September 15

Da, sunt un dobitoc…

Atât de pervers au încărcat românii semantica acestui cuvânt, încât au ajuns să-l facă sinonim pentru adjectivul “idiot”, dar şi pentru substantivul “animal”. De aceea, au ajuns prezentatorii TV de mâna a cinşpea să-l folosească când li se scoală pentru a caracteriza persoane care se împotrivesc “credinţei strămoşeşti”, care consideră că ateii sunt la fel ca animalele şi că acestea din urmă n-au voie în rai…

Pe această cale, doresc să-i urez veşnicie fericită între îngeri, lapte şi miere, la sânul lui Petre Ţuţea… Eu o voi petrece ceva mai jos, alături de animalele a căror singură greşeală în istoria planetei a fost că s-au asociat cu această fiinţă abjectă, oportunistă şi incapabilă de iubire dezinteresată care este omul.

P.S. Fraiere, vezi că îl cheamă Hawking, nu Hawkins… Scuze, am uitat că voi sunteţi la televiziunea aia care comemorează morţii cu pozele viilor

August 24

V-aţi uitat aseară la TVR ?

Dacă da, înseamnă că aţi văzut (şi, din păcate pentru unii dintre voi, revăzut) cum am fost “condamnaţi” la fericire de una dintre zecile de clici politice care au stăpânit aceste pământuri în ultimele veacuri. Nu-i vorbă că şi noi ne-am dorit “condamnarea”, considerând că e mai uşor să linguşim un faraon decât să prosperăm prin ceea ce avem în cap. (De unde se vede că nu prea avem mare lucru.) Motiv pentru care ne este, practic, imposibil, să construim o societate normală cu oameni intoxicaţi de sistemul acela sau cu tineri pregătiţi de ei.

Genericul de final, cu sute de victime (în majoritate, intelectuali) din care au rămas doar litere albe pe un fundal negru, e expresia cea mai clară (şi, totodată, înfricoşătoare) a declicului care s-a produs atunci şi care a răsturnat fragila scară de valori pe care abia începusem s-o construim.

Sursa foto: unimedia.md

July 18

Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.

May 11

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

March 24

De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.

March 11

MH is back in business !

În caz că n-aţi aflat încă, Men’s Health a revenit pe piaţă în forţă, cu numărul din martie, după o schimbare de patron, licenţa fiind preluată de Attica Media. Şi cu subsemnatul, în continuare, în calitate de editor colaborator…

Revista arată mai bine decât înainte, aşa că nu-mi rămâne decât să vă invit s-o cumpăraţi şi să parcurgeţi toate paginile pe nerăsuflate, inclusiv cele trei articole pe care le-am editat eu pentru acest număr, două din domeniul sănătăţii (despre alergii, respectiv despre operaţia de prostată), plus o vizită acasă la Mark Wahlberg. Şi nu rataţi pentru nimic în lume paginile cu cele mai bestiale gustări posibile. Eu am salivat deja de câteva ori deasupra reţetelor şi încerc să le evit… sau evit să le încerc. 😀

P.S. Nu ştiu încă ce va fi cu blogul meu de acolo, dar vă voi ţine la curent.

February 18

Nu-i mai învăţăm istorie, ci sociologie…

Aseară, cu ocazia celor zece minute de spălare zilnică la creier cu subiecte de presă, am aflat două lucruri foarte importante:
1. În programa de istorie pentru clasele a XI-a şi a XII-a, se predau chestii precum: “Oamenii, societatea şi lumea ideilor”, “Relaţiile internaţionale” sau “Toleranţa religioasă la români” – yeah, right…
2. Nu se mai predă pe structură cronologică. Prin urmare, cucerirea Daciei de către romani e urmată de descoperirile geografice (vorba unui invitat din studio, profesor de istorie, “ce-au descoperit românii?”), iar războaiele mondiale (tratate foarte pe scurt, se înţelege, de parcă n-are fi influenţat decisiv întreaga istorie contemporană) sunt discutate înaintea evului mediu.

January 7

Soluţii de criză… ca la noi.

1. Numeşti drept purtător de cuvânt un personaj controversat şi uşor ridicol, pentru ca nimeni să n-aibă aşteptări prea mari de la tine. În plus, poţi să-ţi retragi oricând afirmaţiile.

2. Pui la bătaie o taxă care va subţia şi mai mult clientela şi aşa fluctuantă a singurelor firme care merg în ţara asta, cele care produc materie primă de înfulecat. Da, e nesănătos. Dar vă asigur că o băutură pe bază de cola şi un pateu tot vor fi mai ieftine decât crenvurştii de soia şi legăturile de broccoli.

3. Faci presă cum apuci, în funcţie de interese. Urmăreşte politicieni şi vedete, copiezi ştiri de pe fluxurile agenţiilor de presă şi laşi dracului orice preocupare pentru conţinut. Pe urmă, te miri că eşti dat afară.

4. Eşti profesor şi eşti supărat pe guvern. După ce-ai pierdut trei săptămâni cu scriitori de geniu precum Gellu Naum, bagi copilului în cap tot verbul – conjugări, moduri, funcţii – într-o singură săptămână. Nu de altceva, dar dacă te surprinde greva nepregătit?

Bă, da chiar nimeni din ţara asta nu vrea să experimenteze satisfacţia de a face ceva ca lumea ? Şi să nu aud contraargumentul cu banii. Că toţi furăm, într-o formă sau alta. De cele mai multe ori, propria noastră căciulă. Şi e iarnă, nu v-am spus?