Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

Trei ani fără maestru…

Parafrazând o exprimare întâlnită astăzi în presă, planeta a făcut deja trei mişcări de revoluţie de când am simţit că a luat foc biblioteca naţională

“Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum arată o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. “ Octavian Paler

Când nu mai suntem copii, am murit…

Şi probabil că am făcut-o, de vreme ce am ajuns să facem campanii de promovare a bucuriei de a ne afla în preajma copiilor noştri. Pretindem că muncim toată ziua pentru ei, dar ni se pare mai simplu să-i plantăm în faţa televizorului sau a computerului. Asta dacă nu-i ignorăm complet şi-i lăsăm pradă pericolelor de tot felul, fel principal la ştirile de senzaţie.

Potrivit unui studiu realizat de Gallup, copiii nu prea găsesc în părinţi un partener de comunicare pentru problemele lor. Au ajuns să vorbească cu operatori Romtelecom despre şcoală şi prieteni. Pentru că, nu-i aşa, noi i-am făcut ca să avem cu ce ne mândri la cunoştinţe şi rude, nu pentru a da societăţii viitoare ce-i mai bun din noi. Chiar şi în domeniul sentimentelor, românii nu ştiu să-şi facă planuri pe termen lung.

Chiar dacă sunt tatăl vitreg al fiicei mele, mi-ar plăcea să cred că-i sunt mai mult decât tată. Că am putut de cele mai multe ori să-i fiu alături şi să nu-i scot ochii că muncesc pentru ca ea să aibă de toate. Că i-am vorbit despre viitor, zugrăvindu-i atât lucrurile frumoase, cât şi cele urâte ale acestuia. Că nu m-am enervat de câte ori pronunţa greşit, în mod premeditat, cuvintele de la franceză. Aş vrea să-mi amintesc cândva că am adormit în timp ce învăţam împreună la istorie, că am luat cartea de muzică şi am lălăit tot ce-am găsit pe acolo, că am aşteptat-o ore întregi să termine un desen, pentru a-i putea spune noapte bună.

Chiar suntem sclavii superstiţiilor ?

Întâmplarea a făcut să urmăresc, mai întâi, o mică aventură în univers, care n-ar fi fost posibilă fără progresele de peste timp ale ştiinţei… Apoi, am dat peste documentarul de mai jos, în care Richard Dawkins (da, ştiu, am o slăbiciune pentru omul ăsta, dar n-aveţi ce face – chiar zilele astea am început să citesc o altă carte scrisă de el) investighează câteva dintre cele mai importante superstiţii ale civilizaţiei actuale.

Cum mă aflu în ţara care tipăreşte reviste cu suplimente speciale destinate horoscoapelor şi care a ajuns în situaţia de a dori cu ardoare impozitarea vrăjitoriei, mi s-a părut interesant să văd că nu suntem foarte diferiţi de ceilalţi. Şi puţin trist că nu reuşim să ne desprindem de temerile noastre ancestrale, ba chiar trăim o perioadă în care revenim furibund la acestea.

P.S. Aşa, ca fapt divers, aflaţi că am avut şi eu o mică superstiţie în facultate. Înainte de fiecare examen, puneam un pariu pe sumă modică sau pe bere că-l voi pica. A funcţionat de fiecare dată, fapt pentru care am reuşit performanţa, deloc demnă pentru un student veritabil (:D) de a termina fără nicio restanţă.

Băiatul ăsta mai cântă şi altceva ?

Când a fost vorba să-l aprob, am făcut-o cu inima deschisă. Dar se pare că nimic nu mă mai poate face să ascult altceva decât acele cântece vechi pe care, oricum, nu mai are voie să le interpreteze.

Pentru că tânărul întors bărbat de la sânul formaţiei-mamă continuă, de vreo câţiva ani buni, să abereze despre obsesii adolescentine – marea, fuga înspre şi dinspre iubire, energia irosită pe plaje şi străzi. Greu de răzbit cu aşa ceva, când ai 35 de ani, iar atât vocea cât şi instrumentaţia par să nu te mai ajute. Până şi titlul noului single pare a conţine într-însul nu sugestia unei căutări, ci pe aceea a unei neterminări.

De ce România n-ar fi reacţionat decent…

Pentru că deruta în care ne ducem zilele n-a făcut decât să ne cultive vrajba acumulată în anii de comunism. Dacă s-ar pune în discuţie o ipotetică prăbuşire aviatică ce-ar duce la moartea liderilor ţării, am scoate o hârtie şi un creion şi am întocmi lista victimelor. Pentru că nici ei nu ne-au impus respectul, nici noi nu l-am cerut.

Pentru că am fi exploata slinos aşa-zisa noastră “credinţă strămoşească”. Ne-am bate ca la uşa cortului să atingem sicriele, într-o aglomerare cu consistenţă gelatinoasă, asemănătoare celor formate la biserici, în zile de sărbătoare creştină. În urmă, ar rămâne câţiva pensionari sufocaţi de entuziasm şi de semeni, precum şi multe deşeuri.

Pentru că n-ar trece nicio oră până când am începe să ne ciorovăim pe posturile rămase libere. S-a mai întâmplat odată, într-un apus de decembrie şi de istorie. Într-o ţară pe care iubim s-o condamnăm, pentru că ne simţim tot mai puţin condamnaţi s-o iubim…

P.S. Se pare, totuşi, că panta descrescătoare pe care intrase popularitatea lui Kaczinsky în ultima vreme a început să zgândăre pe la colţurile solidarităţii poloneze. Nu toată lumea e foarte încântată că va fi înmormântat lângă regii Poloniei.

O căţeluşă are nevoie de ajutorul vostru…

Corina m-a rugat să vă spun şi vouă povestea căţelului pe care-l găzduieşte acum, animăluţ care a trecut printr-o adopţie nefericită, a trăit vremuri grele în Luduş şi acum, revenită în Bucureşti, e în căutarea unui stăpân capabil să tranforme o căţeluşă speriată şi demoralizată într-un adevărat partener de viaţă.

A fost luata de pe treptele unui teatru cand era doar un pui si ingrijita temeinic de mamica sa adoptiva. Dupa aproape un an, a ajuns la un adapost langa Bucuresti. Mamica sa adoptiva s-a imbolnavit si nu a putut sa aiba grija de ea. Peste 2 ani niste prieteni ai mamicii adoptive i-au gasit o noua casa. Aici incepe povestea… citeşte continuarea pe blogul Corinei

Iertaţi-mă, doamnă învăţătoare…

Iertaţi-mă pentru că nu v-am spus niciodată cât de mult mi-au folosit în facultate paginile acelea cu scris mărunt şi des pe care mă chinuiam să le caligrafiez, ascunzând de multe ori stiloul în întorsătura atât de firească mie, a mâinii stângi… Că nu v-am mulţumit pentru faptul că m-aţi pus să-l meditez unul dintre cei mai slabi elevi din clasă, căci din agramarea şi lipsa lui de discernământ am învăţat să înfrunt umilinţa notelor slabe de mai târziu şi a examenelor ratate, ieşind pe uşa vieţii din postura de meditator… Că v-am reproşat faptul că mi-aţi întâmpinat caracterul violent cu blândeţe, motiv pentru care şi acum găsesc în cărţi şi în muzică refugiu, când gândirea mă împinge spre restrişte…

Iertaţi-mă că nu-mi mai amintesc decât un zâmbet şi un petic de păr roşcat. Pe vremea aceea, nu studiam garderoba dascălului şi nici nu filmam cu telefonul mobil conflictele dintre noi. Le rezolvam elegant, conform unor cutume de toţi ştiute, mai clare şi mai aspre decât orice proceduri din prezent.

Iertaţi-mă că n-am reuşit, nici singur, nici alături de colegii mei, ajunşi azi la vârste ce reclamă familie, copii şi responsabilităţi, să vă menţinem la stadiul de reper pentru cei mici. V-am neglijat în mod constant, pentru că eram ocupaţi să facem revoluţiile altora, să votăm nemernici, să obţinem un post cât mai călduţ… V-am stimulat încrâncenarea şi frustrarea, trimiţându-ne odraslele la şcoală cu ursuleţi de pluş şi miniconsole video mai scumpe decât cărţile pe care vi le-aţi putea permite într-un an. V-am umplut de platitudine, deoarece n-am reuşit să umplem băncile de rezerve ale cancelariilor cu jucători la fel de valoroşi sau măcar la fel de inventivi…

Într-un final, nu ne-a rămas decât să vă desfiinţăm, sub dictatura unui paragraf dintr-o lege tembelă, pentru ca istoria să nu aibă decât o notă de subsol atunci când motoarele de căutare ale viitorului vor încerca să izoleze referinţe despre învăţători.

Dintr-un om nu pot fi ucise decât cuvintele ştiute de el…

În ultima zi a primei luni din cel mai iubit anotimp, cuvintele se transformă în necuvinte, necuvintele se transformă în păsări, iar păsările se înnaripează în cânt de oameni… E ziua în care ne amintim de singurul poet care şi-a declarat domiciliul real (“Locuiesc în limba română”), cel care a spus că “nu contează ce părem a fi în ochii celorlalţi, contează ce suntem şi contează să fim ce suntem”. Că adevărul, “care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem”.