Nu-i mai învăţăm istorie, ci sociologie…

Aseară, cu ocazia celor zece minute de spălare zilnică la creier cu subiecte de presă, am aflat două lucruri foarte importante:
1. În programa de istorie pentru clasele a XI-a şi a XII-a, se predau chestii precum: “Oamenii, societatea şi lumea ideilor”, “Relaţiile internaţionale” sau “Toleranţa religioasă la români” – yeah, right…
2. Nu se mai predă pe structură cronologică. Prin urmare, cucerirea Daciei de către romani e urmată de descoperirile geografice (vorba unui invitat din studio, profesor de istorie, “ce-au descoperit românii?”), iar războaiele mondiale (tratate foarte pe scurt, se înţelege, de parcă n-are fi influenţat decisiv întreaga istorie contemporană) sunt discutate înaintea evului mediu.

Din ce e făcut oraşul ăsta, dom’le ?

Recunosc, am fost inspirat de adânciturile aproape paralelipipedice pe care zăpada, gheaţa, soarta… le-au croit în drumul pe care-l facem zilnic cu o colegă de serviciu. Infinit mai spectaculoase şi mai palpitante decât groapa cu apă de la cursa cu obstacole din atletism, fără îndoială.

Primul impuls a fost, firesc, apelul la DEX. Amestec natural sau artificial de bitum cu alte materiale minerale, întrebuințat mai ales la pavarea drumurilor. Iar bitumul este un produs solid, plastic, de culoare neagră, obţinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. Deci carosabilul nostru e din plastic. Care, după cum se ştie foarte bine, crapă din tot felul de motive. Înseamnă că mai există nişte aditivi, acolo, care împiedică asta. Sau ei au fost trecuţi doar pe factură şi bani au mers altundeva ?

Dacă eram o naţie deşteaptă, opream asfaltările şi cu banii economisiţi făceam habitate naturale de tip “evul mediu” pentru turiştii ce trec pragul capitalei. Dincolo de spectacolul natural (gropi, lacustre, lipsa toaletelor), sunt sigur că am fi găsit ceva indivizi cu căruţe şi cai, care să desăvârşească decorul. Prinţesele le racolam de la mall (sic!), iar atmosfera profund religioasă, dată şi de faptul că ne aflăm deja în post (apropo, cum e să iei cina de Valentine’s Day pe post de Lăsata Secului?), ar fi convins pe oricine că ne aflăm încremeniţi în medieval.

Dar noi suntem buni la bancuri. Cu nemţi, pasămite, pentru că şi ei au probleme cu mixtura asfaltică. “Nişte nemţi care vindeau Dacia Duster: Incredibili românii ăştia, fac orice numai să nu-şi repare drumurile…”


Oare eu aş fi supravieţuit în clasa a V-a ?

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte “abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul “îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: “La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Ne pierdem ca generaţie ?

După o zi în care m-am bucurat ca un copil de slană cu şorici şi ceapă, dar şi de faptul că mai există profesori pe lume, m-au inspirat asta şi asta.

Adevărul e că nu suntem generaţie de sacrificiu mai mult decât au pretins unele guverne a fi de sacrificiu.

Am avut şansa de a accesa mai multă informaţie decât orice român din istorie. Am transformat-o în ziare şi televiziuni de scandal şi în manele. Am ignorat complet cărţile şi enciclopediile. Apoi, am născut copii pe care i-am îndopat cu fast-food, nu i-am învăţat să gândească critic şi nu le-am cultivat imaginaţia.

Am avut posibilitatea de a vota de zeci de ori în două decenii, dar, aproape de fiecare dată, am preferat să alegem răul cel mai mic. Ne-a fost infinit mai greu să ne organizăm, să colaborăm, să ne unim pentru a putea ajunge în locuri din care ţara poate fi remodelată. Cei care au făcut-o, până la urmă, au “lins” la greu şi acum nu mai pot ieşi din caruselul mafiot al autorităţii. Deşi mă îndoiesc că-şi doresc asta, pentru că se simt extrem de importanţi.

Am ales să facem facultăţi private pentru a scăpa de stresul studiului. (Nu generalizez, dar e o practică general acceptată.) N-avea niciun rost să ridicăm ştiinţa la rang de artă, pentru a ne putea hrăni şi progresa singuri. Religia şi schimbarea icoanei de la dictator la mântuitor ne-a fost mai la îndemână. Prin asta, am bagatelizat credinţa şi am transformat-o într-un manifest ezoteric din care fiecare înţelege ce-i convine. După cunoştinţe şi posibilităţi.

Aveam opţiunea de a deveni buni. Pentru că suntem tineri, ştim limba engleză şi ne fug mâinile pe tastatura computerului. Puteam scrie proiecte mai bune, prin care să gestionăm puţinii bani cu grijă. Iar în timpul liber, în loc să ne expunem “fiţele” prin mall-uri (nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac unele lucruri de la mall), puteam să sădim o floare pe balcon şi un copac în curte. Dar la ora când scriu/citiţi asta, suntem conectaţi pe YahooMessenger şi Facebook. Avem impresia că nu pierdem nicio mişcare a celuilalt, dar, de fapt, suntem foarte singuri.

Soluţii de criză… ca la noi.

1. Numeşti drept purtător de cuvânt un personaj controversat şi uşor ridicol, pentru ca nimeni să n-aibă aşteptări prea mari de la tine. În plus, poţi să-ţi retragi oricând afirmaţiile.

2. Pui la bătaie o taxă care va subţia şi mai mult clientela şi aşa fluctuantă a singurelor firme care merg în ţara asta, cele care produc materie primă de înfulecat. Da, e nesănătos. Dar vă asigur că o băutură pe bază de cola şi un pateu tot vor fi mai ieftine decât crenvurştii de soia şi legăturile de broccoli.

3. Faci presă cum apuci, în funcţie de interese. Urmăreşte politicieni şi vedete, copiezi ştiri de pe fluxurile agenţiilor de presă şi laşi dracului orice preocupare pentru conţinut. Pe urmă, te miri că eşti dat afară.

4. Eşti profesor şi eşti supărat pe guvern. După ce-ai pierdut trei săptămâni cu scriitori de geniu precum Gellu Naum, bagi copilului în cap tot verbul – conjugări, moduri, funcţii – într-o singură săptămână. Nu de altceva, dar dacă te surprinde greva nepregătit?

Bă, da chiar nimeni din ţara asta nu vrea să experimenteze satisfacţia de a face ceva ca lumea ? Şi să nu aud contraargumentul cu banii. Că toţi furăm, într-o formă sau alta. De cele mai multe ori, propria noastră căciulă. Şi e iarnă, nu v-am spus?

E trist…

În ciuda faptului că unii m-au considerat narcisist, sunt trist că am anticipat corect. Că jumătate n-am vrut să ieşim la vot. Şi că cealaltă jumătate a stat la cozi ore în şir, măcinând idealuri în lipsă de altceva mai bun.

E trist că două treimi din cealaltă jumătate continuă să susţină nişte partide care ne-au băgat pumnul în gură în ultimele două decenii (fiecare în stil propriu – unul prin cenzură cruntă, celălalt vomitându-ne în prag).

E trist că Băsescu e bolnav de putere, că Geoană citeşte robotic de pe foaie… dar cel mai trist e că Antonescu a răsturnat brusc găleata cu pretins bun-simţ. E trist că n-a ştiut să accepte demn înfrângerea (care e, de fapt, o victorie – rezultat bun plus poziţie de forţă la negocierea guvernului) , cu acea eleganţă specifică intelectualilor.

E trist că mă bate iar gândul să nu votez, deşi probabil că voi merge să pun ştampila pe Geoană. Oricum, normalitatea n-are cum să existe vreodată în această ţară.

E trist că am cuibărit în colţul sufletului sentimentul că Antonescu i se va alătura lui Băsescu, moment în care relaţia dintre mine şi politică s-ar curma iremediabil.

Dar cel mai trist este că, vreme de o săptămână, pe blog n-a fost decât politică. Şi, zău, nu ştiu dacă meritaţi aşa ceva.

Hitler era un om rău, elevule…

Via Nepoliticos, o chestie care, probabil, e mai des întâlnită decât s-ar crede şi care vine să confirme că realitatea e mai înfricoşătoare decât ficţiunea. Ca să parafrazăm, tu ştii cine predă copilului tău la şcoală? Doamnelor şi domnilor… v-o prezint pe profa de istorie ! (Pe urmă, s-o urmăriţi şi pe elevă.)

UPDATE: Extras dintr-un raport făcut de un profesor despre un caz de abandon şcolar: Băiatul care a abandonat parţial studiile a motivat spunând că trebuie să se ocupe de gospodărie, observându-se un ataşament mare faţă de calul său. Deci mă simt aproape genial în mediocritatea mea… 😀

Medicul de familie…

medicul de familieNu, nu e individul acela cu joben şi baston, care te vizitează atunci când eşti căzut la pat. Aceea e o imagine pierdută în negurile secolelor trecute, când confortul social nu trebuia încă întrucâtva contrabalansat cu birocraţia ridicată la rang de artă.

Nu… aici discutăm un tip oarecum arogant – deşi aceasta este o “calitate” de netăgăduit a doctorilor – care, deşi nu ştie exact ce ai (mai ales că n-ai avut bunul simţ să vii la 7 dimineaţa să stai la coadă ca să-ţi faci analizele la ora 9), îţi prescrie o groază de medicamente, că deh, ai tensiunea mare. Ai tensiunea mare că nu iei medicamente, nu că ai 40 kg surplus şi toată ziua stai pe scaun.

Oricum, toţi doctorii sunt geniali. De cum intru pe uşă, îşi dau seama că sunt gras. Îi spui că te doare piciorul. Aiurea, eşti gras. Picioarele sunt drepte. Or fi, dar mă dor. Nu contează, ia astea cinci medicamente şi vino peste o săptămână.

Parcă vă aud spunând că omul nostru lucrează la stat unde e, după cum ştim, nasol… Ei bine, eu nu ştiu să dau şpagă. Şi nu mi se pare normal. Dacă vrei să-i dai salariu mai mare, taie chitanţă de 10 lei la intrare, că oricum nu văd niciodată banii platiţi în viaţă la asigurările de sănătate.

O să-l păstrez în rezervă, ca instrument de semnat concedii medicale şi adeverinţe. Între timp, am o tolbă plină de recomandări de la prieteni şi rude şi am cele mai bune intenţii să le dau curs.

Unde aş putea să găsesc respect?

Unii vor respect. Deşi nu fac nimic. Respectul nu se cumpără de la supermarketul din colţ.

Cum ceri respect vânzătoarei de ziare care doseşte suplimente sub tejghea? Dar vecinului care face scandal că-ţi renovezi casa, deşi el bagă câteva ciocane şi o bormaşină în fiecare sâmbătă pe la orele 17? Cum procedezi când vecinul din autobuz se dovedeşte ingnorant în privinţa săpunului? Sau, în caz că eşti şofer, cum pretinzi respect de la idiotul care claxonează, deşi se află la zeci de metri de semafor? Cum ceri respect femeii de serviciu care se isterizează din cauză că ai îndrăznit să scapi o hârtiuţă pe jos sau să respiri pluridirecţional, îndreptând firele de praf spre locuri vizibile?

Cum te poţi aştepta la respect într-un spital aflat “pe un picior de plai, pe o gură de rai”? Sau de la o şcoală care pretinde de la părinţi să fie pregătiţi să explice subiecte din cele mai variate, de la algebră la măsura muzicală şi de la educaţie tehnologică la neolitic? Ce te-ar putea mâna să cauţi respect de la politicieni care au denaturat până şi adjectivele “corupt” şi “îmbuibat”, de la fotbalişti care se plimbă pe teren pentru zeci de mii de dolari sau de la jurnalişti care ling acolo unde e banul mai gras?

Eu nu cer respect nimănui. Respectul se câştigă. Dacă cineva se poartă frumos cu mine, îi voi răspunde cu aceeaşi monedă. Dacă nu, îmi rezerv dreptul de a sudui.