July 2

Amintiri despre presa sportivă…

Iulie 1997. Apare primul număr din ProSport. După ani de zile petrecuţi alături de “Sportul Românesc”, avea să înceapă seria, aproape ritualică, de dimineţi în care coboram cu ochii lipiţi de somn să iau singurul cotidian de sport care avea stiri multe, ilustrate în culori vii, dar şi multe opinii despre ceea ce-mi închipuiam că voi mânca pe pâine multă vreme de atunci încolo.

Noiembrie 2000. Biblioteca mea nu mai are uşi. Au fost rupte de avalanşa de ProSport-uri colecţionate, din pasiune, dar şi din interes, pentru că urma să-mi fac lucrarea de licenţă pe tema reflectării fenomenului fotbalistic în presa sportivă. Nu aveam internet, aşa că am apelat la un coleg care ar putea să-mi scaneze câteva articole şi fotografii, ca să mai “înfrumuseţez” un pic proiectul.

Mai 2001. Predau lucrarea (deloc plagiată, vă asigur :D), în care, deşi ajunsesem la o concluzie aşteptată, aceea că fotbalul ocupă prea mult loc în paginile ziarelor şi că ierarhiile din clasament nu influenţează cu nimic perspectiva ziaristului sportiv obişnuit să scrie doar despre “granzi”, îmi exprim speranţa că acest lucru va fi schimbat de generaţia din care fac parte şi că viitoarele lucrări de teoretizare a fenomenului vor ajunge la concluzii mult mai onorabile.

Iulie 2012. Nu mai citesc presă sportivă cu pasiune, ci doar cel mult din masochism. Fotbalul ocupă 99% din spaţiu, iar bârfele, curvele şi maneliştii… 99% din fotbal. Dacă ar trebui să refac lucrarea acum, aş avea la dispoziţie sute de surse şi mijloace de exprimare. Dar şi o indiferenţă fără seamăn…

March 1

Deci clasa pregătitoare e…

…un an prematur în băncile şcolii, în care copiii nu se vor mai juca pe săturate, se vor buluci la schimbul cu cei mari, vor avea serioase probleme la toalete. Şi toate astea pentru nişte buline şi feţe zâmbitoare la nu mai puţin de nouă materii.

Lăsând la o parte toate chestiunile organizatorice, inclusiv mult-discutata înscriere a ţâncilor la şcoală, orice om sănătos la cap care parcurge programa, măcar sumar, ajunge la concluzia că această aşa-zisă “clasă zero” îşi merită numele cu vârf şi îndesat.

Să spicuim, deci, din “panoplia” de activităţi:

– organizarea unor exerciţii de manifestare a dezacordului faţă de comportamente care încalcă valorile moral-creştine. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

– exerciţii de identificare a asemănărilor şi a deosebirilor dintre persoane pe baza anumitor criterii (aspect fizic, limba vorbită, credinţă, calităţi, comportamente, lucruri sau mâncăruri favorite etc.) Băiatul ăla e urât şi n-are calităţi, doamnă…

– vizite la locuri de muncă inedite care să trezească interesul copiilor (fabrica de ciocolată, cabinet de stomatologie, primărie etc.) Când mă fac mare, o să fiu primar, o să mănânc câtă ciocolată vreau şi o să-mi finanţez propriul cabinet stomatologic cu bani deturnaţi din buget…

– identificarea unor tehnici de lucru şi a unor instrumente folosite în artele vizuale, în zona geografică în care se află şcoala. Bă, aţi văzut ce mişto e graffiti-ul ăla de pe zidul şcolii ?

– vizionarea unor filme pentru familiarizarea cu elemente locale ale comunităţii în care locuieşte, cu tradiţiile locale. Copii, acesta este X, unul dintre căutătorii prin gunoaie care ne vizitează cartierul…

– investigarea mediului înconjurător pentru a identifica şi număra fiinţe şi lucruri (numără furnicile de pe copac, pietre, plante etc.) Doamna învăţătoare, eu pot să număr gândacii din bucătărie ? Sau câinii vagabonzi din intersecţie ?

– decuparea unor cifre din pliantele de promoţii, din ziarele de sport. Doamna… Asta de sub scorul de 2-0 e o femeie goală ?

– identificarea unor obiecte/persoane în funcţie de poziţia lor spaţială, despre care se vorbeşte – de exemplu: „Cine stă în spatele tău, Gigel?”. Sper că nu Dorel…

– observarea asemănărilor şi deosebirilor între mouse-ul de la computer şi un şoricel real. WTF ?

– înregistrarea în clasă cu ajutorul unei webcam a derulării unor exerciţii fizice sau jocuri de mişcare, un cântec sau o poezie şi analiza acestora împreună cu copiii. Punctul de pornire din cariera oricărui cocalar şi a oricărei piţipoance…

– participarea la parcursuri aplicative şi ştafete tematice: Pompierii, Echipajul Smurd, Sateliţii, Navetele spaţiale. Vedeţi cum a ajuns Arafat şi în programa şcolară ? 😀

February 29

Povestea unei viziuni…

Steve Jobs a fost un om înaintea timpului său. Chiar dacă n-a inventat leacuri-minune sau mijloace de transport ecologice, a lăsat moştenire o tehnologie care a schimbat fundamental modul de a comunica între noi. Dincolo de orice controversă, legată de produsele sale sau de personalitatea lui tumultoasă, o carte despre viaţa şi ideile acestui om poate deveni oricând o lectură interesantă şi, poate, inspiraţională.

Biografia lui Steve Jobs e disponibilă la vânzare şi în România,  exclusiv la Emag. Costă 85 de lei, dar dacă veţi dori şi niscaiva electronice  de acolo (nu neapărat produse de Apple), trebuie să ştiţi că orice comandă de peste 1500 de lei se lasă cu un exemplar cadou din această carte.

“Timpul este limitat, nu-l pierde trăind viaţa altcuiva. Nu te lăsa prins în teoriile altora. Nu lăsa opiniile zgomotoase ale altora să-ţi acopere vocea interioară. Şi cel mai important, să ai curajul să-ţi urmezi inima şi intuiţia. Într-un fel, cele două ştiu ce vrei să devii. Toate celelalte sunt pe planul al doilea.”

February 13

Sfaturi pentru vulturi

Vulturii, hienele şi alţi necrofagi de teapa lor se strâng periodic roi pentru a se hrăni din impactul mediatic al unor sinucideri mai mult sau mai puţin anunţate. Se prefac implicaţi emoţional, pentru a-şi masca indiferenţa absolut normală şi incultura absolut impardonabilă. Se înghesuie apăsând butoane pompos denumite “Like” sau “Share” şi tranzitează videoclipuri, imagini şi ştiri, doar-doar or atrage puţină atenţie pentru prânzul de astăzi.

Dragi prădători, păstraţi-vă lacrimile pentru oamenii importanţi din viaţa voastră. Plângeţi-i, dacă vreţi, pe cei care v-au fost modele în viaţă, indiferent dacă i-aţi cunoscut sau nu, dar nu ne mai inundaţi piramidal lumea cu înduioşarea voastră contrafăcută. Şi nu uitaţi nicio clipă că toate “like”-urile din lumea voastră supertehnologizată nu echivalează nici pe departe cu lumânările şi lacrimile pe care le-a scos, pe vremuri, în stradă dispariţia unei idei

February 10

Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

April 26

Romanii au talent(ul)… de a face alegeri greşite

Acest popor minunat validează cum nu se poate mai potrivit următorul raţionament:

Premisa 1: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.

Premisa 2: Dacă vreţi să vă valorificaţi talentul, încercaţi în altă ţară.

Concluzie: Prostimea nu trebuie să aibă drept de vot.

Later edit: Faceţi comparaţia cu băiatul ăsta din Filipine şi pe urmă mai vorbim.


March 22

Lucruri care nu ne interesează… dar ne consumă.

Televizorul din camera bunicii stă insistent pe “divorţul anului” (sintagmă la fel de stupidă ca cea de “nuntă a anului” în cazul prinţului britanic, căci nunta şi divorţul în sine sunt evenimente extrem de personale). Între două temeri de cutremur/explozie nucleară şi trei droburi de sare (neapărat iodată), colegii de serviciu dezbat demascarea lui Severin. Eu petrec câteva zeci de minute la volan şi, deşi nu mă gândesc nici la garsoniera lui Ducu Bertzi, nici la alegerea lui “Garcea” ca preşedinte al unuia dintre minusculele şi pseudoinexistentele partide ecologice, sucesc gâtul neuronilor cu sprijinul necontenit al analfabeţilor colegi de trafic. (Da, ştiu că neuronii n-au gât !).

În tot acest timp, o turturică ce se zgribuleşte în ultimii aburi ai iernii îngână în surdină: “Da’ pe la vămi ce se mai aude ?”

P.S. Bah şi mai lăsaţi dracului lacrimile pentru Japonia. Ţara aia o să fie gata înainte ca drumarii să astupe gropile de pe str. Avrig. (Cunoscătorii ştiu ce zic !)

February 20

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

January 4

Cum adică, “cine a plătit elicopterul” ?

Într-unul dintre ultimele episoade ale serialului “Viaţa la Casa Albă”, preşedintele ales, un băiet de origine mexicană cu mai mult bun simţ decât prevăd legile reale ale politicii (că, deh, serialele americane sunt variante extrem de romanţate ale societăţii) e, pur şi simplu, şocat de îngrădirile pe care trebuie să le suporte, de traseele speciale pe care forţele speciale i le-au rezervat lui şi familiei şi aşa mai departe…

Elicopterul l-am plătit noi, contribuabilii. Pentru ca preşedintele să ajungă în siguranţă la Cotroceni, nu în vreo groapă pregătită de un iresponsabil rupt în fund care şi-a luat SUV pe credit, dar n-a avut bani şi de anvelope de iarnă. Arătaţi-mi mie un preşedinte din lumea asta care merge cu maşina bară la bară şi nu mai zic nimic.

Iar dacă vă referiţi la faptul că s-a întors de la o agapă, nu de la treburile ţării, v-aş mai putea spune câteva lucruri. Vreo trei. Unu: chiar dacă nu ne place de el, preşedintele e un om. Doi: un preşedinte nu e niciodată în concediu. Trei: dacă nu vă convine că petrece şi zboară pe bani publici, ieşiţi în stradă – cu mic, cu mare… cu ştampila de vot. Aşa cum n-aţi făcut-o în decembrie 2009…

Atunci când nu se ocupă de manele şi ţâţe, jurnaliştii noştri stau, aşa, pe gânduri şi născocesc titluri.

December 19

Ce am “căutat” şi am “vizionat” în 2010…

Cărturarii vremii noastre, Google şi YouTube, au decis asupra unui rezumat pentru posteritate: criza economică, şomaj, criza politică din Thailanda, genomul sintetic, primul transplant de faţă, Large Hadron Collider, Staţia Spaţială Internaţională, Burj Khalifa, pata de petrol din Golful Mexic, inundaţiile din Pakistan, cutremurele din China şi Haiti, prima femeie-preşedinte în Costa Rica, expoziţia din Shanghai, J.D. Salinger, Dennis Hopper (eu l-aş fi pus şi pe Saramago), Lech Kaczynski, Leslie Nielsen, Gary Coleman, victoria Spaniei la mondiale, vuvuzela, Justin Bieber (WTF?), eliberarea minerilor din Chile, wikileaks, eyjafjallajokull, iphone 4, liu xiaobo…

Dacă vă place melodia de pe fundal, o găsiţi aici.