Recitesc “Ciresarii”, alaturi de Ioana…

Daca vreti s-o faceti si voi, mergeti la sectiunea “Carti bune”, pe care, cu ocazia asta, am mai imbunatatit-o ­čśë

Nichita Stanescu

Starea De A Fi Ciresar

Ah, n-o sa stie nimeni
gingasa pricina a ciresului
profunda pricina a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o sa stie nimeni
zburata pricina a pasarilor
împietrita pricina a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o sa stie nimeni
neagra pricina a pamântului
curgatoarea pricina a râurilor
cauza sufletului meu.


Convorbiri cu Octavian Paler

Mi-a fost extrem de greu sa-mi asum conditia de cititor al lui Paler, mai ales in cazul acestui volum de dialoguri, in care am vazut fiecare fraza a maestrului venind de pe un ecran aflat in fata mea. Iar intre replici s-a asternut de fiecare data ceea ce Nichita numea “tacerea barbara dintre doua idei”…

Pana sa se dezmeticeasca “prostii” care viseaza principii, “desteptii” isi impun regulile.

La noi, in loc sa moara, Hamlet s-ar fi dus la o bere cu amicii, ca sa uite de dilemele lui.

Repetitia este mama plictiselii. Nimic nu asigura o mai buna protectie unui adevar care nu trebuie aflat.

Experientele traite in ultimii ani au sfaramat orice solidaritate, in afara de cea dictata de interesele egoiste. Romania e azi o tara cu milioane de oameni singuri.

Pentru Don Quijote nu exista nici desertaciune, nici absurd! El are un scop precis, de la care nu se abate, oricat ar rade ceilalti de el. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie ea si ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic. E o minciuna, oare, lumea in care traieste Don Quijote? Pentru noi e o minciuna. Pentru el, insa, e un adevar. Bineinteles, pentru mine, “adevaratul, profundul Quijote” e cel care ne sugereaza ca important ar fi sa ne straduim pana la capat. Daca putem. Daca avem resurse. Daca ajungem sa credem ca nu “masura” ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi “fara masura”.

Himera credintei in Dumnezeu

coperta_himera-credintei_mare.jpg“Imagina┼úi-v─â (asemenea lui John Lennon) o lume lipsit─â de religie. F─âr─â atentate sinuciga┼če, f─âr─â 11 septembrie sau 7 iulie, f─âr─â cruciade ┼či v├ón─âtori de vr─âjitoare, comploturi, r─âzboaie ┼či separati┼čti, f─âr─â r─âzboaie israeliano-palestiniene, masacre ├«ntre s├órbi, croa┼úi ┼či musulmani, persecu┼úii ale evreilor sau atacuri nord-irlandeze, evangheli┼čti cu costume str─âlucitoare care le spun oamenilor ca Dumnezeu are nevoie de banii lor… O lume tolerant─â ┼či ra┼úional─â, care s─â ia ├«n calcul ┼či posibilitatea c─â Dumnezeu nu exist─â ÔÇö sub nicio form─â ┼či pentru nicio religieÔÇť, scrie Richard Dawkins.

Extrem de relevanta intr-o tara ca a noastra, in care 73% dintre elevii de liceu cred ca omul a fost creat de Dumnezeu, in care programa scolara nu mai contine lectii de teoria evolutiei si referintele filosofilor la Dumnezeu, cartea lui Richard Dawkins nu este neaparat un ghid de supravietuire in lumea “credinciosilor” (nici nu se poate altfel, caci autorul este un ateu declarat), ci o suma de texte care ridica mai multe intrebari. ÔÇťReligia este eficienta pentru indoctrinarea creierului copiilor, cind acestia sunt cei mai vulnerabili in perioada lor de crestere si invatare, si cind cred tot ceea ce li se spuneÔÇŁ, spune Dawkins.

Argumentul major al lui Dawkins este “himera”, “amagirea” numita Dumnezeu, care deriva din nevoia creierului nostru de a se simti protejat. (Seamana cu iubirea, dar e mult mai distructiva.) Inclusiv din copilarie, cand, pentru a fi mai siguri, avem tendinta de a crede tot ce ne spun parintii. Autorul compara aceasta amagire cu zborul mortal al unui fluture invatat sa se orienteze dupa stele, dar care a intalnit in cale un bec.

Dawkins pune la indoiala faptul ca religia este un domeniu in care poti fi expert, dat fiind faptul ca lucrarile ei de capatai nu sunt si nu vor fi niciodata verificabile. Mai mult, Dumnezeu, ca fiinta mult mai complexa decat omul, ar fi solicitat un proces de evolutie si mai complicat. Prin urmare, de ce le place oamenilor sa complice totul ? Si de ce par oamenii mai putin critici atunci cand vorbesc despre lucruri pe care nu le-au experimentat in mod direct ? Probabil pentru ca ei au “halucinatii”. Nu la modul peiorativ, ci in contextul faptului ca avem un creier care poate genera concepte pe baza unor informatii incomplete. (De cate ori nu ne-am speriat de o umbra ?) In sfarsit, prea pare totul aranjat in acest univers numai pentru noi. Dupa cum spunea si Carl Sagan, “pare o teribila risipa de spatiu.”

Dawkins considera religia o “mem─â”, un concept cultural, care se adapteaza si supravietuieste in societate. Totusi, nu intelege de ce oamenii considera ca fara Dumnezeu am fi imorali. Mai ales ca cei “indoctrinati” au, de multe ori, comportamente mai imorale decat ateii. Si mai ales, nu ne putem baza pe Biblie pentru a ne intemeia morala. Vechiul Testament e plin de violuri, crime si absurditati de natura misogina. Iar informatiile despre Iisus arata faptul ca el a fost un evreu revoltat impotriva sistemului, care n-a fost acceptat de evrei. Dar ideile sale au fost “preluate” de noi, pentru ca ne “conveneau”.

Din pacate, religia submineaza stiinta, duce la fanatism si incurajeaza discrimarea. Si totul se intampla, pentru ca noi nu avem un scop precis in viata si, mai presus, ne este frica de moarte. ÔÇťPoate ca viata este goala. Poate ca nu este nimic dupa moarteÔÇŁ, spune Dawkins. Ce-i drept, suntem extrem de orgoliosi daca ne inchipuim ca o fiinta superioara ar da doi bani pe sufletul nostru.

Jose Saramago – Intermitentele mortii

saramago-im.jpgAm terminat de citit cartea asta in decembrie, dar am uitat sa povestesc despre ea. Ei bine, asa cum se intampla de obicei la romanele lui Saramago, am cumparat-o datorita subiectului inedit: “Intr-o tara al carei nume nu este mentionat, se intimpla ceva ce nu s-a mai pomenit de la inceputul lumii: moartea decide sa-si suspende activitatea. Din acel moment, destinul oamenilor pare a fi sa traiasca vesnic. Dupa o scurta perioada de euforie, lumea se cufunda in haos si disperare. Oamenii cauta diferite moduri de a convinge moartea sa-si reintre in drepturi, raspunzind presiunilor din partea Bisericii, a familiilor ingrozite de batrinii ce insista sa faca umbra pamintului, a sinucigasilor si a companiilor de pompe funebre”.

Ce-am descoperit, totusi, dincolo de poveste si de ironia fina a autorului ?

– Realitatea este descrisa exemplar, ca si cum ar fi vorba de un eveniment obisnuit. Exista autoritati neputincioase, prelati violenti, jurnalisti avizi de senzationali si, bineinteles, mafioti.

– Saramago continua discursul ateu (inclusiv prin scrierea lui dumnezeu cu “d” mic), spunand ca moartea si dumnezeu sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, dar ca moartea e mult mai prezenta decat dumnezeu in viata noastra.

– Moartea nu este decat un dat al naturii. Oamenii sunt cei care au transformat-o intr-un eveniment negativ si chiar au si cultivat-o prin crimele lor. Atunci cand se intruchipeaza, moartea e capabila sa dea rateuri, sa se infurie si sa se indragosteasca. La 83 de ani, Saramago incearca sa lase lumii o mostenire izvorata din constientizarea sfarsitului, si anume ca moartea e mai umana decat ti-ai putea inchipui.

– Ironia maxima a naratiunii: lipsa mortii produce o frica mai mare decat prezenta ei. Saramago e unul din cei care asteapta o scrisoare de culoare violet. (Dupa ce a iesit din greva, moartea trimitea muritorilor un preaviz de opt zile.)

DaVino…

973-50-1447-5.jpgDaca v-a placut “Codul lui DaVinci,” s-ar putea sa nu gustati aceasta carte. Daca mai tineti minte actiunea, s-ar putea sa banuiti ce se intampla. De fapt… nu se intampla nimic. De vina e Toby Clements, un parodist nebun de legat, care se leaga de toate stereotipurile scriitorilor, care il face femeie pe Shakespeare (dandu-ne in sfarsit o certitudine asupra macelarului dramaturg), care scoate conotatia divina (pentru a mai ramane si cineva nepersiflat) si care angajeaza in naratiune eroi cu nume de tot rasul Gordon Sanitaire, Bufnita Cafenie, Prezervativ sau Nevastuica. A… e si vina colegelor mele de serviciu, care au avut dementa sa-mi daruiasca volumul asta de ziua mea. A fost o lectura foarte instructiva…

Sectiunea de aur – Povestea lui phi

4097_small.jpgPentru ca tot nu mai tineam minte mare lucru din analiza matematica, mi-am zis sa citesc o carte despre geometrie. Astrofizicianul Mario Livio m-a invitat intr-o calatorie captivanta in lumea matematicii si fizicii, dar si in cea a artei, arhitecturii sau biologiei, pentru a-mi spune povestea “sectiunii de aur” despre care s-a crezut ca dezvaluie “mana lui Dumnezeu”.

Canonul sectiunii de aur era cu strictete respectat de vechii greci in epoca lui Pericle, dar denumirea are o datare mai recenta. Sa zicem ca avem un punct de pe un segment a, care il imparte pe acesta in segmentele b si c. Daca segmentele b si c sunt in sectiune de aur, ele plac ochiului mai mult decat daca s-ar fi impartit 180px-golden_ratio_linesvg.pngaceeasi lungime in oricare alte segmente neegale. Raportul este definit ca phi = 1,61803399…. cu o infinitate de termeni si pare prezent peste tot in natura: de la cochiliile melcilor si dispunerea petalelor florilor pana la forma galaxiilor. Nici artele plastice sau muzica nu raman in afara “razei de actiune” a uimitorului numar. S-au facut nenumarate speculatii despre prezenta “Sectiunii de Aur” in constructia piramidelor sau a Partenonului, ori in picturile lui Leonardo da Vinci.

Concluzia e simpla si frumoasa: frumusetea lumii e in ochii celui care o priveste. Omul a privit frumusetea lumii si a constatat ca are proportii surprinzatoare.

P.S. Veti gasi si multe informatii interesante si despre numarul lui Fibonacci.

Pulbere de Stele

pulbere-de-stele-neil-gaiman-editura-tritonic.jpgÔÇ×A fost odata un t├«nar care dorea sa-si ├«ndeplineasca Dorinta Sufletului.ÔÇťT├«narul este Tristan Thorn, locuitor al unui sat ├«nconjurat de un zid care nu lasa pe nimeni sa intre, nici sa iasa. Dar Tristan s-a ├«ndragostit de frumoasa Victoria Forester, careia ├«i promite, pentru a-i c├«stiga inima, ca ├«i va aduce ├«n dar o stea. Asa incepe cea mai mare aventura a vietii lui, intr-o lume plina de vrajitoare, inorogi si alte fiinte fabuloase, in care nici macar o stea cazuta nu este ce si-a imaginat el.

E un basm, o feerie. O poveste de dragoste intre o stea si un pamantean care mosteneste imparatia zanelor. E simpla, dar foarte proaspata. Are personaje inspirate din povestile trecutului (imparati si vrajitoare) si din nebuniile prezentului (pirati aerieni care culeg fulgere). Ritmul e cand lent, cand alert, dar limbajul e foarte viguros.

Astept cu nerabdare filmul. Pana atunci, urmariti trailerul.

Galapagos

973-681-393-2.jpgCinism, satira, umor si fantezie… Asa este caracterizata opera lui Vonnegut. Sincer sa fiu, nu am cumparat cartea pentru ca a murit autorul, ci pentru ca mi-a atras atentia descrierea ei: “pretextul lui Vonnegut pentru a ne arata tot ceea ce este urit si gresit in lumea noastra si ce anume merita sa fie salvat din ea”. Povestea e simpla: in anul 1986, apocaliptic pentru omenirea care nu mai putea procrea, un vas de croaziera devine o noua “Arca a lui Noe”, iar ocupantii ei naufragiaza pe o insula din Galapagos si evolueaza in fiinte acoperite cu blana, care au aripioare si inoata de zor in cautarea pestelui si care vorbesc limba unui trib din padurea amazoniana. Si care, cel mai important, nu mai au un creier mare, adica exact organul responsabil de toate nenorocirile din ziua de azi: minciuna, religie, inarmare, lacomie etc. Perspectiva la inceput bizara (interesanta notarea cu * a personajelor care urmeaza sa moara), apoi involburata (lupta pentru supravietuire intr-o lume apocaliptica) se transforma intr-o acceptare pasnica a destinului. O reintoarcere in regnul animal din care ne-am desprins acum milioane de ani, care pentru “creierul nostru mare” ar fi de neconceput. Concluzia: societatea umana are viitor, dar pentru asta e nevoie de o pandemie sau de o linie evolutiva diferita.