 25 kb/s, în condiţiile în care eram în “perioada” de 7,2 Gb, nu în cea de limitare la 128 kb, care începe după contorizarea unui trafic de 3 GB. Dar m-am gândit că n-am ce pierde la afacerea asta. Nu m-a costat decât câteva semnături pe un act adiţional.

Până la urmă, am reuşit să văd în condiţii bune un filmuleţ pe YouTube şi am încărcat relativ repede nişte site-uri de sport pline de reclame. Deci se poate.

Gândul bun de luni

Acum, că s-a terminat mizeria asta, pot să spun că mi-am sărutat soţia când m-am ridicat din pat, am băut în linişte o cafea, m-am bărbierit şi am ieşit din nou în blugi să cuceresc lumea.

Daţi-le dracu’ de procente şi talk-show-uri ! Să ieşim în parc, să mergem la film şi la teatru, să facem floricele cu unt şi o salată mare cu ananas ! Cinci ani vor trece într-o clipă !

P.S. Voi reveni, desigur, cu nişte consideraţii privind mirificul popor român la alegeri. Aveţi puţintică răbdare.

P.P.S Din cauza nenorociţilor ăstora, am ignorat serialele de pe bloguri. Dar pe sunetvechi am lansat o întâlnire zilnică de dimineaţă.