June 19

Mai puţină lumină pe lume…

…da, a murit şi Jose Saramago.

“Numai o neagră ironie ar susţine că cineva este cu adevărat binevenit pe lumea asta, ceea ce nu contrazice evidenţa că unii o duc în ea cum nu se poate mai bine.” Istoria asediului Lisabonei

“Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. (…) Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep.” Peştera

“A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva.” Intermitenţele morţii

“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Eseu despre orbire

Din respect pentru marele autor, n-am citat decât din ce am citit. Mai sunt câteva volume care aşteaptă să fie trase de pe raftul bibliotecii. De data asta, sunt obligat să le citesc sub povara dispariţiei sale…

June 11

În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.

June 2

E foarte simplu să faci reduceri de buget…

Mai întâi, îi dai afară pe vameşii din Nădlac, care au cerut mită şoferilor camioanelor care transportau echipamentul trupei AC/DC. Pe urmă, te ocupi de doctorul acela care a făcut ca un copil de 9 ani să moară cu mâna ruptă. Nici nu trebuie să petreci prea mult timp pe la videoconferinţe. Poţi să întocmeşti baza de date cu pasibilii de pedeapsă uitându-te la ştiri. Şi după ce vei concedia/amenda usturător/condamna vreo zece mii din ăştia, să vezi cum le piere cheful.

Dar n-ai cu cine.

May 27

Bineînţeles, am ales varianta cea mai grea…

Nu m-aş fi făcut popă, aşa cum mi-a sugerat de nenumărate ori tata, atunci când întârziam un ceas în plus seara, lângă o sticlă de bere. Dar în afirmaţia lui referitoare la faptul că aveam ceva voce se regăsea un sâmbure de adevăr.

Aş fi putut să mă fac cântăreţ la nunţi şi m-aş fi întors acasă nu cu borsete, ci cu sacoşe de bani. Neimpozabili. O oarecare tentă de etnie romă există în ADN-ul meu, m-am descurcat onorabil la ora de muzică din şcoală, prietenii au apreciat mereu că am o voce puternică (deşi o folosesc mai mult la urlete şi mai puţin la “şlagăre”), aşa că premise pentru cariera mea de lăutar s-ar fi găsit.

În schimb, eu m-am făcut traducător şi editor. Petrec 12 ore în faţa computerului, dând peste cap orice încercare a ciclului circadian de a mă aduce pe calea cea bună. La 32 de ani, după numai 8 ani de expunere intensă la ecran, am nevoie de ochelari de protecţie şi mi se umflă picioarele de nemişcare. Noroc că mă mai scoate câinele la plimbare. Ah, da… şi mai nou, dau mai mult la stat. Pentru că România trebuie să meargă înainte, nu ?

May 11

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

May 7

Trei ani fără maestru…

Parafrazând o exprimare întâlnită astăzi în presă, planeta a făcut deja trei mişcări de revoluţie de când am simţit că a luat foc biblioteca naţională

“Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum arată o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. “ Octavian Paler

May 3

Când nu mai suntem copii, am murit…

Şi probabil că am făcut-o, de vreme ce am ajuns să facem campanii de promovare a bucuriei de a ne afla în preajma copiilor noştri. Pretindem că muncim toată ziua pentru ei, dar ni se pare mai simplu să-i plantăm în faţa televizorului sau a computerului. Asta dacă nu-i ignorăm complet şi-i lăsăm pradă pericolelor de tot felul, fel principal la ştirile de senzaţie.

Potrivit unui studiu realizat de Gallup, copiii nu prea găsesc în părinţi un partener de comunicare pentru problemele lor. Au ajuns să vorbească cu operatori Romtelecom despre şcoală şi prieteni. Pentru că, nu-i aşa, noi i-am făcut ca să avem cu ce ne mândri la cunoştinţe şi rude, nu pentru a da societăţii viitoare ce-i mai bun din noi. Chiar şi în domeniul sentimentelor, românii nu ştiu să-şi facă planuri pe termen lung.

Chiar dacă sunt tatăl vitreg al fiicei mele, mi-ar plăcea să cred că-i sunt mai mult decât tată. Că am putut de cele mai multe ori să-i fiu alături şi să nu-i scot ochii că muncesc pentru ca ea să aibă de toate. Că i-am vorbit despre viitor, zugrăvindu-i atât lucrurile frumoase, cât şi cele urâte ale acestuia. Că nu m-am enervat de câte ori pronunţa greşit, în mod premeditat, cuvintele de la franceză. Aş vrea să-mi amintesc cândva că am adormit în timp ce învăţam împreună la istorie, că am luat cartea de muzică şi am lălăit tot ce-am găsit pe acolo, că am aşteptat-o ore întregi să termine un desen, pentru a-i putea spune noapte bună.