October 19

Intuiţie hollywoodiană remarcabilă

Anul viitor, când sunt alegeri atât în SUA, cât şi în ţărişoara noastră, producătorii de film americani au rezonat cu conceptele politice dâmboviţene, propunând două filme despre Albă ca Zăpada.

Primul este “Alba ca Zăpada si vânătorul“, care îi oferă un rol mai extins Vânătorului (Băse ?). Regina cea Rea (aşteptăm propuneri) îi ordonă acestuia s-o ducă pe Albă ca Zăpada în pădure şi s-o omoare, dar acesta îi dă drumul. Nu ia această atitudine din dragoste, acţionând mai degrabă ca un mentor (sic!), care o învaţă pe Albă ca Zăpada să lupte şi să supravieţuiască.

Al doilea n-a primit un titlul oficial, dar abordează basmul din perspectiva piticilor. Personajele pozitive îşi revendică regatul distrus. Aici e clar: piticii sunt conduşi de Boc, care are o anvergură pe măsură şi care, evident, are impresia că “regatul” (pardon, că aştia nu sunt cu regele) e distrus de intrigi de palat (al parlamentului) şi emisiuni de televiziune.

Sau poate nouă ne-a fost rezervat alt scenariu… la un film la fel de prost, fără îndoială.

July 4

Generaţie distrusă ? Da, dar de cine ?

Gânditori moderni ce scăpat-au de grija penelului pentru că au ajuns să aibă tastatură “qwerty” şi pe telefon şi comentatori analfabeţi pe site-uri şi bloguri se unesc, în aceste zile, într-un singur gând, pentru a înfiera generaţia bacalaureatului din acest an, care a picat cu graţie la ceea ce, pe vremuri, era doar o diplomă folositoare, dar care acum e un fel de garanţie în alb la accederea în facultăţi.

Amici în ale virtualului, uitaţi, pesemne, că majoritatea sunt copii zămisliţi în anii de turbare care au urmat revoluţiei, în care toată lumea se înghesuia să fure, să vândă şi să profite hedonic de proaspăta instalată stare de haos.

…că au fost primii care, în caz că nu erau lăsaţi pe prispă de dorinţa de câştig străin (căci după ce ne-am înstrăinat ţevile de irigaţii şi pereţii uzinelor pentru o vodcă n-am mai avut de ales decât să ne înstrăinăm noi înşine), au fost nevoiţi, într-un fel sau altul să se ferească de gloata de maşini de pe stradă şi de obsedaţii pe care societatea nu se mai oboseşte să-i trateze.

…că li s-a furat bucuria de a se juca, fiind izgoniţi în case de dezvoltatori imobiliari şi SUV-uri, apoi în camera lor (dotată cu cele mai noi dispozitive hi-tech, fireşte) de către nişte părinţi prea ocupaţi pentru a mai avea responsabilităţi suplimentare faţă de transmiterea genelor.

…că le-a fost băgat pe gât, de părinţi şi profesori deopotrivă, un sistem idiot de contabilizare a rezultatelor, care s-a sfârşit prin a umfla orgoliul adulţilor din jurul lor cu note, în detrimentul formării intelectului unui copil/adolescent. Nimeni nu s-a gândit că trebuie să le predai altfel, că autoritatea adusă de forţă şi ton răstit face casă la fel de bună ca o lecţie de matematică pe hârtie predată unor elevi din epoca de piatră sau că manualele nu trebuie să fie sinteze, ci poveşti care să integreze lecţii de viaţă. Şi absolut toţi au uitat că azi, când nu ştiu să se organizeze, să caute într-un dicţionar, să citească o lege sau să se ferească de un credit pe care nu-l pot duce, nu le mai folosesc la nimic pasajele de critică literară, formulele de analiză matematică, structura chimică a carbonatului de calciu, poziţia Munţilor Metaliferi sau alcătuirea complicată a stomacului de vacă.

…că li s-a refuzat dreptul de a fi talentaţi, după ce şcolile de arte şi meserii au fost aruncate pe marginea drumului. Toţi trebuiau să devină intelectuali, cu loc de muncă bine plătit, pentru că acesta era obiectivul principal al familiei româneşti, în care copilul, de la schimbatul scutecului şi până la absolvirea facultăţii, e privit ca o “investiţie” pentru bătrâneţe, nu o modalitate de a oferi societăţii un individ capabil să creeze ceva, nu neapărat o operă nemuritoare, ci măcar plus valoare. Şi după aceea, în mod ironic, aţi distrus toate domeniile în care lucrau intelectualii.

…că le-aţi prezentat modele de viaţă perverse, care apreciază doar lucruri efemere, oglindă fidelă a frustrărilor noastre din anii trecuţi, în care comunismul, lipsa de curaj sau coşurile de pe faţă ne ţineau departe de “plăcerile vieţii”. De atunci, ne-am jurat în barbă să nu mai devenim gunoieri, croitori sau măcelari, ne-am transformat secretarele în asistent manageri şi conţopiştii în experţi şi am decis să facem o concesie doar coafezelor şi cosmeticienelor, pentru că, nu-i aşa, ele ne ajutau să transpunem în realitate acel cuvânt nou şi minunat, numit “imagine”.

Gândiţi-vă la toate astea, atunci când le analizaţi “perlele”, pentru că ele sunt sinteza lumii în care trăiesc. O lume în care toată lumea îşi doreşte urmaşi (ba chiar se declară ofuscată când spui că nu faci copii), dar nu-şi asumă nici cea mai mică responsabilitate pentru educaţia şi sănătatea lor mentală. Când bătrâneţea ne va apăsa cu mantia-i grea de ceară, vom merge să cerşim un pic de atenţie de la nişte indivizi al căror respect nu-l merităm şi care nu vor şti (sau nu vor mai avea puterea) să iasă din zodia tulburării, inconştienţei, rătăcirii… Doar pentru că nouă ne-a fost lene să construim ceva (măcar peste ruinele rămase) şi am preferat să spulberăm totul în cale, precum hoardele de migratori în praful timpului…

February 14

Micul traficant de furtunuri de duş

Cred că e a cincea sau a şasea oară în ultimul an când trebuie să schimb furtunul de duş. Motivele sunt cât se poate de clare: materialul prost şi chinezul nemotivat. (Deşi n-am verificat dacă provin din China.)

Partea cea mai distractivă e atunci când mă prezint la magazinul de profil din cartier pentru a procura “piesa” respectivă. Vânzătoarea mă cunoaşte ca pe un cal breaz, pentru că am cumpărat de la ea vopsea, becuri, cuie şi câte şi mai câte cu ocazia mutării în casă nouă. I-am demonstrat din plin “priceperea” mea în domeniul tehnic, atunci când i-am cerut un şurub de mărime “măricică”. Cu toate astea, nu m-a întrebat niciodată ce fac cu atâtea furtunuri de duş.

Soţia mea sugerează că individa cu pricina mă crede instalator, deşi, excluzând blugii jerpeliţi de atâtea bălţi din ţarcul de câini, nu prea am faţă de aşa ceva. Sau speculant, deşi ar trebui să fiu unul diabolic rău să cumpăr câte un furtun de duş din fiecare magazin.

Voi aţi comenta ceva, dacă aţi fi în locul vânzătoarei ?

January 4

Cum adică, “cine a plătit elicopterul” ?

Într-unul dintre ultimele episoade ale serialului “Viaţa la Casa Albă”, preşedintele ales, un băiet de origine mexicană cu mai mult bun simţ decât prevăd legile reale ale politicii (că, deh, serialele americane sunt variante extrem de romanţate ale societăţii) e, pur şi simplu, şocat de îngrădirile pe care trebuie să le suporte, de traseele speciale pe care forţele speciale i le-au rezervat lui şi familiei şi aşa mai departe…

Elicopterul l-am plătit noi, contribuabilii. Pentru ca preşedintele să ajungă în siguranţă la Cotroceni, nu în vreo groapă pregătită de un iresponsabil rupt în fund care şi-a luat SUV pe credit, dar n-a avut bani şi de anvelope de iarnă. Arătaţi-mi mie un preşedinte din lumea asta care merge cu maşina bară la bară şi nu mai zic nimic.

Iar dacă vă referiţi la faptul că s-a întors de la o agapă, nu de la treburile ţării, v-aş mai putea spune câteva lucruri. Vreo trei. Unu: chiar dacă nu ne place de el, preşedintele e un om. Doi: un preşedinte nu e niciodată în concediu. Trei: dacă nu vă convine că petrece şi zboară pe bani publici, ieşiţi în stradă – cu mic, cu mare… cu ştampila de vot. Aşa cum n-aţi făcut-o în decembrie 2009…

Atunci când nu se ocupă de manele şi ţâţe, jurnaliştii noştri stau, aşa, pe gânduri şi născocesc titluri.

January 3

Poate că ar trebui să începem anul…

…prin a ne întreba de ce stăm pe loc de 30 de ani. Ce ne-a lipsit: spiritul de întreprinzător ? disciplina de muncă şi viaţă ? un set de valori morale ? sau o educaţie corespunzătoare ?

Graficul la care duce linkul de mai sus arată durata de viaţă şi venitul ţărilor de pe întreaga planetă. Selectaţi “România” în lista din dreapta şi veţi vedea cum a decurs “călătoria” noastră din ultimii două sute de ani. Un film explicativ aveţi aici.

July 6

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

April 26

Chiar suntem sclavii superstiţiilor ?

Întâmplarea a făcut să urmăresc, mai întâi, o mică aventură în univers, care n-ar fi fost posibilă fără progresele de peste timp ale ştiinţei… Apoi, am dat peste documentarul de mai jos, în care Richard Dawkins (da, ştiu, am o slăbiciune pentru omul ăsta, dar n-aveţi ce face – chiar zilele astea am început să citesc o altă carte scrisă de el) investighează câteva dintre cele mai importante superstiţii ale civilizaţiei actuale.

Cum mă aflu în ţara care tipăreşte reviste cu suplimente speciale destinate horoscoapelor şi care a ajuns în situaţia de a dori cu ardoare impozitarea vrăjitoriei, mi s-a părut interesant să văd că nu suntem foarte diferiţi de ceilalţi. Şi puţin trist că nu reuşim să ne desprindem de temerile noastre ancestrale, ba chiar trăim o perioadă în care revenim furibund la acestea.

P.S. Aşa, ca fapt divers, aflaţi că am avut şi eu o mică superstiţie în facultate. Înainte de fiecare examen, puneam un pariu pe sumă modică sau pe bere că-l voi pica. A funcţionat de fiecare dată, fapt pentru care am reuşit performanţa, deloc demnă pentru un student veritabil (:D) de a termina fără nicio restanţă.

February 24

De ce gâdea l-a cruţat pe Mihai Viteazul ?

Răspuns: Pentru că era invitat la “Sinteza Zilei”.

E singura concluzie de bun simţ de după parcurgerea manualului de română de a V-a, în care Bălcescu, Gellu Naum şi Prâslea cel Voinic coexistă extrem de paşnic, printre lecţiile de gramatică în care părţile de vorbire/propoziţie, cazurile substantivului şi modurile verbului sunt tratate exhaustiv în maximum o oră-două. (Din motiv de reparaţii, ora de la şcoală e cam 30 de minute timp efectiv.)

Să ne bucurăm că putem, totuşi, să-l mai citim pe Bălcescu. Şi multe alte texte de istorie, precum Din trecutul nostru, de Alexandru Vlahuţă, Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă, de Grigore Ureche, Ioan Vodă cel Cumplit, de Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Istoria fondărei oraşului Bucureşti, de Dimitrie Papazoglu. Graţie Wikisource.

Sursa imaginii: Enciclopedia României