De la Florian Pittiş citire…

Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate, cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în adevăr. Căci doar adevărul vă va face liberi. Şi, numai liberi fiind, veţi putea atinge în viaţă fericirea. În rest, prieteni, nu uitaţi că-n curtea şcolii, sub nuc, seară, se strâng tinerii pletoşi şi cântă la chitară.

Bătaia e ruptă din rai, politica nu contează…

Românii nu s-au lăsat impresionaţi de cele trei greşeli majore ale lui Geoană (dacă nu punem la socoteală şi persoana lui, desigur… :D): încheierea pactului cu PNL la Timişoara, vizita nocturnă la Vântu şi prestaţia penibilă de la ultima dezbatere prezidenţială.

Nu, se hotărâseră deja după ce l-au văzut pe Băsescu trăgând un pumn unui copil. Şi-au spus, probabil, că seamănă cu un tată dur care poate struni poporul, nu ?

Detalii aici. Courtesy of Turambar, the master of the polls…

P.S. Bine, ce pretenţii să ai de la o naţiune care conţine asemenea exemplare ?

Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.

Ultimul îndemn al lui Saramago…

“Cred că, în societatea de astăzi, avem nevoie de filozofie. Filosofia ca spaţiu, loc, metodă de reflecţie, care poate să nu aibă un obiectiv specific, precum ştiinţa, care urmăreşte anumite obiective. Avem nevoie de reflecţie, de gândire, trebuie să ne străduim să gândim… Mi se pare că fără idei nu vom ajunge nicăieri.”

Mai puţină lumină pe lume…

…da, a murit şi Jose Saramago.

“Numai o neagră ironie ar susţine că cineva este cu adevărat binevenit pe lumea asta, ceea ce nu contrazice evidenţa că unii o duc în ea cum nu se poate mai bine.” Istoria asediului Lisabonei

“Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. (…) Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep.” Peştera

“A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva.” Intermitenţele morţii

“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Eseu despre orbire

Din respect pentru marele autor, n-am citat decât din ce am citit. Mai sunt câteva volume care aşteaptă să fie trase de pe raftul bibliotecii. De data asta, sunt obligat să le citesc sub povara dispariţiei sale…

În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.

E foarte simplu să faci reduceri de buget…

Mai întâi, îi dai afară pe vameşii din Nădlac, care au cerut mită şoferilor camioanelor care transportau echipamentul trupei AC/DC. Pe urmă, te ocupi de doctorul acela care a făcut ca un copil de 9 ani să moară cu mâna ruptă. Nici nu trebuie să petreci prea mult timp pe la videoconferinţe. Poţi să întocmeşti baza de date cu pasibilii de pedeapsă uitându-te la ştiri. Şi după ce vei concedia/amenda usturător/condamna vreo zece mii din ăştia, să vezi cum le piere cheful.

Dar n-ai cu cine.

Bineînţeles, am ales varianta cea mai grea…

Nu m-aş fi făcut popă, aşa cum mi-a sugerat de nenumărate ori tata, atunci când întârziam un ceas în plus seara, lângă o sticlă de bere. Dar în afirmaţia lui referitoare la faptul că aveam ceva voce se regăsea un sâmbure de adevăr.

Aş fi putut să mă fac cântăreţ la nunţi şi m-aş fi întors acasă nu cu borsete, ci cu sacoşe de bani. Neimpozabili. O oarecare tentă de etnie romă există în ADN-ul meu, m-am descurcat onorabil la ora de muzică din şcoală, prietenii au apreciat mereu că am o voce puternică (deşi o folosesc mai mult la urlete şi mai puţin la “şlagăre”), aşa că premise pentru cariera mea de lăutar s-ar fi găsit.

În schimb, eu m-am făcut traducător şi editor. Petrec 12 ore în faţa computerului, dând peste cap orice încercare a ciclului circadian de a mă aduce pe calea cea bună. La 32 de ani, după numai 8 ani de expunere intensă la ecran, am nevoie de ochelari de protecţie şi mi se umflă picioarele de nemişcare. Noroc că mă mai scoate câinele la plimbare. Ah, da… şi mai nou, dau mai mult la stat. Pentru că România trebuie să meargă înainte, nu ?