Ultimul îndemn al lui Saramago…

“Cred că, în societatea de astăzi, avem nevoie de filozofie. Filosofia ca spaţiu, loc, metodă de reflecţie, care poate să nu aibă un obiectiv specific, precum ştiinţa, care urmăreşte anumite obiective. Avem nevoie de reflecţie, de gândire, trebuie să ne străduim să gândim… Mi se pare că fără idei nu vom ajunge nicăieri.”

Mai puţină lumină pe lume…

…da, a murit şi Jose Saramago.

“Numai o neagră ironie ar susţine că cineva este cu adevărat binevenit pe lumea asta, ceea ce nu contrazice evidenţa că unii o duc în ea cum nu se poate mai bine.” Istoria asediului Lisabonei

“Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. (…) Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep.” Peştera

“A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva.” Intermitenţele morţii

“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Eseu despre orbire

Din respect pentru marele autor, n-am citat decât din ce am citit. Mai sunt câteva volume care aşteaptă să fie trase de pe raftul bibliotecii. De data asta, sunt obligat să le citesc sub povara dispariţiei sale…

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele

“Nici un om nu este o insulă, de sine stătătoare… Moartea oricărui om mă vlăguieşte, pentru că eu sunt parte a omenirii… de aceea nu căuta niciodată să afli pentru cine bat clopotele… căci bat pentru tine.” (John Donne)

Din punctul de vedere al omului care înghite zilnic megabiţi de informaţie, romanul lui Hemingway poate părea lung şi plictisitor, înşiruind peste 500 de pagini pentru a descrie aproximativ trei zile din viaţa unui american, oaspete al unui grup de partizani din munţi, în perioada războiului civil din Spania. În realitate, este o poveste de dragoste care nimereşte într-un moment cât se poate de prost, înfăşurată în luminile blânde şi, totodată, obsedante, ale unei fresce a sufletului uman. Personajele sunt zugrăvite mai degrabă prin replici decât prin descrieri, mai degrabă prin sentimente decât prin acţiuni. Faptul că trebuie aruncat un pod în aer, că trebuie trimis un mesaj sau că trebuie rezistat unui atac armat trece întotdeauna în plan secundar.

Romanul este circular, la fel ca viaţa, începând din infinit şi terminându-se “neterminat” cu personajul principal culcat pe solul unei păduri de pini. Impregnaţi de sentimentul fatalităţii, indus de undeva de sus de avioanele inamice, actorii acestui teatru, pe cât de simplu în definiţie, pe atât de complex în desfăşurare, conştientizează că “bătaia clopotelor” nu este pentru cei morţi, ci pentru cei rămaşi în urma victimelor, care sunt nevoiţi să-şi reconstruiască viaţa.

“Moartea nu era nimic şi în mintea sa nu exista nici o reprezentare a ei şi nici teama de ea. Dar să trăieşti însemna un lan de grâne în vânt pe coasta unui deal. Să trăieşti însemna un uliu plutind în înaltul cerului. Să trăieşti însemna un vas de lut plin cu apă în pulberea treieratului, după ce boabele au fost strânse şi pleava purtată de vânt. Să trăieşti însemna un cal între picioarele tale şi o carabină sub picior şi un deal şi o vale şi un pârâu străjuit de copaci şi capătul îndepărtat al văii şi înălţimile de dincolo. Şi dacă nu există lucruri gen mult timp sau pentru restul vieţii sau de acum înainte, ci singurul lucru care există e “acum”, pai atunci “acum” este lucrul care trebuie slăvit şi-s fericit aşa.”

Articol scris ca urmare a unei lepşe preluate de aici.

Octavian Paler – Un om norocos

Daniel Petric. Pseudonimul sub care se ascunde un om hăituit de mediocritate în deliranta Românie din orwellianul an 1984. Un azil de bătrâni. Ascunzătoarea perfectă, care te face să respiri şi, totodată, să te înăbuşi. Cioplitor de monumente funerare. Meseria care îţi dă senzaţia că deţii controlul asupra destinului celorlalţi. Bătrânul. Metafora sub care se camuflează sistemul. O inexistenţă fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi. Sinuciderea, crima şi moartea. Cele trei ipostaze ale dispariţiei dragostei, prieteniei şi eului. Omul norocos este antifraza perfectă pentru a defini o persoană incapabilă de iubire, deoarece a învăţat să supravieţuiască prin ură.

Aşa sunt oamenii. Cu cât eşti mai aproape de starea unui vierme, cu atât îi înduioşezi mai mult, pe când valoarea ta îi pune în stare de alarmă, socotind-o o ofensă personală.

Îmi ador neputinţa. Ea e salvarea mea, mă scuteşte de regrete. Îmi zic  “nu pot” şi cu asta am terminat, nu mai am nici un reproş să-mi fac.  Sunt omul cu cele mai puţine dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranţe. Îi las pe alţii să-şi umple viaţa cu deziluzii.

Cum să fii liber, dacă eşti singur ? Singur nu eşti liber niciodată.  Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi de un om sau de o idee.

Fiecare îşi face Dumnezeu din ce poate. Din talaş, din catifea sau din tăcere. Eu mi-l fac din ideea că în orice eşec mai este ceva important de făcut : să-l înţelegi.

Îmi închipui că puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta,  îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa.

Una pentru preot, alta pentru profesoara X…

adevarul_da_vinciAzi-dimineaţă, deşi nu ieşisem încă din modulul “orizontal pe pernă”, am purces cu ochii lipiţi să cumpăr pâine şi am trecut şi pe la taraba de ziare să iau Adevărul cu suplimentul frumos editat despre Leonardo da Vinci. Nu de altceva, dar primul număr îl pierdusem, iar asta pare cam singura ocazie de a avea informaţii punctuale în bibliotecă despre un domeniu la care sunt oarecum “tufă”.

Sigur, pot să le achiziţionez şi mai târziu, dar nu asta e problema… Am ajuns în faţa vânzătoarei, dar cu toată aţipeala de la ora aceea matinală (pentru mine), am constatat că privirea ei conspirativă nu rima cu absenţa suspectă a ziarelui cu pricina de pe tarabă. Nu de altceva, dar nici măcar nu fuseseră toate pachetele cu publicaţii despachetate.

“Bine, vă dau, dar numai pentru că vă cunosc.” Apoi, şopteşte către partenerul ei într-ale crimei culturale: “Câte mai sunt? Una e pentru preot, alta pentru doamna profesoară…”

Nu ştiu… trebuia să zic săru mâna şi să las bacşiş ? (n-am făcut-o) Oricum, am înţeles că săptămâna viitoare vor mări tirajul. Deci dacă mă cunoaşte şi mă duc devreme şi mai moare cineva care se abonase la exemplarele de sub tejghea… da, cred că mai am o şansă.

Cişmigiu & Comp… de Grigore Băjenaru

cismigiu&coMi-e foarte greu să scriu ceva despre această carte. Aş fi iremediabil lovit de subiectivitate. Pentru că îi simt fiecare pagină în minte…

Destinul a făcut ca eu să intru abia acum în posesia unei ediţii necenzurate, mult mai stufoase decât cea parcursă cu aviditate, de un număr necunoscut de ori, în timpul liceului. De aceea, prima (nouă) impresie a fost dată de paginile descoperite pentru prima dată, care vorbeau despre spiritul de întreprinzător, despre rege, religie şi România Mare.

În afară de asta, ar fi greu de explicat de ce îmi place. Poate pentru că descrie o existenţă şcolărească mai responsabilă, în care elevii erau deopotriva independenţi, curajoşi, fermecători, serioşi şi respectuoşi.  O atmosferă îmbogăţită de prezenţa unor profesori mai buni sau mai răi, dar întotdeauna monumente de pedagogie. Nimic nu pare să plictisească din descrierea asta, chiar dacă lipsesc fetele (in cele mai multe dintre capitole), muzica, alcoolul, gadgeturile electronice, maşinile şi hainele de firmă.

În esenţă, cartea asta este un manifest plin de senzaţii. Paşii care se aud foşnind pe aleile Cişmigiului. Răcoarea laptelui bătut de la buturugă. Privirile scrutătoare ale profesorilor imitaţi. Roşeaţa din obraji la compunerea de acrostihuri de amor. Câţi dintre noi putem apela la asemenea amintiri?

bajenaru clasa lui bajenaru

Stânga: autorul imediat după pensionare; Dreapta: celebra clasă descrisă în roman, la absolvirea din 1926. Sursa tuturor fotografiilor: Jurnalul Naţional.

P.S. Volumul conţine şi continuarea, “Bună dimineaţa, băieţi!”. Se simte amprenta barbară a regimului sub care a fost scrisă (prin anii ’60) şi tonul moralizator. Dar autorul a rămas acelaşi om simplu, care exultă la contactul cu oamenii de valoare.

Naghib Mahfuz – O mie şi una de nopţi şi zile

10011Şeherezada şi-a terminat poveştile şi devine soţia lui Şahriyar. Dar poveştile prin viaţă, ifriţii îi zăpăcesc pe oameni, iar aceştia se abat de la calea cea dreaptă şi comit crime odioase. Răul trece de la un om la altul, ca puhoiul unui râu care inundă un oraş. Sultanul umblă incognito prin oraş şi descoperă că cei săraci şi nefericiţi recreează, la nivelul lor, aceleaşi conflicte sociale din lumea celor avuţi.

Pentru cititorul normal, e doar o poveste. Proaspătă şi înmiresmată, ca atmosfera unei cafenele egiptene. Dar din ea, răsuflă aerul contondent al moralei. Creaturile supranaturale poartă însemnele politicienilor şi afaceriştilor, care ţin sforile unei lumi care şi-a pierdut tot mai mult cursul. Personajele duc dispute religioase, exterioare şi interioare, la fel de convulsive ca întreaga lume arabă modernă.

Discursul lui Sindbad, personaj reînviat din “1001 de nopţi”, rezumă ideile principale ale cărţii: Omul poate fi lesne înşelat de năluciri pe care le crede adevăruri. Somnul nu este îngăduit dacă trebuie să rămâi treaz şi disperarea nu face casă bună cu viaţa. Bucatele sunt hrană când sunt mâncate cumpătat şi otravă când apare lăcomia. Am învăţat că libertatea înseamnă viaţă pentru suflet şi că paradisul însuşi nu îi este de nici un folos omului dacă acesta şi-a pierdut libertatea. Am învăţat că omului i se poate da o minune, dar asta nu înseamnă că el va şti să o vadă şi să pună stăpânire pe ea. Este greşit să fim prizonierii tradiţiilor, ai lucrurilor învechite.

Jose Saramago – Peştera

pestera2Ce e acolo jos, repetă Marta după ce se aşezară, Sînt şase oameni morţi, trei bărbaţi şi trei femei, Nu mă surprinde, bănuiam că e vorba de rămăşiţe omeneşti, se întimplă adeseori în timpul săpăturilor, dar nu înţeleg de ce atîta mister, atîta secret, atîta supraveghere, oasele nu fug, şi nu cred că furtul lor ar merita efortul, Dacă ai fi coborît cu mine, ai fi înţeles, de altfel, mai ai timp să cobori, Nici nu mă gîndesc, Nu e uşor să nu te gîndeşti după ce-ai văzut ce-am văzut eu, Ce-ai văzut, cine sînt oamenii aceia, Oamenii aceia sîntem noi, zise Cipriano Algor, eu, tu, Marcal, întreg Centrul, probabil lumea întreagă.

Iniţial, am crezut că voi muri de plictiseală, anesteziat probabil şi de frazarea nesfârşită, specifică lui Saramago. Am rezistat datorită textului dens în simboluri şi a personajelor pline de frământări, care se dezvăluiau pe măsură ce întorceam fiecare pagină. Însă, aproape ca întotdeauna, Saramago mi-a dat o lecţie la final, răsturnând toată construcţia unui final posibil în mintea mea.

E o carte despre conflictul real-imaginar, pornit din simpla contradicţie lut-plastic, dar care poate fi extinsă la tot ceea ce se întâmplă cu noi, într-o societate pe care virtualul pune tot mai multă stăpânire. Locul celor privilegiaţi de noua ordine este un loc fără ferestre şi fără verdeaţă, în care orice senzaţie are preţul ei. Preţul dezumanizării, al inutilităţii. Din fericire, Saramago îşi asumă rolul de salvator, scoţându-şi personajele din peşteră şi punându-le să-şi croiască drum spre o altă lume.

P.S. Sper că n-aţi uitat, dar în meniul Cărţi bune puteţi parcurge textul integral al acestui roman.

Bonus: Mitul Peşterii, extras din “Republica” lui Platon