Cum adică, “cine a plătit elicopterul” ?

Într-unul dintre ultimele episoade ale serialului “Viaţa la Casa Albă”, preşedintele ales, un băiet de origine mexicană cu mai mult bun simţ decât prevăd legile reale ale politicii (că, deh, serialele americane sunt variante extrem de romanţate ale societăţii) e, pur şi simplu, şocat de îngrădirile pe care trebuie să le suporte, de traseele speciale pe care forţele speciale i le-au rezervat lui şi familiei şi aşa mai departe…

Elicopterul l-am plătit noi, contribuabilii. Pentru ca preşedintele să ajungă în siguranţă la Cotroceni, nu în vreo groapă pregătită de un iresponsabil rupt în fund care şi-a luat SUV pe credit, dar n-a avut bani şi de anvelope de iarnă. Arătaţi-mi mie un preşedinte din lumea asta care merge cu maşina bară la bară şi nu mai zic nimic.

Iar dacă vă referiţi la faptul că s-a întors de la o agapă, nu de la treburile ţării, v-aş mai putea spune câteva lucruri. Vreo trei. Unu: chiar dacă nu ne place de el, preşedintele e un om. Doi: un preşedinte nu e niciodată în concediu. Trei: dacă nu vă convine că petrece şi zboară pe bani publici, ieşiţi în stradă – cu mic, cu mare… cu ştampila de vot. Aşa cum n-aţi făcut-o în decembrie 2009…

Atunci când nu se ocupă de manele şi ţâţe, jurnaliştii noştri stau, aşa, pe gânduri şi născocesc titluri.

Poate că ar trebui să începem anul…

…prin a ne întreba de ce stăm pe loc de 30 de ani. Ce ne-a lipsit: spiritul de întreprinzător ? disciplina de muncă şi viaţă ? un set de valori morale ? sau o educaţie corespunzătoare ?

Graficul la care duce linkul de mai sus arată durata de viaţă şi venitul ţărilor de pe întreaga planetă. Selectaţi “România” în lista din dreapta şi veţi vedea cum a decurs “călătoria” noastră din ultimii două sute de ani. Un film explicativ aveţi aici.

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

De ce gâdea l-a cruţat pe Mihai Viteazul ?

Răspuns: Pentru că era invitat la “Sinteza Zilei”.

E singura concluzie de bun simţ de după parcurgerea manualului de română de a V-a, în care Bălcescu, Gellu Naum şi Prâslea cel Voinic coexistă extrem de paşnic, printre lecţiile de gramatică în care părţile de vorbire/propoziţie, cazurile substantivului şi modurile verbului sunt tratate exhaustiv în maximum o oră-două. (Din motiv de reparaţii, ora de la şcoală e cam 30 de minute timp efectiv.)

Să ne bucurăm că putem, totuşi, să-l mai citim pe Bălcescu. Şi multe alte texte de istorie, precum Din trecutul nostru, de Alexandru Vlahuţă, Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă, de Grigore Ureche, Ioan Vodă cel Cumplit, de Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Istoria fondărei oraşului Bucureşti, de Dimitrie Papazoglu. Graţie Wikisource.

Sursa imaginii: Enciclopedia României

Din ce e făcut oraşul ăsta, dom’le ?

Recunosc, am fost inspirat de adânciturile aproape paralelipipedice pe care zăpada, gheaţa, soarta… le-au croit în drumul pe care-l facem zilnic cu o colegă de serviciu. Infinit mai spectaculoase şi mai palpitante decât groapa cu apă de la cursa cu obstacole din atletism, fără îndoială.

Primul impuls a fost, firesc, apelul la DEX. Amestec natural sau artificial de bitum cu alte materiale minerale, întrebuințat mai ales la pavarea drumurilor. Iar bitumul este un produs solid, plastic, de culoare neagră, obţinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. Deci carosabilul nostru e din plastic. Care, după cum se ştie foarte bine, crapă din tot felul de motive. Înseamnă că mai există nişte aditivi, acolo, care împiedică asta. Sau ei au fost trecuţi doar pe factură şi bani au mers altundeva ?

Dacă eram o naţie deşteaptă, opream asfaltările şi cu banii economisiţi făceam habitate naturale de tip “evul mediu” pentru turiştii ce trec pragul capitalei. Dincolo de spectacolul natural (gropi, lacustre, lipsa toaletelor), sunt sigur că am fi găsit ceva indivizi cu căruţe şi cai, care să desăvârşească decorul. Prinţesele le racolam de la mall (sic!), iar atmosfera profund religioasă, dată şi de faptul că ne aflăm deja în post (apropo, cum e să iei cina de Valentine’s Day pe post de Lăsata Secului?), ar fi convins pe oricine că ne aflăm încremeniţi în medieval.

Dar noi suntem buni la bancuri. Cu nemţi, pasămite, pentru că şi ei au probleme cu mixtura asfaltică. “Nişte nemţi care vindeau Dacia Duster: Incredibili românii ăştia, fac orice numai să nu-şi repare drumurile…”


Oare eu aş fi supravieţuit în clasa a V-a ?

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte “abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul “îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: “La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Obsesia celor care nu cuvântă… pardon, nu gândesc.

S-a reluat discuţia cu drepturile de autor. Se dă următoarea problemă: Sunt angajat şi plătesc deja CAS. Contractul din drepturi de autor e doar suplimentar. Primesc pensie mai mare. Încă una:  Sunt angajat doar cu drepturi de autor, dar vreau să am pensie şi asigurare medicală privată. De ce sunt obligat să cotizez la stat?

Să văd eu cine-o mai munci cu acte. Probabil aceia care cred că vor primi vreodată pensie de la ăştia.

Eu am spus ce-am avut de spus anul trecut. În rest, le doresc să petreacă multe nopţi albe, asemenea mie, traducând şi editând pentru câteva sute de lei. Aşa-mi trebuie, dacă n-am găsit postul ăla în care introduceai date în computer pentru 7000 de lei pe lună…

P.S. Probabil o altă diversiune. Ca şi aia cu gripa porcină. (Majoritatea persoanelor decedate au fost, de fapt, neglijente.) Ne ţin ocupaţi până apucă ei bine ugerul umflat al ultimei vaci de muls de pe aici.

Pas greşit…

figAvem următoarea demonstraţie matematică:

Să presupunem că a = b.
Putem scrie că a2 = ab.
Dacă adunăm a2 în ambele părţi: a2 + a2 = a2 + ab
Adică 2a2 = a2 + ab
Scădem 2ab din ambii membri ai ecuaţiei:
2a2 – 2ab = a2 + ab – 2ab
Rezultă 2a2 – 2ab = a2 – ab, adică 2 (a2 – ab) = 1 (a2 – ab)
Împărţim în fiecare parte la a2 – ab… şi obţinem 1=2

Unde e greşeala ?