Cei ce ne-au dat nume…

Există nişte oameni peste care timpul a trecut prea repede, contorsionându-se deznădăjduit între războaie şi revoluţii. S-au născut sub zodia de apus a unei monarhii cu sânge decolorat, au muncit în perioade mai mult sau mai puţin aberante de socialism şi şi-au drămuit firimiturile de pensie după geneza unei democraţii originale. Viaţa lipsită de certitudini le-a săpat în fire obsesii febrile, pe care noi ne-am născut să le urâm şi am sfârşit prin a le accepta drept amintiri blajine.

Sunt persoane care au avut mereu o aură specială, chiar şi atunci când făceau lucruri ce astăzi ar părea banale, îngemănări incredibile de lipsă de înţelegere şi de sacrificii esenţiale. Cuprinşi de ingenuă ingeniozitate, dar şi de o rezistenţă ieşită din comun, ei au ieşit din mulţime prin însuşi insistenţa cu care s-au încăpăţânat să existe. Indiferent dacă ne-au umplut timpul cu poveşti, cu drumuri sau cu replici memorabile, au fost mereu o sursă de însufleţire la care ne-am întors atunci când am avut nevoie.

Ei sunt cei fără de care părem vulnerabili în faţa vieţii, precum un sistem informatic neprotejat. Dar câtă vreme vom trăi şi vom povesti despre ei copiilor şi nepoţilor noştri, oamenii aceştia vor trăi, ca într-o realitate virtuală, pe cât de intangibilă, pe atât de memorabilă. Pentru că ei sunt cei ce ne-au dat nume. Bunicii noştri…

Generaţie distrusă ? Da, dar de cine ?

Gânditori moderni ce scăpat-au de grija penelului pentru că au ajuns să aibă tastatură “qwerty” şi pe telefon şi comentatori analfabeţi pe site-uri şi bloguri se unesc, în aceste zile, într-un singur gând, pentru a înfiera generaţia bacalaureatului din acest an, care a picat cu graţie la ceea ce, pe vremuri, era doar o diplomă folositoare, dar care acum e un fel de garanţie în alb la accederea în facultăţi.

Amici în ale virtualului, uitaţi, pesemne, că majoritatea sunt copii zămisliţi în anii de turbare care au urmat revoluţiei, în care toată lumea se înghesuia să fure, să vândă şi să profite hedonic de proaspăta instalată stare de haos.

…că au fost primii care, în caz că nu erau lăsaţi pe prispă de dorinţa de câştig străin (căci după ce ne-am înstrăinat ţevile de irigaţii şi pereţii uzinelor pentru o vodcă n-am mai avut de ales decât să ne înstrăinăm noi înşine), au fost nevoiţi, într-un fel sau altul să se ferească de gloata de maşini de pe stradă şi de obsedaţii pe care societatea nu se mai oboseşte să-i trateze.

…că li s-a furat bucuria de a se juca, fiind izgoniţi în case de dezvoltatori imobiliari şi SUV-uri, apoi în camera lor (dotată cu cele mai noi dispozitive hi-tech, fireşte) de către nişte părinţi prea ocupaţi pentru a mai avea responsabilităţi suplimentare faţă de transmiterea genelor.

…că le-a fost băgat pe gât, de părinţi şi profesori deopotrivă, un sistem idiot de contabilizare a rezultatelor, care s-a sfârşit prin a umfla orgoliul adulţilor din jurul lor cu note, în detrimentul formării intelectului unui copil/adolescent. Nimeni nu s-a gândit că trebuie să le predai altfel, că autoritatea adusă de forţă şi ton răstit face casă la fel de bună ca o lecţie de matematică pe hârtie predată unor elevi din epoca de piatră sau că manualele nu trebuie să fie sinteze, ci poveşti care să integreze lecţii de viaţă. Şi absolut toţi au uitat că azi, când nu ştiu să se organizeze, să caute într-un dicţionar, să citească o lege sau să se ferească de un credit pe care nu-l pot duce, nu le mai folosesc la nimic pasajele de critică literară, formulele de analiză matematică, structura chimică a carbonatului de calciu, poziţia Munţilor Metaliferi sau alcătuirea complicată a stomacului de vacă.

…că li s-a refuzat dreptul de a fi talentaţi, după ce şcolile de arte şi meserii au fost aruncate pe marginea drumului. Toţi trebuiau să devină intelectuali, cu loc de muncă bine plătit, pentru că acesta era obiectivul principal al familiei româneşti, în care copilul, de la schimbatul scutecului şi până la absolvirea facultăţii, e privit ca o “investiţie” pentru bătrâneţe, nu o modalitate de a oferi societăţii un individ capabil să creeze ceva, nu neapărat o operă nemuritoare, ci măcar plus valoare. Şi după aceea, în mod ironic, aţi distrus toate domeniile în care lucrau intelectualii.

…că le-aţi prezentat modele de viaţă perverse, care apreciază doar lucruri efemere, oglindă fidelă a frustrărilor noastre din anii trecuţi, în care comunismul, lipsa de curaj sau coşurile de pe faţă ne ţineau departe de “plăcerile vieţii”. De atunci, ne-am jurat în barbă să nu mai devenim gunoieri, croitori sau măcelari, ne-am transformat secretarele în asistent manageri şi conţopiştii în experţi şi am decis să facem o concesie doar coafezelor şi cosmeticienelor, pentru că, nu-i aşa, ele ne ajutau să transpunem în realitate acel cuvânt nou şi minunat, numit “imagine”.

Gândiţi-vă la toate astea, atunci când le analizaţi “perlele”, pentru că ele sunt sinteza lumii în care trăiesc. O lume în care toată lumea îşi doreşte urmaşi (ba chiar se declară ofuscată când spui că nu faci copii), dar nu-şi asumă nici cea mai mică responsabilitate pentru educaţia şi sănătatea lor mentală. Când bătrâneţea ne va apăsa cu mantia-i grea de ceară, vom merge să cerşim un pic de atenţie de la nişte indivizi al căror respect nu-l merităm şi care nu vor şti (sau nu vor mai avea puterea) să iasă din zodia tulburării, inconştienţei, rătăcirii… Doar pentru că nouă ne-a fost lene să construim ceva (măcar peste ruinele rămase) şi am preferat să spulberăm totul în cale, precum hoardele de migratori în praful timpului…

Frumoasele noastre duminici sunt acum pustii…

Cândva, pe când citeam Ioan Chirilă şi Fănuş Neagu, îmi doream să ajung reporter sportiv. Poate mă voi urni vreodată din marasmul acestor zile, când sportul a devenit afacere şi spălare de bani, şi mă voi adânci un pic în lumea pe care odată o iubeam cu atâta pasiune… Pentru că frumoasele noastre duminici sunt tot mai pustii…

“Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează (…) Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni. Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. (…) Şi când mi-e dor de-o clipă frumoasă, deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului. Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!” Fănuş Neagu

(textul integral îl găsiţi aici)

Malédiction d’amour…

Am găsit o înregistrare excepţională, în limba franceză, cu “mierla” folclorului românesc, Maria Tănase. Cea care, alături de Grigoraş Dinicu, compozitorul Horei Staccato, de sociologul Dimitrie Gusti (cândva şi ministru al învăţământului) şi de zeii muzicii şi sculpturii româneşti, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, au reprezentat România la Expoziția Mondială de la New York din 1939. Mai ştie cineva cine ne-a reprezentat la ultimul eveniment de acest gen, desfăşurat la Shanghai, în 2010 ?

Romanii au talent(ul)… de a face alegeri greşite

Acest popor minunat validează cum nu se poate mai potrivit următorul raţionament:

Premisa 1: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.

Premisa 2: Dacă vreţi să vă valorificaţi talentul, încercaţi în altă ţară.

Concluzie: Prostimea nu trebuie să aibă drept de vot.

Later edit: Faceţi comparaţia cu băiatul ăsta din Filipine şi pe urmă mai vorbim.


“De ce nu te-au descoperit românii ?”

Probabil că erau plecaţi la un concert de manele… Între timp, Bogdan a plecat să care copiatoare în Norvegia, iar noi am descoperit America… Got Talent, unde au început să curgă pasionaţi de breakdance (ăsta nu era la modă prin anii ’80?), copii-minune (distruşi de părinţi, in direcţia talentului sau nu) şi scamatori de tot felul. Deja mi-e teamă de cine ar putea câştiga emisiunea neaoşă cu audienţă gigantică – nu de altceva, dar chiar au fost câţiva mai răsăriţi şi e păcat de ei să se piardă pe drum.

Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)

Şcolile distrug creativitatea…

Aseară, în timp ce copiam pentru fiica mea un text de trei paragrafe, care forma un “măreţ proiect” la limba franceză – text creat acum trei luni şi livrat în versiunile: brut, corectat, cu fotografii şi separat, text plus fotografii… pe care n-a fost niciodată solicitată să-l citească în clasă, nu s-a interesat nimeni de unde ştie relativ multe cuvinte noi şi aşa mai departe  – mi-am adus aminte de această prezentare a lui Sir Ken Robinson (are şi subtitrare în română, dacă selectaţi), în care acesta argumentează că avem “un sistem de educaţie modelat după interesele și imaginea epocii industriale, organizat asemeni liniilor de producție”. (Apropo, mai ţineţi minte imaginile din “The Wall” ?)