September 20

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 4 – Cascada Pişoaia

Că aşa i-au zis moţii dezinhibaţi, găsind probabil similitudini în ceea ce făcea muntele cu apa ce-i prisosea…

Relativ aproape de drumul principal, dar ceva mai greu de găsit în înşiruirea de poteci şi case, am fost întâmpinaţi de un mozaic de calcar ce plânge în zeci de şiroaie, după ce-a fost trântit de zei între păduri, cu expunere directă la soare şi la ochiul drumeţului.

Cascada nu e mare, dar combinaţia dintre perdeaua de apă şi peretele vertical te rupe de realitate. Iar stropii reci şi furioşi îţi reamintesc permanent să păstrezi o distanţă respectabilă faţa de creaţia naturii. Totuşi, am adăstat de câteva ori în apa rece ca gheaţa care curge asemenea spiritului local: plăcută la impresie şi impasibilă în dulcea-i prăvălire spre râul din vale.

August 23

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 3 – Oameni de munte

Postul ăsta l-am construit pe baza unui citat din Ioan Slavici, găsit pe peretele din lemn al pensiunii în care am stat: “Aceştia sunt oameni şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Om cu deosebire potolit, Moţul vorbeşte puţin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecat după ce a luat odată o hotărâre…”


Trupeşte stăteau, cu siguranţă, bine. Rareori am văzut oameni bătrâni voinici şi cu privirea senină. Nici n-ar putea fi altfel, căci rarele ingerinţe ale civilizaţiei moderne nu i-au înduplecat să lase pe seama altora curăţenia casei, traiul animalelor sau tăietura aspră a toporului.

Nici colţuroşi nu se poate spune că nu sunt. Am fi atras priviri destule numai din faptul că ieşeam la promenadă în vreme de seceriş. Darămite să facem asta cu un câine, şi încă în lesă. Căutăturile ironice s-au împletit adeseori cu replici de genul “Domnu’, aţi ieşit cu câinele la păscut pe post de vacă ?”

Gospodari prin definiţie, totuşi. Aproape toate casele erau decorate cu flori, iar chiar şi cele mai dezordonate curţi aveau un aer patriarhal, venit din negura vremurilor, în care vaci grase şi frumoase şi păsăret aşijderea…

Un sfat, totuşi, dacă vă duc paşii pe acolo. Daţi bineţe tuturor, ca între vecini. Şi măsuraţi-vă bine cuvintele, căci nu par să aibă timp de pierdut în conversaţii, câtă vreme nu ai fraze suficient de interesante de rostit.

August 6

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 2 – Pensiunea agroturistică. Avantaje şi dezavantaje.

O pensiune din Apuseni construită în rit ecologic şi în ritm impus de consumarea unei sume nerambursabile are anumite caracteristici, pe care le simţi rapid pe propria-ţi piele. Asta nu înseamnă că nu putem găsi câte ceva pe placul fiecăruia în timpul unei şederi.

AVANTAJE:
– Ai o cameră mică, ceea ce înseamnă că nu vei cheltui energie inutil. Vei avea mai multă “vână” pentru plimbarea în aer liber.
– Ai o cadă de duş mai mică decât bolul câinelui (în termeni de adâncime, evident), ceea ce te face să te speli rapid şi înfrigurat (că nici apa caldă nu e ceva sigur), salvând astfel omenirea de la sete planetară.
– Dacă vii cu toată familia, sigur vei fi cazat la etajul superior. Astfel, toţi membrii familiei vor fi în formă maximă şi nu vor mai exista acuzaţii reciproce care să conţină expresii precum “nu poţi de burtă”.
– Berea şi restul băuturilor alcoolice, mai crâncene sau mai domoale în tărie, se termină după câteva mese. Lucru admirabil, căci n-ai vrea să te trezeşti borând peste gardul de sârmă ghimpată de vizavi.

DEZAVANTAJE
– Stai într-o cameră cu pereţi de lemn, priveşti munţii de pe terasă, vezi stelele noaptea şi te droghezi cu litri serioşi de aer curat. Adevărată sinucidere, dacă ai de gând să revii la bloc în câteva zile…
– Mănânci carne, lactate şi ouă din producţie locală, adevărate bombe cu colesterol. Mai mult, trebuie să-ţi storci creierii, ca să comanzi zilnic mâncare pe placul tău.
– Când plouă, n-ai de ales. Trebuie să te chinuieşti să alegi între câteva zeci de programe TV sau eşti târât, inevitabil, în necunoscuta pasiune a copilului pentru tenisul de masă.
– Ţi se spune mereu “bună ziua”, ceea ce creează adevărate contradicţii mentale în fiinţa orăşeanului înstrăinat de semeni.

Criteriile expuse mai sus însumează un pamflet şi nu trebuie tratate nicicum. E de ajuns să spun că ne-am simţit bine.

În episodul următor, vom povesti cum am interacţionat cu oamenii locului…

August 4

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 1 – Decuplaţi de cotidian, călătorind în timp…

Am început prin a înregistra câteva premiere. Una dintre acestea ţinea de faptul că nu pusesem niciodată piciorul în Munţii Apuseni. Alta era legată de prezenţa prietenului nostru canin, cu lăbuţe cu tot, în maşina ce ne ducea în depărtări.

Drumul spre comuna cu locuitori sută la sută români seamănă cu o întoarcere în timp. Decuplarea de cotidian, dar şi de prezent, se face lin, cu fiecare hârtop din singura autostradă construită înainte de ’89 (nu că am mai fi construit alte zeci de atunci), cu fiecare încolăcire sub ameninţare de piatră a văii Oltului, cu ale sale staţiuni rămase în urmă cu 20 de ani, cu fiecare privire pe care o arunci asupra oraşelor miniere, care adăpostesc fantome ale aurului de la mijlocul secolului trecut şi, în sfârşit, cu fiecare pas domol al moţului de rând, care-şi scoate vaca la păscut şi pune flori la ferestre la fel ca pe vremea stăpânirii austro-ungare.

Cu câteva excepţii notabile, precum Sibiul, ni s-a înfăţişat spectacolul dramatic al lipsei mijloacelor de existenţă, al condamnării omului pustiit de istorie,  dar care, în cele mai multe cazuri, a rămas fidel concepţiei de a-şi accepta soarta. Din nou, ni s-a confirmat faptul că noi, cei din capitală (parţial şi din alte oraşe mari) suntem ancoraţi în cu totul alte realităţi decât restul naţiei.

Periplul lung şi obositor s-a sfârşit, brusc, pe un drum pietros în deal. La capătul căruia se aflau gazdele noastre. Despre care vom spune câte ceva în episodul următor.

P.S. Poze n-am făcut pe drum, căci eram ocupaţi cu Apollo, dar ne revanşăm noi cumva…

June 26

Cum a fost la Manowar…

A fost mişto, dar prea puţin. (De asta nici nu voi insista prea mult.) Să “mulţumim”, aşadar, organizatorilor, care au retras formaţiei americane postura de headliner în favoarea celor de la Accept. Mai mult, le-a interzis să-şi vândă materialele promoţionale. Mişcarea a fost taxată prompt de public, aproape jumătate dintre cei prezenţi plecând de acolo după concertul Manowar.

A sunat tare, metalic, cu mai mulţi decibeli decât e obişnuită urechea ascultătorului avid din mine. “Războinicii” din jur au fost molipsitori. Joey a ţinut un nou discurs în limba română, a distribuit corzi de chitară bas şi a promis că formaţia se va întoarce în România. A existat şi un tribut pentru Dio, cu o versiune destul de aproximativă a piesei “Heaven and Hell”.

Lume pestriţă în jur, oameni “frumoşi”, tricouri tematice, bere multă…

June 19

Cum arată rock-ul la 60 de ani…

Păi cum să arate ? Flamboaiant,electrizant, dement… dacă te numeşti Steven Tyler sau Joe Perry. Am trăit s-o văd (şi s-o ascult) şi pe asta: Aerosmith cântând live, la mine în oraş, piese precum Love in an Elevator, Pink, Living on the Edge, Crazy, Cryin’, I Don’t Want to Miss a Thing, Walk This Way sau Dream On, ultimele două în cadrul unui bis care s-a lăsat aşteptat cam mult.

A fost o nouă seară fermecată din povestea pe care o scrie muzica în cartea vieţii mele. Ia să vedem, găsim şi niscaiva înregistrări… da, sigur.

June 12

Clapton şi Winwood: inaccesibili, impasibili, incredibili…

N-au vorbit deloc cu publicul şi n-au clintit niciun muşchi la cei 60 şi ceva de ani ai lor. Dar lecţia lor de blues şi rock a alungat căldura ca pe o ceaţă rea şi ne-a răcorit sufletele însetate de atâţia ani de aşteptare.

Clapton e “tatăl lor”, oameni buni. Se distrează cu chitara la fel de uşor cum un copil savurează o îngheţată într-o zi caniculară. Winwood e blând, dar impunător, îmblânzind orga şi publicul. Amândoi se completează, se sprijină, fac schimburi trepidante de ritmuri. Ne izolează, ne transferă în alt timp şi spaţiu, ne fac să ne ridicăm în picioare, să rezistăm până la final cu un copil adormit pe umeri, să ne sărutăm soţia şi s-o luăm la dans ca la prima întâlnire…

Publicul a fost încântat de” Layla” şi “Cocaine”, a suspinat a tinereţe pe “How Long” şi “After Midnight” şi şi-a reamintit de Ray Charles (“Georgia on My Mind”) şi Jimi Hendrix (“Voodoo Chile”). N-au cântat preferata mea, “Wonderful Tonight”, dar a fost “o seară minunată”. Mulţi dintre ei au filmat, de unde şi fragmentul de mai jos.

“Sunt ultimele răbufniri ale rock’n’roll-ului. Iar noi vom asista la moartea lui.” Cuvintele celei care-mi poartă verigheta şi inima răsună spectaculos de trist. După Stones, Sting, Santana şi AC/DC, concertul de aseară a fost ca un mesaj transmis generaţiei mele, care va fi cioclul fenomenului hippie, dar şi păstrător al amintirii lui, asemeni oamenilor care memorau cărţi într-un roman distopic de Ray Bradbury.

June 10

Voi auzi chitara care plânge…

Plânsetul ei s-a declanşat alături de John, Paul, George şi Ringo. A educat nărăvaşa lume a anilor ’70 întru sentimente mai bune pentru blues. Apoi, ne-a ajutat pe noi, adolescenţii de după revoluţie, să simţim corp tânăr şi inefabil de fată la petrecerile care, privite din viitor, par adevărate lecţii de istorie muzicală. Dumnezeul chitarei electrice va fi mâine printre noi. Iar eu voi fi într-un colţ de tribună, cu urechea primitoare, ca o carte ale cărei rânduri îşi aşteaptă neliniştite aşternerea.

May 17

Ieri n-a plouat… ieri s-a cântat rock!

Profitând de faptul că sunt lucid la această minunată oră din noapte, mulţumită organizatorilor care n-au vândut bere cu alcool pe peluza din faţa Palatului Parlamentului (dar reversul medaliei e că am stat pe iarbă, a fost lejer şi s-a auzit perfect), aş vrea să confirm prin prezenta micul extaz pe care l-au trăit urechile mele aseară. (Nicio teamă, îl ilustrez şi cu niscaiva filmuleţe găsite pe YouTube.) Şi să recunosc cu surprindere că, deşi nu sunt fan AC/DC, Angus Young e probabil cel mai talentat chitarist pe care l-am văzut eu live.

Concertul a început, în aburi de ploaie, cu o imensă locomotivă, care a “spart” scena, cu “Rock’N Roll Train” şi cu un salut pe care unii dintre noi îl aşteptau de zeci de ani: “Bună seara, Bucureşti! We are here to rock’n roll!” A urmat “Back in Black”, melodia emblematică a albumului revenirii de după dispariţia lui Bon Scott, al doilea cel mai bine vândut album din toate timpurile. Şi primul moment în care tinerii din jurul meu (heh, ce bătrân m-am simţit la faza asta…) au intrat în delir. Delir întreţinut şi de… “Thunderstruck”!

“Dirty Deeds Done Dirt Cheap” ne-a reamintit de anii ’70, iar Angus a făcut un număr de striptease pe cinste la “The Jack”.

După o perioadă ceva mai “calmă”, în care sound-ul a fost relativ acelaşi, Brian John a sunat clopotul, declanşând “Hell’s Bells”.

Bineînţeles, n-am găsit niciun clip cu melodia mea preferată, “You Shook Me All Night Long”. Dar nu e singura pe care am trăit finalul cu stil. A fost ceva “T.N.T.” pe acolo, dar şi “Let There Be Rock”. La bis, s-a cântat “Highway to Hell” şi “For Those About to Rock”.

Da, i-am văzut şi pe cei de la Iris. Subţirei… Ce să facem, rămân ai noştri.

P.S. În această zi de bucurie pentru noi, Ronnie James Dio a plecat ca un curcubeu în întuneric