August 25

Cum să alegi între hoţie şi prostie ?

S-a vorbit atât de mult despre bătaia de joc numită  OUG 58, ajungându-se până la propuneri de protest, miting sau grevă fiscală. Din postura unei persoane care e plătită pe contracte de cesiune a drepturilor de autor (DA), pe lângă carte de muncă, aş putea spune că la noi nu legea în sine constituie problema (dacă e, oricum face obiectul altei discuţii), ci modul alambicat şi înjositor în care ea este aplicată.

Normele metodologice au fost publicate prea târziu. Mai mult, formularele de la CNPAS şi ANOFM au aparut online abia ieri-azi (iar cei de la casa de sanatate se mai gandesc ce si cum). Asta în condiţiile în care, dată fiind situaţia extrem de instabilă din legislaţia economică, instituţiile cu pricina sunt şi-aşa luate cu asalt în ultimele zile de reprezentanţii firmelor. Nu ştiu ce părere au oamenii ăştia despre noi, dar eu bănuiesc că majoritatea celor ce au contracte DA (nu mă refer la şoferii, contabilii şi îngrijitorii plătiţi aşa) prezintă trei caracteristici de bază: 1. folosesc mult Internetul; 2. nu se pricep la subtilităţi financiare şi 3. nu au timp să alerge de colo-colo, cu hârtii în mână. (Aş mai adăuga, în cazul subsemnatului,  faptul că valoarea hârtiei, copiilor xerox, transportului, dar şi a timpului pierdut acolo depăşeşte pe alocuri, dacă nu valoarea venitului net obţinut, cu siguranţă suma datorată la stat.)

În concluzie, ai de ales între a fi prost (umplând la refuz holurile instituţiilor respective sau, după caz, oficiile poştale) şi a fi hoţ (adică a te sustrage voluntar de la plata respectivelor impozite).

P.S. Nu poate să nu-mi crească inima atunci când văd, ascult şi citesc despre o categorie distinctă de oameni, formată din cei care au votat aiurea iarna trecută şi care acum se simt revoltaţi.

P.P.S. Rămâne cum am stabilit cu capra aia a vecinului. Argumentele din comentariile de pretutindeni sunt cele clasice: schimbă programul dacă nu-ţi convine (“mai bine ar fi să pleci din România, daca tot eşti aşa de nemulţumit”), trebuie să plăteşti, hoţule ! (“tu, care faci o şmecherie cu firma X şi esti PFA, de ce să nu le plăteşti?”) sau vorbeşte cu angajatorul tău, care SIGUR se va repezi să te asculte (“de fapt, eşti plătit pe drepturi de autor pentru a nu plăti contribuţiile la stat pentru salariul real”). Ce chestie, nu ştiam că m-am îmbogăţit din câteva sute de lei câştigate pe lună în felul ăsta…

August 23

Cu difuzorul în stradă

Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)

Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se  găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună  pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.

Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.

P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.

August 18

Nu vreau să ţin doliu naţional…

De ce-am da curs unei asemenea propuneri isterice, venite tocmai din partea unor jurnalişti care n-au auzit de etica presei şi care, probabil, nici nu sunt interesaţi de ea? Ca să ne plângem neputinţa de a face un lucru ca lumea? Sau laşitatea de a nu pleca de la un salariu de mizerie, pe care, adeseori, părem că-l merităm, prin consecinţele acţiunilor noastre? Ca să vărsăm lacrimi ipocrite, ca parte a unui mai mare spectacol al ipocriziei, acela al “închinării la cel de sus” ?(L-am scris cu litere mici, că oricum nu vorbeam de vecinul de deasupra.) Ca să sâcâim nişte părinţi care au pierdut cel mai important lucru şi cărora nu le mai pasă de nimic? (Ce-i drept, nici aici n-au lipsit “ţăţismele”, ca să citez, nemeritat, un clasic în viaţă.) Ca să ne indignăm că biserica lu’ peşte (pe peşte îl cheamă, desigur, Daniel) nu vrea să le facă slujbe, de parcă mormăielile tipului ăla cu patrafir ar mai conta la ceva?

Noi n-avem nevoie de doliu naţional. Nici de slujbe ţinute în toate cele 18.300 de biserici pentru morţi din cele numai 425 de spitale din ţară. Avem nevoie de un tribunal. Eventual, condus de străini precum Raed Arafat. Care să-i ia la rost pe ordonatorii de credite şi pe cei care fac licitatii de lucrari pentru spitale. Care să-l întrebe pe muncitorul care a izolat firele alea aiurea câtă bere avea la bord după pauza de prânz. Care s-o chestioneze pe asistentă în legătură cu şpaga pe care a luat-o (în cazul ăsta, degeaba). Care să-i ia la şuturi pe ziarişti şi preoţi, propovăduitori scârboşi în căutare de veşnică audienţă.

A, şi să le demonstreze cumva românilor din secolul XXI că noi ne învârtim în jurul chestiei ăleia strălucitoare de pe cer şi nu invers. Şi că nu putem pretinde că suntem buricul universului, numai şi pentru că ne-am format din deşeurile stelei cu pricina.

July 18

Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.

July 13

Cum susţin românii vinul strămoşesc…

(Las deoparte orice discuţie despre sutele de reclame la bere, pornind de la cea care îndeamnă la consumul nedisimulat, în dauna acadelelor – de când se bea bere în pauza de masă ? – şi terminând cu aceea în care doi indivizi care-şi spun fotbalişti participă la campionatul mondial… din bar.)

Ipoteză de lucru: Pentru a umple pauza de 10-12 minute dintre reprize şi aşa sufocată de publicitate, televiziunea publică angajează un individ, poate nu cel mai carismatic cu putinţă, pentru a spune câteva poveşti despre vinul românesc şi despre cum putem să-l integrăm în peisajul nostru. Montajul lasă un pic de dorit, dar cine trecea pe lângă televizor şi nu era în drum spre budă / nu mergea să ia câinele să-l scoată afară / nu era mare amator de bere etc. putea să aibă câte ceva de ascultat. Contextul e destul de fericit, mai ales că şeful cramei care a produs vinul oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud este un oenolog român.

Ce face românul: Oftează şi se dă de ceasul morţii. Că nenea ăla are barbă, ca vorbeşte poticnit, că vinul e o poşircă… Şi cum tot concetăţeanul e ironic, găseşte şi un comic să pună în practică parodia. Evident, aceasta prinde şi la cei ce vântură internetul, dar care habar n-au că a existat emisiunea cu pricina. Dar, deh… hai să mai râdem un pic de noi, că la capitolul înjurături şi urlete ne-am angajat preşedinte.

Dragii mei,  TVR este o televiziune naţională, care trebuie să promoveze valorile noastre, nu să angajeze fete goale pentru balelele neconsumate ale suporterilor… (Nu că n-ar face şi asta !)

(Nu, nu sunt un băutor aprig de vin. Cred că n-am consumat niciodată mai mult de 5 litri pe an.)

July 8

De la Florian Pittiş citire…

Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate, cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în adevăr. Căci doar adevărul vă va face liberi. Şi, numai liberi fiind, veţi putea atinge în viaţă fericirea. În rest, prieteni, nu uitaţi că-n curtea şcolii, sub nuc, seară, se strâng tinerii pletoşi şi cântă la chitară.

June 23

Bătaia e ruptă din rai, politica nu contează…

Românii nu s-au lăsat impresionaţi de cele trei greşeli majore ale lui Geoană (dacă nu punem la socoteală şi persoana lui, desigur… :D): încheierea pactului cu PNL la Timişoara, vizita nocturnă la Vântu şi prestaţia penibilă de la ultima dezbatere prezidenţială.

Nu, se hotărâseră deja după ce l-au văzut pe Băsescu trăgând un pumn unui copil. Şi-au spus, probabil, că seamănă cu un tată dur care poate struni poporul, nu ?

Detalii aici. Courtesy of Turambar, the master of the polls…

P.S. Bine, ce pretenţii să ai de la o naţiune care conţine asemenea exemplare ?

June 23

Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.