February 29

Povestea unei viziuni…

Steve Jobs a fost un om înaintea timpului său. Chiar dacă n-a inventat leacuri-minune sau mijloace de transport ecologice, a lăsat moştenire o tehnologie care a schimbat fundamental modul de a comunica între noi. Dincolo de orice controversă, legată de produsele sale sau de personalitatea lui tumultoasă, o carte despre viaţa şi ideile acestui om poate deveni oricând o lectură interesantă şi, poate, inspiraţională.

Biografia lui Steve Jobs e disponibilă la vânzare şi în România,  exclusiv la Emag. Costă 85 de lei, dar dacă veţi dori şi niscaiva electronice  de acolo (nu neapărat produse de Apple), trebuie să ştiţi că orice comandă de peste 1500 de lei se lasă cu un exemplar cadou din această carte.

“Timpul este limitat, nu-l pierde trăind viaţa altcuiva. Nu te lăsa prins în teoriile altora. Nu lăsa opiniile zgomotoase ale altora să-ţi acopere vocea interioară. Şi cel mai important, să ai curajul să-ţi urmezi inima şi intuiţia. Într-un fel, cele două ştiu ce vrei să devii. Toate celelalte sunt pe planul al doilea.”

February 10

Alan Alda – Să nu-ţi împăiezi niciodată câinele (şi alte lucruri pe care le-am învăţat în viaţă)

Nu am citit multe autobiografii la viaţa mea, dar asta trebuie să fie cea mai sinceră, profundă, modestă şi totodată inefabilă mărturie despre viaţă. Probabil că toate aceste calităţi ţin de “duioşia” lui Alan Alda, copil născut într-o familie tulburată de boli mintale şi show business, care a făcut din viaţă un joc frumos, inclusiv atunci când urca pe scenă, pe pânza marelui ecran sau pe platourile serialului M.A.S.H.

“Diferenţa dintre a asculta şi a te preface că asculţi e enormă. (…) Adevărata ascultare înseamnă a consimţi să-l laşi pe cel de lângă tine să te schimbe. Când sunt dispus să-l las să mă schimbe, între noi se întamplă ceva cu mult mai interesant decât confruntarea a două monologuri.”

Pe cât de lipsită de bârfe, pe atât de autoironică pare colecţia de gânduri aşternute pe hârtie. Povestea este întrucâtva ciclică, începând cu împăierea câinelui familiei, fapt care capătă dimensiuni respingătoare, stârnind fuga de realitate a personajului principal şi terminându-se cu o fotografie primită la 70 de ani, care-l înfăţişa pe câinele cu pricina în viaţă. Refugiile tânărului, biserica catolică şi aventura pariziană, au construit o personalitate aparent dezechilibrată, dar profund simpatică. Alan Alda nu povesteşte despre vedete, petreceri şi realizări deosebite, ci despre cum a inventat un sistem de a câştiga la cursele de cai, despre cum a plecat în permisie neştiut de nimeni şi a făcut accident de maşină, despre cum era să fie arestat pentru că nu a anunţat armata că pleacă în luna de miere, despre cum şi-a cunoscut soţia (alături de care se află şi azi), despre cum era să devină monedă de schimb pentru nişte deţinuţi care voiau să evadeze, despre câte a învăţat în timpul filmărilor la M.A.S.H., despre aventurile pe vulcani în calitate de prezentator al emisiunii “Scientific American Frontiers” sau despre cum era să moară în Chile din cauza unei bucăţi de intestin rebele.

“Câteodată, pe o cărare din pădure, întinzi mâna şi o oferi unei păsări, nădăjduind că aceasta se va aşeza pe ea. Dacă ai noroc şi îndemânare, aşa se va întâmpla. Dar numai pentru o clipă. Apoi, pasărea îşi va lua din nou zborul. Nu există vreo formulă capabilă să surprindă asta. (…) Faceţi ce vreţi. Trăiţi-vă viaţa. Râdeţi un pic.”

January 13

De la un conservator moderat în ale cititului…

Din când în când, ador să dau o lovitură bugetului de familie, hoinărind la nesfârşit printre rafturi pentru a frunzări şi a alege obiecte paralelipipedice cu acoperăminte felurite şi pagini numerotate. Îmi place mirosul de hârtie proaspătă de la prima lectură, care contrastează puternic cu tratamentul de esenţă arheologică pe care îl aplici hârtiei încă necitite. Şi urăsc din suflet timpul obiectiv, acest “foc în care ardem”, care are nefericita tendinţă de a se contracta tocmai în momentele când vrei să te pierzi cu totul în lumea între coperţi.

Deşi recunosc superioritatea echipamentelor electronice, în ceea ce priveşte volumul şi accesibilitatea, am rezervele mele cu privire la cititul îndelungat pe un dispozitiv artificial, fie numai şi pentru faptul că nu voi simţi aceeaşi satisfacţie când îl voi ţine în braţe.

Totuşi, pentru cei dintre voi care doriţi să treceţi în noua eră a cititului, eMag a adus în România eBook Reader-ul Kindle, în două variante. Cred că cea mai puţin costisitoare (699 lei) e şi cea mai potrivită pentru un cititor de modă veche ce are nevoie de o nouă provocare. Memoria internă este de 4 GB , iar utilizatorii pot stoca peste 3.500 de cărţi. Formatele suportate sunt DOC, DOCX, PDF, HTML, TXT, RTF, JPEG, GIF, PNG, BMP, PRC şi MOBI, iar bateria are o autonomie de 10 zile cu wireless-ul activat şi o lună cu el oprit. În plus, aveţi la dispoziţie milioane de cărţi gratuite (prin intermediul Kindle Store, Internet Archive, Project Gutenberg, ManyBooks).

Şi, da… Poţi citi şi la soare. Cine ştie… poate o să mă conving şi eu, într-un final. Mai ales că am “prostul obicei” de a începe mai multe cărţi odată.

June 19

Mai puţină lumină pe lume…

…da, a murit şi Jose Saramago.

“Numai o neagră ironie ar susţine că cineva este cu adevărat binevenit pe lumea asta, ceea ce nu contrazice evidenţa că unii o duc în ea cum nu se poate mai bine.” Istoria asediului Lisabonei

“Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. (…) Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep.” Peştera

“A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva.” Intermitenţele morţii

“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Eseu despre orbire

Din respect pentru marele autor, n-am citat decât din ce am citit. Mai sunt câteva volume care aşteaptă să fie trase de pe raftul bibliotecii. De data asta, sunt obligat să le citesc sub povara dispariţiei sale…

May 4

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele

“Nici un om nu este o insulă, de sine stătătoare… Moartea oricărui om mă vlăguieşte, pentru că eu sunt parte a omenirii… de aceea nu căuta niciodată să afli pentru cine bat clopotele… căci bat pentru tine.” (John Donne)

Din punctul de vedere al omului care înghite zilnic megabiţi de informaţie, romanul lui Hemingway poate părea lung şi plictisitor, înşiruind peste 500 de pagini pentru a descrie aproximativ trei zile din viaţa unui american, oaspete al unui grup de partizani din munţi, în perioada războiului civil din Spania. În realitate, este o poveste de dragoste care nimereşte într-un moment cât se poate de prost, înfăşurată în luminile blânde şi, totodată, obsedante, ale unei fresce a sufletului uman. Personajele sunt zugrăvite mai degrabă prin replici decât prin descrieri, mai degrabă prin sentimente decât prin acţiuni. Faptul că trebuie aruncat un pod în aer, că trebuie trimis un mesaj sau că trebuie rezistat unui atac armat trece întotdeauna în plan secundar.

Romanul este circular, la fel ca viaţa, începând din infinit şi terminându-se “neterminat” cu personajul principal culcat pe solul unei păduri de pini. Impregnaţi de sentimentul fatalităţii, indus de undeva de sus de avioanele inamice, actorii acestui teatru, pe cât de simplu în definiţie, pe atât de complex în desfăşurare, conştientizează că “bătaia clopotelor” nu este pentru cei morţi, ci pentru cei rămaşi în urma victimelor, care sunt nevoiţi să-şi reconstruiască viaţa.

“Moartea nu era nimic şi în mintea sa nu exista nici o reprezentare a ei şi nici teama de ea. Dar să trăieşti însemna un lan de grâne în vânt pe coasta unui deal. Să trăieşti însemna un uliu plutind în înaltul cerului. Să trăieşti însemna un vas de lut plin cu apă în pulberea treieratului, după ce boabele au fost strânse şi pleava purtată de vânt. Să trăieşti însemna un cal între picioarele tale şi o carabină sub picior şi un deal şi o vale şi un pârâu străjuit de copaci şi capătul îndepărtat al văii şi înălţimile de dincolo. Şi dacă nu există lucruri gen mult timp sau pentru restul vieţii sau de acum înainte, ci singurul lucru care există e “acum”, pai atunci “acum” este lucrul care trebuie slăvit şi-s fericit aşa.”

Articol scris ca urmare a unei lepşe preluate de aici.

February 11

Octavian Paler – Un om norocos

Daniel Petric. Pseudonimul sub care se ascunde un om hăituit de mediocritate în deliranta Românie din orwellianul an 1984. Un azil de bătrâni. Ascunzătoarea perfectă, care te face să respiri şi, totodată, să te înăbuşi. Cioplitor de monumente funerare. Meseria care îţi dă senzaţia că deţii controlul asupra destinului celorlalţi. Bătrânul. Metafora sub care se camuflează sistemul. O inexistenţă fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi. Sinuciderea, crima şi moartea. Cele trei ipostaze ale dispariţiei dragostei, prieteniei şi eului. Omul norocos este antifraza perfectă pentru a defini o persoană incapabilă de iubire, deoarece a învăţat să supravieţuiască prin ură.

Aşa sunt oamenii. Cu cât eşti mai aproape de starea unui vierme, cu atât îi înduioşezi mai mult, pe când valoarea ta îi pune în stare de alarmă, socotind-o o ofensă personală.

Îmi ador neputinţa. Ea e salvarea mea, mă scuteşte de regrete. Îmi zic  “nu pot” şi cu asta am terminat, nu mai am nici un reproş să-mi fac.  Sunt omul cu cele mai puţine dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranţe. Îi las pe alţii să-şi umple viaţa cu deziluzii.

Cum să fii liber, dacă eşti singur ? Singur nu eşti liber niciodată.  Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi de un om sau de o idee.

Fiecare îşi face Dumnezeu din ce poate. Din talaş, din catifea sau din tăcere. Eu mi-l fac din ideea că în orice eşec mai este ceva important de făcut : să-l înţelegi.

Îmi închipui că puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta,  îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa.

September 23

Una pentru preot, alta pentru profesoara X…

adevarul_da_vinciAzi-dimineaţă, deşi nu ieşisem încă din modulul “orizontal pe pernă”, am purces cu ochii lipiţi să cumpăr pâine şi am trecut şi pe la taraba de ziare să iau Adevărul cu suplimentul frumos editat despre Leonardo da Vinci. Nu de altceva, dar primul număr îl pierdusem, iar asta pare cam singura ocazie de a avea informaţii punctuale în bibliotecă despre un domeniu la care sunt oarecum “tufă”.

Sigur, pot să le achiziţionez şi mai târziu, dar nu asta e problema… Am ajuns în faţa vânzătoarei, dar cu toată aţipeala de la ora aceea matinală (pentru mine), am constatat că privirea ei conspirativă nu rima cu absenţa suspectă a ziarelui cu pricina de pe tarabă. Nu de altceva, dar nici măcar nu fuseseră toate pachetele cu publicaţii despachetate.

“Bine, vă dau, dar numai pentru că vă cunosc.” Apoi, şopteşte către partenerul ei într-ale crimei culturale: “Câte mai sunt? Una e pentru preot, alta pentru doamna profesoară…”

Nu ştiu… trebuia să zic săru mâna şi să las bacşiş ? (n-am făcut-o) Oricum, am înţeles că săptămâna viitoare vor mări tirajul. Deci dacă mă cunoaşte şi mă duc devreme şi mai moare cineva care se abonase la exemplarele de sub tejghea… da, cred că mai am o şansă.

September 10

Cişmigiu & Comp… de Grigore Băjenaru

cismigiu&coMi-e foarte greu să scriu ceva despre această carte. Aş fi iremediabil lovit de subiectivitate. Pentru că îi simt fiecare pagină în minte…

Destinul a făcut ca eu să intru abia acum în posesia unei ediţii necenzurate, mult mai stufoase decât cea parcursă cu aviditate, de un număr necunoscut de ori, în timpul liceului. De aceea, prima (nouă) impresie a fost dată de paginile descoperite pentru prima dată, care vorbeau despre spiritul de întreprinzător, despre rege, religie şi România Mare.

În afară de asta, ar fi greu de explicat de ce îmi place. Poate pentru că descrie o existenţă şcolărească mai responsabilă, în care elevii erau deopotriva independenţi, curajoşi, fermecători, serioşi şi respectuoşi.  O atmosferă îmbogăţită de prezenţa unor profesori mai buni sau mai răi, dar întotdeauna monumente de pedagogie. Nimic nu pare să plictisească din descrierea asta, chiar dacă lipsesc fetele (in cele mai multe dintre capitole), muzica, alcoolul, gadgeturile electronice, maşinile şi hainele de firmă.

În esenţă, cartea asta este un manifest plin de senzaţii. Paşii care se aud foşnind pe aleile Cişmigiului. Răcoarea laptelui bătut de la buturugă. Privirile scrutătoare ale profesorilor imitaţi. Roşeaţa din obraji la compunerea de acrostihuri de amor. Câţi dintre noi putem apela la asemenea amintiri?

bajenaru clasa lui bajenaru

Stânga: autorul imediat după pensionare; Dreapta: celebra clasă descrisă în roman, la absolvirea din 1926. Sursa tuturor fotografiilor: Jurnalul Naţional.

P.S. Volumul conţine şi continuarea, “Bună dimineaţa, băieţi!”. Se simte amprenta barbară a regimului sub care a fost scrisă (prin anii ’60) şi tonul moralizator. Dar autorul a rămas acelaşi om simplu, care exultă la contactul cu oamenii de valoare.