July 2

Amintiri despre presa sportivă…

Iulie 1997. Apare primul număr din ProSport. După ani de zile petrecuţi alături de “Sportul Românesc”, avea să înceapă seria, aproape ritualică, de dimineţi în care coboram cu ochii lipiţi de somn să iau singurul cotidian de sport care avea stiri multe, ilustrate în culori vii, dar şi multe opinii despre ceea ce-mi închipuiam că voi mânca pe pâine multă vreme de atunci încolo.

Noiembrie 2000. Biblioteca mea nu mai are uşi. Au fost rupte de avalanşa de ProSport-uri colecţionate, din pasiune, dar şi din interes, pentru că urma să-mi fac lucrarea de licenţă pe tema reflectării fenomenului fotbalistic în presa sportivă. Nu aveam internet, aşa că am apelat la un coleg care ar putea să-mi scaneze câteva articole şi fotografii, ca să mai “înfrumuseţez” un pic proiectul.

Mai 2001. Predau lucrarea (deloc plagiată, vă asigur :D), în care, deşi ajunsesem la o concluzie aşteptată, aceea că fotbalul ocupă prea mult loc în paginile ziarelor şi că ierarhiile din clasament nu influenţează cu nimic perspectiva ziaristului sportiv obişnuit să scrie doar despre “granzi”, îmi exprim speranţa că acest lucru va fi schimbat de generaţia din care fac parte şi că viitoarele lucrări de teoretizare a fenomenului vor ajunge la concluzii mult mai onorabile.

Iulie 2012. Nu mai citesc presă sportivă cu pasiune, ci doar cel mult din masochism. Fotbalul ocupă 99% din spaţiu, iar bârfele, curvele şi maneliştii… 99% din fotbal. Dacă ar trebui să refac lucrarea acum, aş avea la dispoziţie sute de surse şi mijloace de exprimare. Dar şi o indiferenţă fără seamăn…

May 3

Vin conchistadorii… au conchis autorităţile

Combinaţia letală dintre organizarea unei finale de cupă europeană şi alegerile locale a pus pe jar serviciile de curăţenie din cartier. Se spală fiecare centimetru de asfalt şi fiecare dală din bordură cu un entuziasm demn de a fi repetat şi în alte situaţii.

Printre apa şiroind din tufe se strecoară câţiva agenţi de la poliţia locală, care plasează hârtiuţe trase la xerox sub ştergătoarele maşinilor. “Din motive de siguranţă, vă solicităm să nu parcaţi în perimetrul stadionului (nu dau nume de străzi aici, n-are rost) in perioada de…(erau vreo 46 de ore sau ceva de genul ăsta)”.  După vreo trei experienţe cu porţii de câte 55.000 de spectatori, n-am înţeles agitaţia şi am sunat la biroul de informare al poliţiei.

– Bună ziua, sunt agentul X, cu ce vă pot ajuta ?
– Vă sun în legătură cu o notificare pusă pe maşinile din perimetrul stadionului. Voiam să ştiu unde am putea să parcăm, de vreme ce noi chiar locuim acolo, iar unii dintre noi au locuri de parcare plătite.
– Păi… staţi să văd despre ce e vorba (tăcere apăsătoare de vreo 20 de secunde).. Da, e vorba de străzile menţionate acolo.
– Dom’le, aţi spus “perimetrul”. Asta include şi toate străduţele dintre arterele principale ? (Noi acolo parcăm, pe cele principale nu prea ai unde sau e interzis.)
– Staţi un pic… E vorba de siguranţa dumneavoastră.
– Haideţi să vă iau altfel. E interzis să parcăm acolo ?
– Păi…nu…
– Cu alte cuvinte, dacă o parchez regulamentar pe străduţe, ridicaţi maşina ?
– A, nu. În niciun caz. Dar ştiţi… or să treacă suporterii şi e posibil să…
– Mulţumesc. O zi bună !

Ca de obicei, autorităţile consumă hârtii şi forţă de muncă doar ca să se acopere în caz de vreun parbriz spart. Pentru că, nu-i aşa, e mai periculos să foloseşti banii ăia pentru a pune două “gorile” pe fiecare stradă, care să supravegheze cârdurile de suporteri.

Şi tot ca de obicei, ne ploconim în faţa străinilor. Doamne fereşte să vadă vreun câine vagabond, vreun tufiş crescut aiurea sau vreun Trabant ruginit, că se duc şi ne spun la UE…

P.S. Desigur, e foarte posibil să ne şi interzică să stăm acasă în ziua aia. Sau să ne roage să găzduim câte un spaniol în fiecare casă sau măcar să-l primim în curte (după ce-am luat câinele de acolo).

March 1

Deci clasa pregătitoare e…

…un an prematur în băncile şcolii, în care copiii nu se vor mai juca pe săturate, se vor buluci la schimbul cu cei mari, vor avea serioase probleme la toalete. Şi toate astea pentru nişte buline şi feţe zâmbitoare la nu mai puţin de nouă materii.

Lăsând la o parte toate chestiunile organizatorice, inclusiv mult-discutata înscriere a ţâncilor la şcoală, orice om sănătos la cap care parcurge programa, măcar sumar, ajunge la concluzia că această aşa-zisă “clasă zero” îşi merită numele cu vârf şi îndesat.

Să spicuim, deci, din “panoplia” de activităţi:

– organizarea unor exerciţii de manifestare a dezacordului faţă de comportamente care încalcă valorile moral-creştine. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

– exerciţii de identificare a asemănărilor şi a deosebirilor dintre persoane pe baza anumitor criterii (aspect fizic, limba vorbită, credinţă, calităţi, comportamente, lucruri sau mâncăruri favorite etc.) Băiatul ăla e urât şi n-are calităţi, doamnă…

– vizite la locuri de muncă inedite care să trezească interesul copiilor (fabrica de ciocolată, cabinet de stomatologie, primărie etc.) Când mă fac mare, o să fiu primar, o să mănânc câtă ciocolată vreau şi o să-mi finanţez propriul cabinet stomatologic cu bani deturnaţi din buget…

– identificarea unor tehnici de lucru şi a unor instrumente folosite în artele vizuale, în zona geografică în care se află şcoala. Bă, aţi văzut ce mişto e graffiti-ul ăla de pe zidul şcolii ?

– vizionarea unor filme pentru familiarizarea cu elemente locale ale comunităţii în care locuieşte, cu tradiţiile locale. Copii, acesta este X, unul dintre căutătorii prin gunoaie care ne vizitează cartierul…

– investigarea mediului înconjurător pentru a identifica şi număra fiinţe şi lucruri (numără furnicile de pe copac, pietre, plante etc.) Doamna învăţătoare, eu pot să număr gândacii din bucătărie ? Sau câinii vagabonzi din intersecţie ?

– decuparea unor cifre din pliantele de promoţii, din ziarele de sport. Doamna… Asta de sub scorul de 2-0 e o femeie goală ?

– identificarea unor obiecte/persoane în funcţie de poziţia lor spaţială, despre care se vorbeşte – de exemplu: „Cine stă în spatele tău, Gigel?”. Sper că nu Dorel…

– observarea asemănărilor şi deosebirilor între mouse-ul de la computer şi un şoricel real. WTF ?

– înregistrarea în clasă cu ajutorul unei webcam a derulării unor exerciţii fizice sau jocuri de mişcare, un cântec sau o poezie şi analiza acestora împreună cu copiii. Punctul de pornire din cariera oricărui cocalar şi a oricărei piţipoance…

– participarea la parcursuri aplicative şi ştafete tematice: Pompierii, Echipajul Smurd, Sateliţii, Navetele spaţiale. Vedeţi cum a ajuns Arafat şi în programa şcolară ? 😀

February 13

Sfaturi pentru vulturi

Vulturii, hienele şi alţi necrofagi de teapa lor se strâng periodic roi pentru a se hrăni din impactul mediatic al unor sinucideri mai mult sau mai puţin anunţate. Se prefac implicaţi emoţional, pentru a-şi masca indiferenţa absolut normală şi incultura absolut impardonabilă. Se înghesuie apăsând butoane pompos denumite “Like” sau “Share” şi tranzitează videoclipuri, imagini şi ştiri, doar-doar or atrage puţină atenţie pentru prânzul de astăzi.

Dragi prădători, păstraţi-vă lacrimile pentru oamenii importanţi din viaţa voastră. Plângeţi-i, dacă vreţi, pe cei care v-au fost modele în viaţă, indiferent dacă i-aţi cunoscut sau nu, dar nu ne mai inundaţi piramidal lumea cu înduioşarea voastră contrafăcută. Şi nu uitaţi nicio clipă că toate “like”-urile din lumea voastră supertehnologizată nu echivalează nici pe departe cu lumânările şi lacrimile pe care le-a scos, pe vremuri, în stradă dispariţia unei idei

January 23

Cei ce ne-au dat nume…

Există nişte oameni peste care timpul a trecut prea repede, contorsionându-se deznădăjduit între războaie şi revoluţii. S-au născut sub zodia de apus a unei monarhii cu sânge decolorat, au muncit în perioade mai mult sau mai puţin aberante de socialism şi şi-au drămuit firimiturile de pensie după geneza unei democraţii originale. Viaţa lipsită de certitudini le-a săpat în fire obsesii febrile, pe care noi ne-am născut să le urâm şi am sfârşit prin a le accepta drept amintiri blajine.

Sunt persoane care au avut mereu o aură specială, chiar şi atunci când făceau lucruri ce astăzi ar părea banale, îngemănări incredibile de lipsă de înţelegere şi de sacrificii esenţiale. Cuprinşi de ingenuă ingeniozitate, dar şi de o rezistenţă ieşită din comun, ei au ieşit din mulţime prin însuşi insistenţa cu care s-au încăpăţânat să existe. Indiferent dacă ne-au umplut timpul cu poveşti, cu drumuri sau cu replici memorabile, au fost mereu o sursă de însufleţire la care ne-am întors atunci când am avut nevoie.

Ei sunt cei fără de care părem vulnerabili în faţa vieţii, precum un sistem informatic neprotejat. Dar câtă vreme vom trăi şi vom povesti despre ei copiilor şi nepoţilor noştri, oamenii aceştia vor trăi, ca într-o realitate virtuală, pe cât de intangibilă, pe atât de memorabilă. Pentru că ei sunt cei ce ne-au dat nume. Bunicii noştri…

November 29

Portretul-robot al spectatorului de la finala Europa League

UPDATE: Dat fiind faptul că au fost comandate deja foarte multe bilete, iar cele mai scumpe s-au epuizat deja, mi se pare evident că persoana descrisă mai jos este cât se poate de departe de pamflet şi cât se poate de aproape de realitate.

În primul rând, trebuie să fie o persoană cu card. Înalţii oficiali de la FRF nu permit celor cărora patronii le dau banii în mână să fie prezenţi pe un stadion pentru care au plătit impozite cu cârca.

În al doilea rând, trebuie să fie dispus să accepte locuri oriunde, mai ales dacă alege biletele de 150 de lei. Nu e loc, deci, de sentimentali care ţin cu dinţii de scaunul lor din tribună.

În al treilea rând, trebuie să fie bărbat cu experienţa mersului la curve, deşi eu n-am auzit încă să plăteşti în noiembrie şi să ţi se furnizeze produsul în aprilie (deh, n-oi fi atins gradul de sofisticare necesar pentru asta). Probabil că federalii îşi asigură în acest fel porcul de Crăciun, în condiţiile în care oricum muia şi-o iau pe gratis.

Nu în ultimul rând, trebuie neapărat să fie o persoană sănătoasă.  În caz de deces, biletul tot imprimat cu numele lui rămâne şi mă îndoiesc că moştenitorii vor intra cu certificat de deces. (Apropo, cum puii mei să vii cu certificatul de naştere  al copilului, când respectiva hârtie e un ditamai A4?)

P.S. Ameninţaţi cu faptul că nu se vor mai putea procura bilete din restul disponibile, mă gândesc că cea mai mare ironie a sorţii (din păcate, imposibil de realizat) ar fi ca finala să se joace între Steaua şi Vaslui. 😀

November 21

Din înţelepciunea comentatorilor pe bloguri…

Categoria “Băşinile oamenilor miros mai frumos”: In primul rand miroase urat daca ai caine in apartament. Cu timpul, te obisnuiesti probabil, dar la toti la care am fost si aveau caine mi s-a facut greata cand am intrat. Cainele trebuie tinut la curte, locul lui e afara.”

Categoria “Timpul meu e limitat”: Pur si simplu nu poti tine un caine intre 4 pereti, il chinui inutil. E ca si cum ai tine un om intre 4 pereti si ii faci program de plimbare de 10 minute pe zi.

Categoria “Iubeşte-ţi copilul, urăşte-ţi câinele. Că sigur n-are creier şi Dumnezeu”: Mie mi se pare cam fără scop să investești financiar și sufletește într-un câine care moare înaintea ta, mult mai bine faci copii și te chinui cu prostiile lor. de aici

Oameni buni, câinele, la fel ca şi copilul, îl ai aşa cum îl creşti. Dacă te aştepţi să-l plimbi zece minute pe zi, să-i arunci o mână de boabe şi să-l laşi de izbelişte între patru pereţi, sigur că nu va înţelege nimic. E o fiinţă care are nevoie de exerciţiu fizic, de comunicare, de înţelegere, de multă iubire. Şi nu, nu poţi renunţa la ideea cu câinele în favoarea unui copil, crezând că ai scăpat de toate responsabilităţile astea. Relaţia cu câinele e parfum pe lângă cea cu copilul.

July 4

Generaţie distrusă ? Da, dar de cine ?

Gânditori moderni ce scăpat-au de grija penelului pentru că au ajuns să aibă tastatură “qwerty” şi pe telefon şi comentatori analfabeţi pe site-uri şi bloguri se unesc, în aceste zile, într-un singur gând, pentru a înfiera generaţia bacalaureatului din acest an, care a picat cu graţie la ceea ce, pe vremuri, era doar o diplomă folositoare, dar care acum e un fel de garanţie în alb la accederea în facultăţi.

Amici în ale virtualului, uitaţi, pesemne, că majoritatea sunt copii zămisliţi în anii de turbare care au urmat revoluţiei, în care toată lumea se înghesuia să fure, să vândă şi să profite hedonic de proaspăta instalată stare de haos.

…că au fost primii care, în caz că nu erau lăsaţi pe prispă de dorinţa de câştig străin (căci după ce ne-am înstrăinat ţevile de irigaţii şi pereţii uzinelor pentru o vodcă n-am mai avut de ales decât să ne înstrăinăm noi înşine), au fost nevoiţi, într-un fel sau altul să se ferească de gloata de maşini de pe stradă şi de obsedaţii pe care societatea nu se mai oboseşte să-i trateze.

…că li s-a furat bucuria de a se juca, fiind izgoniţi în case de dezvoltatori imobiliari şi SUV-uri, apoi în camera lor (dotată cu cele mai noi dispozitive hi-tech, fireşte) de către nişte părinţi prea ocupaţi pentru a mai avea responsabilităţi suplimentare faţă de transmiterea genelor.

…că le-a fost băgat pe gât, de părinţi şi profesori deopotrivă, un sistem idiot de contabilizare a rezultatelor, care s-a sfârşit prin a umfla orgoliul adulţilor din jurul lor cu note, în detrimentul formării intelectului unui copil/adolescent. Nimeni nu s-a gândit că trebuie să le predai altfel, că autoritatea adusă de forţă şi ton răstit face casă la fel de bună ca o lecţie de matematică pe hârtie predată unor elevi din epoca de piatră sau că manualele nu trebuie să fie sinteze, ci poveşti care să integreze lecţii de viaţă. Şi absolut toţi au uitat că azi, când nu ştiu să se organizeze, să caute într-un dicţionar, să citească o lege sau să se ferească de un credit pe care nu-l pot duce, nu le mai folosesc la nimic pasajele de critică literară, formulele de analiză matematică, structura chimică a carbonatului de calciu, poziţia Munţilor Metaliferi sau alcătuirea complicată a stomacului de vacă.

…că li s-a refuzat dreptul de a fi talentaţi, după ce şcolile de arte şi meserii au fost aruncate pe marginea drumului. Toţi trebuiau să devină intelectuali, cu loc de muncă bine plătit, pentru că acesta era obiectivul principal al familiei româneşti, în care copilul, de la schimbatul scutecului şi până la absolvirea facultăţii, e privit ca o “investiţie” pentru bătrâneţe, nu o modalitate de a oferi societăţii un individ capabil să creeze ceva, nu neapărat o operă nemuritoare, ci măcar plus valoare. Şi după aceea, în mod ironic, aţi distrus toate domeniile în care lucrau intelectualii.

…că le-aţi prezentat modele de viaţă perverse, care apreciază doar lucruri efemere, oglindă fidelă a frustrărilor noastre din anii trecuţi, în care comunismul, lipsa de curaj sau coşurile de pe faţă ne ţineau departe de “plăcerile vieţii”. De atunci, ne-am jurat în barbă să nu mai devenim gunoieri, croitori sau măcelari, ne-am transformat secretarele în asistent manageri şi conţopiştii în experţi şi am decis să facem o concesie doar coafezelor şi cosmeticienelor, pentru că, nu-i aşa, ele ne ajutau să transpunem în realitate acel cuvânt nou şi minunat, numit “imagine”.

Gândiţi-vă la toate astea, atunci când le analizaţi “perlele”, pentru că ele sunt sinteza lumii în care trăiesc. O lume în care toată lumea îşi doreşte urmaşi (ba chiar se declară ofuscată când spui că nu faci copii), dar nu-şi asumă nici cea mai mică responsabilitate pentru educaţia şi sănătatea lor mentală. Când bătrâneţea ne va apăsa cu mantia-i grea de ceară, vom merge să cerşim un pic de atenţie de la nişte indivizi al căror respect nu-l merităm şi care nu vor şti (sau nu vor mai avea puterea) să iasă din zodia tulburării, inconştienţei, rătăcirii… Doar pentru că nouă ne-a fost lene să construim ceva (măcar peste ruinele rămase) şi am preferat să spulberăm totul în cale, precum hoardele de migratori în praful timpului…

May 24

Frumoasele noastre duminici sunt acum pustii…

Cândva, pe când citeam Ioan Chirilă şi Fănuş Neagu, îmi doream să ajung reporter sportiv. Poate mă voi urni vreodată din marasmul acestor zile, când sportul a devenit afacere şi spălare de bani, şi mă voi adânci un pic în lumea pe care odată o iubeam cu atâta pasiune… Pentru că frumoasele noastre duminici sunt tot mai pustii…

“Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează (…) Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni. Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. (…) Şi când mi-e dor de-o clipă frumoasă, deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului. Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!” Fănuş Neagu

(textul integral îl găsiţi aici)

May 21

Malédiction d’amour…

Am găsit o înregistrare excepţională, în limba franceză, cu “mierla” folclorului românesc, Maria Tănase. Cea care, alături de Grigoraş Dinicu, compozitorul Horei Staccato, de sociologul Dimitrie Gusti (cândva şi ministru al învăţământului) şi de zeii muzicii şi sculpturii româneşti, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, au reprezentat România la Expoziția Mondială de la New York din 1939. Mai ştie cineva cine ne-a reprezentat la ultimul eveniment de acest gen, desfăşurat la Shanghai, în 2010 ?