Kurt Vonnegut – Cutremur de timp

kurt-vonnegut-cutremur-de-timpPremisa “cutremurului de timp” a fost ideea că un cutremur de timp, o disfuncţie în continuitatea spaţio-temporală, ar face ca toată lumea să treacă încă o dată, prin exact ceea ce a trecut în deceniul anterior. Doar reîntorşi la data când s-a produs cutremurul de timp ar înceta oamenii să mai fie roboţii propriului lor trecut. Doar atunci când o să acţioneze din nou liberul arbitru vor înceta ei să-şi urmeze traseul anevoios datorat propriilor lor decizii.

E o carte scrisă pentru fanii scriitorului, pentru că numai ei ar putea să aprecieze o asemenea tocăniţă de SF cu pasaje critice la adresa ultimului secol din istoria umanităţii.

Din ea, aflăm despre existenţa buubuulingilor, extratereştri dotaţi cu o inteligenţă strălucită, care, odată cu apariţia televiziunii, refuză să-şi mai folosească imaginaţia şi devin nişte făpturi răutăcioase şi insensibile. Sau despre cele trei surori “B-36”, numite astfel după un bombardier de pe planeta Pământ, dintre care cea mai rea e om de ştiinţă. Nu mai puţin amintit este doctorul Schadenfreude, psihiatrul care le interzice pacienţilor să mai rostească pronumele “eu”, intenţionând ca prin această inedită terapie să-i elibereze de propriul sine.

De fapt, toată înlănţuirea tragi-comică şi aparent, fără sens, a povestirilor e un prilej pentru autor de a-şi rememora viaţa, cu mult umor şi autoironie. Şi de a pleda din nou cauza umanismului, în contrast cu bolile organizării sociale – politică, religie, bani.

P.S. Bineînţeles că Vonnegut a murit la un deceniu după apariţia acestei cărţi.

Am senzaţia că fiinţele cele mai evoluate de pe Pământ consideră jenant, dacă nu mai rău, faptul că sunt în viaţă. Nu încape nici un dram de mister în faptul că otrăvim apa, aerul şi solul, şi construim mecanisme industriale şi militare din ce în ce mai parşive şi funeste. (Kurt Vonnegut, 1922-2007)

Octavian Paler – Polemici cordiale

polemici-cordialePaler preschimbă un aparent oximoron într-un prilej de a filosofa asupra existenţei. Scrie despre Sfinx, Voltaire, Napoleon, Pilat din Pont, Henry Miller, Don Quijote, Oedip, Socrate, Nero, Don Juan, Giordano Bruno, Nietzsche şi mulţi alţii. Creează discursuri aproape reale ale posibilelor necunoscute din viaţa noastră şi ale artistului împovărat de critici, ale liber cugetătorului ce vrea să iubească, ale unor posibili conspiraţionişti aflaţi faţă în faţă cu ororile nazismului sau ale patrioţilor ce-şi iubesc ţara din spatele vorbelor. Descrie tablouri, clădiri, creneluri ale sufletului. Si intotdeauna spune lucruri care s-au aflat mereu într-un colţ al imaginaţiei noastre, dar pe care n-am avut străfulgerarea de a le contura în idee.

Iată câteva citate dintr-o carte care merită citită cu adânci pauze de respiraţie:

“Trebuie să fim siguri măcar de faptul că suntem însetaţi de certitudini dacă nu suntem siguri de nimic altceva.”

“Dacă viaţa e un joc, acest joc trebuie să aibă, totuşi, o regulă pe care n-o cunoaştem.”

“Eu glorific omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocenţa singurătăţii, care şi-a câştigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdăreşte lumea în care trăieşte, dar nu renunţă la convingerea că singura sa bogăţie e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit şi trebuie apărat.”

“Dogmatismul n-a iubit niciodată cântarul. El a preferat totdeauna să deschidă leprozerii şi, peste drum, temple. (…) A folosi anatema, în locul cântarului, e un obicei cel puţin anacronic. Rolul culturii nu e să aleagă între ritualul unui templu şi dezolarea unei leprozerii.”

“Noi, românii, n-avem nevoie să cumpărăm trecut. Noi îl avem şi singura grijă în această privinţă ar fi să nu-l lăsăm să se piardă. (…) Îi bănuiesc pe cei care-şi uită locurile natale de ceva mai grav decât ingratitudinea. Îi bănuiesc de frig interior.”

“Adevărata dragoste te strânge de gât, nu te împinge la tirade.”

“Raţiunea a fost mereu dispusă să caute subterfugii şi motivări. Aproape toate nedreptăţile din istorie au avut avocaţii lor, iar filosofia a fost nu numai slujnica teologiei; a măturat şi prin beciurile poliţiilor şi prin închisori. Inima, în schimb, nu acceptă rolul de slujnică. Pentru ea, adevărurile sunt mai simple şi mai clare.”

“Nu le reproşez nimic celor care nu iubesc munţii. Nu poţi să reproşezi unui om că n-are noroc.”

Două poveşti…

Am descoperit colecţia editurii Arthur, care reeditează bijuterii ale genului pentru copiii de azi. Frumos cartonate, numai bune de savurat… chiar şi de un copil mare, ca mine. Aşa că mai recuperez şi eu din ce n-am citit pe vremuri.

e-t-a-hoffmann-piticut-zis-si-cinabru

E.T.A Hoffman – Piticuţ, zis şi Cinabru

O poveste scurtă, dar întortocheată, despre o creatură stranie care se pune în calea unei iubiri. Un joc manipulat de zâne şi vrăjitori camuflaţi de teama unui monarh luminat ce prpovăduia triumful ştiinţei.

Autorul se dezlănţuie în registrul ironic, dar nu părăseşte nicio clipă atmosfera inefabilă a fanteziei. Am citit cu nerăbdare de copil şi am savurat cu setea unui adult care nu vrea să uite ce înseamnă să citeşti o carte de zeci de ori.

mark-twain-wilson-zevzecul Mark Twain – Wilson Zevzecul

De fapt, nu e vorba despre un “zevzec”, ci despre un avocat foarte inteligent, pasionat colecţionar de amprente, care se vor dovedi elementul-cheie al rezolvării conflictului. Ca de obicei, Mark Twain face o descriere minunată a sclavagismului american. De data asta, în decorul unui târguşor leneş, cu ajutorul unei femei albe (considerată sclavă din cauza originilor) care face un gest de neiertat. E prezent şi motivul fraţilor/gemenilor, care-l ajută pe autor să prezinte esenţa Americii, aceea de dualitate permanentă.

Lecturi de iarnă…

Doar nu vă închipuiaţi că m-am uitat doar la filme… Am şi citit, căci îmi şade bine cu textul, la drum de seară prelungită în nopţi de terfelire generoasă a istoriei.

eseu-despre-luciditate

Jose Saramago – Eseu despre luciditate. De fapt, am început prin a termina cartea asta, începută prin noiembrie. E o carte despre votul în alb, ca forma de protest la adresa politicienilor. (Sună cunoscut, nu ?) Oamenii sunt chemaţi de două ori la vot, dar buletinele albe au o majoritate covârşitoare. (În acest moment, în România s-ar fi terminat romanul. Făceau toţi o alianţă şi furau mai departe.) Membrii guvernului intră în panică şi încearcă să identificie şi să anihileze eventualii vinovaţi, prin instaurarea unei stări de asediu. Cetăţenii rămân izolaţi şi au reacţii imprevizibile, dar nu mai puţin imprevizibile decât conducătorii lor. Iar finalul e logic, dar nu mai puţin trist. Saramago nu mi s-a părut niciodată mai cinic decât acum.

harun-si-marea-de-povestiSalman Rushdie – Harun şi Marea de Poveşti. E prima dată când citesc Rushdie. Încă nu m-am încumetat să abordez “Versetele satanice”, dar cred că o voi face cât de curând. E o poveste, despre Harun Khalifa şi tatăl său, Rasid Khalifa, povestitor de meserie, care, datorită suferinţei din dragoste, şi-a pierdut darul povestirii. Cei doi fac o călătorie în lumea poveştilor pentru a descoperi ceea ce se ştie dintotdeauna: că omul nu înseamnă nimic fără imaginaţie. E una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am parcurs vreodată. Iar dacă o citeşti, afli ce e PPCDE. Între timp, am găsit o variantă pe scribd.com. Lectură plăcută !

jurnal-sumarUmberto Eco – Jurnal sumar. Nu e chiar un jurnal, ci o culegere de texte publicate acum mai bine de patruzeci de ani într-o revistă literară. Desigur, au fost alese numai acelea care au relevanţă şi peste zeci de ani. Sunt nişte experimente de critic în floare, nişte “năzbâtii” literare, antropologice şi semiotice, pline de ironie şi umor. Biblia şi bancnotele sunt evaluate artistic, societatea modernă este privită prin ochii unor aborigeni şi aşa mai departe. “La drept vorbind, sigur ca nu e frumos să ironizezi şi apoi să le explici tuturor că voiai să spui contrariul, dar cred că lectura parodiilor trebuie să servească şi pentru a face cunoscute mai bine modelele din care te inspiri. Aceasta şi pentru că nu întotdeauna parodiezi un model pe care îl consideri negativ; adesea, a parodia un text înseamnă şi a-i aduce un omagiu.” Umberto Eco.

kurt_vonnegut__sirenele_de_pe_titanKurt Vonnegut – Sirenele de pe Titan. Deja mi-am făcut un obicei din a-mi petrece vacanţele cu Vonnegut. Acum am făcut-o alături de Malachi Constant, cel mai bogat si mai depravat om din lume. Care află că tot ce a creat civilizaţia umană sunt mesaje destinate unui extraterestru. Că noi existăm, numai pentru ca trafalmadorienii să transmită salutări. Să nu uit, Malachi e controlat de un tip prins într-o infundibulă cronosinclastică. Amuzant, deconectant şi, în acelaşi timp, introspectiv. O parabolă superbă despre liberul arbitru.

Numai cu gândul la idee…

fsnpcrŞi lumea mă întreba de ce nu mă duc la vot…

Pentru toţi cei care, asemenea părinţilor mei, au votat PSD, pentru că sunt contra lui Băsescu…

Pentru toţi cei care, asemenea prietenilor mei, au votat PDL şi ne-au îndeamnat să ieşim seara la vot, ca să nu câştige “comuniştii”…

Istoria României şi ai săi “bărbaţi de stat” se pregătesc să “v-o tragă” din nou. Cred că şi Brucan şi-a râs serios în barbă când a slobozit faza cu cei 20 de ani.

Motto: La 11 mai 1993, FSN şi-a schimbat numele în Partidul Democrat.

Sursă: Wikipedia

fotografie făcută de Tudor Hulubei

Didier van Cauwelaert – Evanghelia după Jimmy

evanghelia_dupa_jimmySuntem în anul 2026, iar Jimmy Wood, un simplu îngrijitor de piscine din Connecticut, ar putea fi “fiul” lui Iisus, ca rezultat al unui experiment genetic comandat de preşedintele Americii. Aceasta e premisa de la care pleacă una dintre cele mai acide satire la adresa religiilor şi bisericii.

Cât timp a fost expus “cuvântului Domnului”, Jimmy şi-a pus întrebări existenţiale, inspirate de persoana lui Iisus, aşa cum e ea descrisă în evanghelii şi n-a renunţat la îndoieli. Dar când i s-au înscenat câteva “minuni”, a cedat ispitei de a se crede divin, declanşând mecanismul acela care ne face să imaginăm zei după chipul şi înfăţişarea noastră.

Energia, puterea gândului – acesta e cel mai important lucru pentru mine, dincolo de credinţa religioasă. Poţi ridica munţii atunci când crezi măcar puţin. Când cineva are nevoie de ajutor, nu poţi să nu încerci să crezi că-l poţi salva. Această energie pe care o degajăm, impunându-ne imposibilul, o putem obţine.

Didier van Cauwelaert

Credinţa şi religia sunt lucruri prea importante pentru a le lăsa pe mâna celor religioşi. Omul laic trebuie să-şi pună toate problemele legate de credinţă, nu pentru a ajunge să creadă bazându-se pe datele ştiinţei, ci pentru a reflecta.

Georges Clemenceau

Kurt Vonnegut – Bun venit printre maimuţe

2655M-am apucat să citesc cartea asta, pentru că eram într-o perioadă cu puţine pauze la dispoziţie (aţi văzut că am cam absentat şi de pe blog), aşa că o selecţie din nuvelele publicate de Vonnegut în anii 50-60 nu putea fi mai potrivită. L-am redescoperit pe Asimov, camuflat sub tonul mult mai infantil şi acid tototdată al tânărului autor, l-am redescoperit pe Vonnegut, ca sămânţă a scriitorului ce avea să devină. Şi m-am delectat cu distopia nevinovată, care stimulează imaginaţia şi acuză derapajele eterne ale umanităţii.

M-am întâlnit cu Harry Nash, actorul amator care nu se poate îndrăgosti decât pe scenă; cu o conspiraţie canină mondială, descoperită de Thomas Edison; cu un bărbat care are ghinionul de a fi obiectul dorinţei uneia dintre cele mai frumoase femei din lume; cu obsesia consumerista a decoraţiunilor interioare, în formă ei cea mai acută; cu scrisorile schimbate între un rus şi un american ai căror fii au murit în spaţiu; cu EPICAC, computerul îndrăgostit şi poet, un Cyrano al vremurilor noastre; cu Harrison Bergeron, victimă a politicii egalitare a unui stat al viitorului; cu Billy Poetul, revoluţionarul dintr-o lume despotică, în care oamenii trăiesc anesteziaţi de la brâu în jos; cu un colonel american care joacă o diabolică partidă de şah, în care piesele sunt oameni vii. Cu o superbă poveste de amor. Şi una despre democraţi şi republicani. Şi alta despre pasiunea care bate banii. Plus alte două, despre sunetele universului şi suprapopulare. Şi preferata mea: despre oamenii rebeli care au învăţat să iasă din corp şi sunt prigoniţi de ceilalţi.

Până una-alta, eu tot am treabă. Dar lecturile de seară continuă. Acum, citesc la dublu. Detalii, în curând 😉

Octavian Paler – Mitologii subiective

Chinuit de primele semne ale reumatismului şi surghiunit de medici pe malul mării, în plină iarnă, Octavian Paler rescrie leit motivele uneia dintre pasiunile sale: Grecia Antică. Autorul empatizează cu personaje tragice (Oedip, Sisif, Icar), păstrând nuanţele ironice pentru cele egoiste, precum Tezeu sau Ahile.

Grecii au înţeles că un sfinx care pune întrebări e mult mai plin de speranţă. Căci nu ne e dat să trecem nepăsători prin nisipul din propriile noastre clepsidre. Şi, poate, acesta e lucrul cel mai important. Surâsul acela absurd (al sfinxului), fardat de nisip ne va aminti cel mai mult că fiecare pas e ireversibil; în urma noastră nu sunt alte urme decât cele pe care le-am lăsat trecând. Sfinxul grec ne lasă întreaga speranţă că, după ce vom dispare noi, ne va supravieţui răspunsul nostru. E singura şansă. Depinde cum ne cum folosi de ea.

Nu e neapărat un merit să iubeşti, ci mai curând un noroc. Dar vine întotdeauna un moment când orice labirint ne oboseşte şi singura care străluceşte înaintea noastră e dragostea . Pe scurt, trebuie să alegem între a iubi şi a rătăci. Şi cine ar îndrăzni să mizeze tot ce are pe lipsa de dragoste?

Olimpul, ca timp pierdut…

Iar îl citesc pe Octavian Paler…

…şi mă gândesc că vârsta de aur a omenirii, aceea în care ne simţeam liberi să fugim pe munţi, să fim mângâiaţi de izvoare şi să ne pierdem ceasurile privind spre albastrul inefabil al cerului a dispărut o dată cu pretenţia noastră de a ne da mai multă importanţă decât am merita. Şi atunci, i-am inventat pe zei. Pentru că ne lipsea un sens. Şi pentru că nu putea să ne justificăm actele generate de frustrări. I-am făcut asemeni nouă. Dar i-am înzestrat cu calităţi care deja începuseră să ne pălească: bucuria de a trăi clipa şi de a savura viaţa alături de ceilalţi.

Încet-încet, am coborât din pădurile în care ne-am trăit copilăria şi ne-am construit zgârie-nori la câmpie. Am câştigat amintiri de secole, dar n-am mai putut niciodată să punem în practică un “carpe diem” şi un “sursum corda”. Singura speranţă, ascunsă în Cutia Pandorei, ne-a rămas iubirea.

“Olimpul e o născocire a privirii întoarse înapoi. Înainte de a-i invidia pe zei, am dorit să ne epuizăm pasiunile. Am întors capul numai când am descoperit cum fuge timpul. Zeii nu sunt decât protestul împotriva morţii nostre umane. Trebuie să recunoaştem în ei o formă de egoism şi de amânare.” Octavian Paler

Kurt Vonnegut – Pianul mecanic

Este o poveste mesianica, croita pe un scenariu comun in science-fiction: lupta din viitor contra masinilor. E spusa de un Kurt Vonnegut tanar si impulsiv in scris, care numeste mai mult decat sugereaza. Din fericire pentru satisfactia cititorului, este doar o lupta de fatada, o “caricatura”, purtata prin simboluri. Dorinta de a evada din lumea “inteligentilor” pentru a ciocni un pahar cu “prostimea” nu este cea mai fericita intr-o lume in care masinile decid cate frigidere trebuie sa se produca si ce trebuie sa se scrie in carti, in care totul e ieftin si standardizat.

Regulile lumii inginerilor si managerilor par adesea decupate din manualele de comunicare si marketing ale inceputului de secol XXI. Iar “Fortele de Reconstructie si Reparatie” (“Emanatii si Epave”) sunt descrierea perfecta a clasei de jos, care si-a atins, in acest caz, idealul: are totul, mai putin posibilitatea de a evolua ca rebuturi.

In ciuda caricaturii, sfarsitul este minunat. Eroul nu devine Mesia, ci se elibereaza pe sine insusi, crezand in puterea exemplului. Nu reuseste insa sa-si depaseasca acea conditie de “american”, pentru care simbolul libertatii e mai presus decat insasi libertatea. Desigur, “desteptii” castiga lupta. Si ne reamintesc ca creem masini doar pentru a ne alina disonantele cognitive si a ne trada conditia de imperfectiune.

(P.S. Cam slabuta corectura Humanitas, de data asta.)