Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

Romanii au talent(ul)… de a face alegeri greşite

Acest popor minunat validează cum nu se poate mai potrivit următorul raţionament:

Premisa 1: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.

Premisa 2: Dacă vreţi să vă valorificaţi talentul, încercaţi în altă ţară.

Concluzie: Prostimea nu trebuie să aibă drept de vot.

Later edit: Faceţi comparaţia cu băiatul ăsta din Filipine şi pe urmă mai vorbim.


Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

Cum adică, “cine a plătit elicopterul” ?

Într-unul dintre ultimele episoade ale serialului “Viaţa la Casa Albă”, preşedintele ales, un băiet de origine mexicană cu mai mult bun simţ decât prevăd legile reale ale politicii (că, deh, serialele americane sunt variante extrem de romanţate ale societăţii) e, pur şi simplu, şocat de îngrădirile pe care trebuie să le suporte, de traseele speciale pe care forţele speciale i le-au rezervat lui şi familiei şi aşa mai departe…

Elicopterul l-am plătit noi, contribuabilii. Pentru ca preşedintele să ajungă în siguranţă la Cotroceni, nu în vreo groapă pregătită de un iresponsabil rupt în fund care şi-a luat SUV pe credit, dar n-a avut bani şi de anvelope de iarnă. Arătaţi-mi mie un preşedinte din lumea asta care merge cu maşina bară la bară şi nu mai zic nimic.

Iar dacă vă referiţi la faptul că s-a întors de la o agapă, nu de la treburile ţării, v-aş mai putea spune câteva lucruri. Vreo trei. Unu: chiar dacă nu ne place de el, preşedintele e un om. Doi: un preşedinte nu e niciodată în concediu. Trei: dacă nu vă convine că petrece şi zboară pe bani publici, ieşiţi în stradă – cu mic, cu mare… cu ştampila de vot. Aşa cum n-aţi făcut-o în decembrie 2009…

Atunci când nu se ocupă de manele şi ţâţe, jurnaliştii noştri stau, aşa, pe gânduri şi născocesc titluri.

Ce am “căutat” şi am “vizionat” în 2010…

Cărturarii vremii noastre, Google şi YouTube, au decis asupra unui rezumat pentru posteritate: criza economică, şomaj, criza politică din Thailanda, genomul sintetic, primul transplant de faţă, Large Hadron Collider, Staţia Spaţială Internaţională, Burj Khalifa, pata de petrol din Golful Mexic, inundaţiile din Pakistan, cutremurele din China şi Haiti, prima femeie-preşedinte în Costa Rica, expoziţia din Shanghai, J.D. Salinger, Dennis Hopper (eu l-aş fi pus şi pe Saramago), Lech Kaczynski, Leslie Nielsen, Gary Coleman, victoria Spaniei la mondiale, vuvuzela, Justin Bieber (WTF?), eliberarea minerilor din Chile, wikileaks, eyjafjallajokull, iphone 4, liu xiaobo…

Dacă vă place melodia de pe fundal, o găsiţi aici.

Da, sunt un dobitoc…

Atât de pervers au încărcat românii semantica acestui cuvânt, încât au ajuns să-l facă sinonim pentru adjectivul “idiot”, dar şi pentru substantivul “animal”. De aceea, au ajuns prezentatorii TV de mâna a cinşpea să-l folosească când li se scoală pentru a caracteriza persoane care se împotrivesc “credinţei strămoşeşti”, care consideră că ateii sunt la fel ca animalele şi că acestea din urmă n-au voie în rai…

Pe această cale, doresc să-i urez veşnicie fericită între îngeri, lapte şi miere, la sânul lui Petre Ţuţea… Eu o voi petrece ceva mai jos, alături de animalele a căror singură greşeală în istoria planetei a fost că s-au asociat cu această fiinţă abjectă, oportunistă şi incapabilă de iubire dezinteresată care este omul.

P.S. Fraiere, vezi că îl cheamă Hawking, nu Hawkins… Scuze, am uitat că voi sunteţi la televiziunea aia care comemorează morţii cu pozele viilor

V-aţi uitat aseară la TVR ?

Dacă da, înseamnă că aţi văzut (şi, din păcate pentru unii dintre voi, revăzut) cum am fost “condamnaţi” la fericire de una dintre zecile de clici politice care au stăpânit aceste pământuri în ultimele veacuri. Nu-i vorbă că şi noi ne-am dorit “condamnarea”, considerând că e mai uşor să linguşim un faraon decât să prosperăm prin ceea ce avem în cap. (De unde se vede că nu prea avem mare lucru.) Motiv pentru care ne este, practic, imposibil, să construim o societate normală cu oameni intoxicaţi de sistemul acela sau cu tineri pregătiţi de ei.

Genericul de final, cu sute de victime (în majoritate, intelectuali) din care au rămas doar litere albe pe un fundal negru, e expresia cea mai clară (şi, totodată, înfricoşătoare) a declicului care s-a produs atunci şi care a răsturnat fragila scară de valori pe care abia începusem s-o construim.

Sursa foto: unimedia.md

Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.