Cum să alegi între hoţie şi prostie ?

S-a vorbit atât de mult despre bătaia de joc numită  OUG 58, ajungându-se până la propuneri de protest, miting sau grevă fiscală. Din postura unei persoane care e plătită pe contracte de cesiune a drepturilor de autor (DA), pe lângă carte de muncă, aş putea spune că la noi nu legea în sine constituie problema (dacă e, oricum face obiectul altei discuţii), ci modul alambicat şi înjositor în care ea este aplicată.

Normele metodologice au fost publicate prea târziu. Mai mult, formularele de la CNPAS şi ANOFM au aparut online abia ieri-azi (iar cei de la casa de sanatate se mai gandesc ce si cum). Asta în condiţiile în care, dată fiind situaţia extrem de instabilă din legislaţia economică, instituţiile cu pricina sunt şi-aşa luate cu asalt în ultimele zile de reprezentanţii firmelor. Nu ştiu ce părere au oamenii ăştia despre noi, dar eu bănuiesc că majoritatea celor ce au contracte DA (nu mă refer la şoferii, contabilii şi îngrijitorii plătiţi aşa) prezintă trei caracteristici de bază: 1. folosesc mult Internetul; 2. nu se pricep la subtilităţi financiare şi 3. nu au timp să alerge de colo-colo, cu hârtii în mână. (Aş mai adăuga, în cazul subsemnatului,  faptul că valoarea hârtiei, copiilor xerox, transportului, dar şi a timpului pierdut acolo depăşeşte pe alocuri, dacă nu valoarea venitului net obţinut, cu siguranţă suma datorată la stat.)

În concluzie, ai de ales între a fi prost (umplând la refuz holurile instituţiilor respective sau, după caz, oficiile poştale) şi a fi hoţ (adică a te sustrage voluntar de la plata respectivelor impozite).

P.S. Nu poate să nu-mi crească inima atunci când văd, ascult şi citesc despre o categorie distinctă de oameni, formată din cei care au votat aiurea iarna trecută şi care acum se simt revoltaţi.

P.P.S. Rămâne cum am stabilit cu capra aia a vecinului. Argumentele din comentariile de pretutindeni sunt cele clasice: schimbă programul dacă nu-ţi convine (“mai bine ar fi să pleci din România, daca tot eşti aşa de nemulţumit”), trebuie să plăteşti, hoţule ! (“tu, care faci o şmecherie cu firma X şi esti PFA, de ce să nu le plăteşti?”) sau vorbeşte cu angajatorul tău, care SIGUR se va repezi să te asculte (“de fapt, eşti plătit pe drepturi de autor pentru a nu plăti contribuţiile la stat pentru salariul real”). Ce chestie, nu ştiam că m-am îmbogăţit din câteva sute de lei câştigate pe lună în felul ăsta…

Cea mai importantă fotografie a omenirii…

Prinşi în “cercul nostru strâmt”, ademeniţi permanent de probleme lumeşti, poate că nu înţelegem întotdeauna zbaterea astronomilor în a ne înşirui dimensiuni tot mai mari ale universului. Dar ceea ce vedeţi în dreapta (mai mare, cu un simplu clic) e un petec întunecat de cer, pe care adesea l-am ignorat, convinşi că suntem înconjuraţi de o dulce nimicnicie, la care miliarde de ani au trudit întru orgoliul nostru.

“Ce mărunţi şi insignifianţi suntem. Ar fi o risipă de spaţiu să fim singuri într-un univers atât de mare…” Carl Sagan


Când Ana a terminat facultatea…

…a vrut să lase în spate slujbele de doi sau mai mulţi bani care i-au marcat anii de studenţie, vrând să pună în practică ceea ce învăţase, mai dur sau mai plăcut, în tot acest timp: să realizeze o agendă de activităţi, să coordoneze oameni, să organizeze un eveniment, să facă “cea mai bună cafea din lume” şi chiar să ridice avioane de la sol. Nu voia decât 1500 de lei pe lună, o sumă care pe mine, sincer, nu m-ar mulţumi, chiar şi fară chirie sau rată. Dar cu ea puteaţi negocia de la suma asta. Şi încă o puteţi face. Aici.


Furadanul de duminică

Până în 1990, ne sinucideam în interiorul sistemului. Părţi din noi mureau la intervale definite prin pauze de curent şi apă caldă, la coadă în drum spre raţie sau prin lipsă, când citeam cărţi, vedeam meciuri şi ascultam muzică sub cearşaf, la flacăra clandestinităţii.

În primii zece ani de după revoluţie, nu s-a sinucis nimeni. Am fost prea ocupaţi să furăm din fabrici, să tranzităm blugi şi dulciuri turceşti, să ieşim în stradă (mitinguri, greve, golaniade, succese ale naţionalei) pentru a ne potoli setea de animalism social. Până când dolarul, ţinut în frâu la trei mii de lei, s-a făcut, peste noapte, treizeci. Atunci ne-am gândit întrucâtva că alternativa poate fi pe lumea cealaltă.

În următorii zece ani, am început să ne împrumutăm ca să mâncăm icre negre şi să avem telefoane mobile cu camere foto de înaltă rezoluţie cu care să ne fotografiem la bustul gol. Apoi, am descoperit reţelele sociale şi blogurile, aşa că am început să ne încărcăm pozele pe nişte servere din deşerturile americane şi să ne porcăim prin comentarii care vor fi eliminate de inginerii de sistem ai posterităţii. Banii câştigaţi în anii ’90 s-au dus pe etnobotanice, iar ăla micu’, dacă n-a apucat să se înece în făina bunicii, s-a metamorfozat în emo în faţa televizorului. Sinuciderea a devenit un fapt social.

Mai nou, ne sinucidem ca la televizor. Cu Carbofuran. (Furadan e denumirea sub care se comercializează insecticidul cu pricina.) Prilej cu care mai avem puţin şi aflăm ce culoare au desuurile decedaţilor. După ce ultima placă de beton se coboară întru mormânt, se urnesc analizele psihologice, motiv adânc de reflecţie pentru poporul român, ai cărei reprezentanţi au început deja să comunice mai bine cu partenerii de viaţă, pe modelul “vreau să mor şi eu la fel.”

Credeţi că am scris toate astea pentru că s-a sinucis o idioată egoistă cu un singur hit în 20 ani, care s-a măritat cu un boşorog pentru a deveni “vedetă”, care şi-a abandonat copilul (“iertarea” nu se cere, ci se câştigă cu ani grei de educaţie) şi l-a transformat într-o nălucă pe omul care o iubea ?  Departe de mine gândul…

P.S. Excepţională replica Ancăi Lăzărescu, producătorul Telejurnalului de la TVR: “Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat. Evenimentul în sine a fost consemnat când s-a întâmplat, a fost cap de jurnal miercuri.” Nu ştiu cum reuşeşte televiziunea naţională, dar mereu reuşeşte să-şi spele din păcate, în timp ce alţii mulţiplică OTV-uri.

Cum susţin românii vinul strămoşesc…

(Las deoparte orice discuţie despre sutele de reclame la bere, pornind de la cea care îndeamnă la consumul nedisimulat, în dauna acadelelor – de când se bea bere în pauza de masă ? – şi terminând cu aceea în care doi indivizi care-şi spun fotbalişti participă la campionatul mondial… din bar.)

Ipoteză de lucru: Pentru a umple pauza de 10-12 minute dintre reprize şi aşa sufocată de publicitate, televiziunea publică angajează un individ, poate nu cel mai carismatic cu putinţă, pentru a spune câteva poveşti despre vinul românesc şi despre cum putem să-l integrăm în peisajul nostru. Montajul lasă un pic de dorit, dar cine trecea pe lângă televizor şi nu era în drum spre budă / nu mergea să ia câinele să-l scoată afară / nu era mare amator de bere etc. putea să aibă câte ceva de ascultat. Contextul e destul de fericit, mai ales că şeful cramei care a produs vinul oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud este un oenolog român.

Ce face românul: Oftează şi se dă de ceasul morţii. Că nenea ăla are barbă, ca vorbeşte poticnit, că vinul e o poşircă… Şi cum tot concetăţeanul e ironic, găseşte şi un comic să pună în practică parodia. Evident, aceasta prinde şi la cei ce vântură internetul, dar care habar n-au că a existat emisiunea cu pricina. Dar, deh… hai să mai râdem un pic de noi, că la capitolul înjurături şi urlete ne-am angajat preşedinte.

Dragii mei,  TVR este o televiziune naţională, care trebuie să promoveze valorile noastre, nu să angajeze fete goale pentru balelele neconsumate ale suporterilor… (Nu că n-ar face şi asta !)

(Nu, nu sunt un băutor aprig de vin. Cred că n-am consumat niciodată mai mult de 5 litri pe an.)

De la Florian Pittiş citire…

Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate, cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în adevăr. Căci doar adevărul vă va face liberi. Şi, numai liberi fiind, veţi putea atinge în viaţă fericirea. În rest, prieteni, nu uitaţi că-n curtea şcolii, sub nuc, seară, se strâng tinerii pletoşi şi cântă la chitară.

Curs de falsă generalizare

Mai caut şi eu pe net, ca tot omul. Şi aflu că a existat o delegaţie chineză, care,  în trecere fiind prin ţărişoara noastră, a deplâns în mod oficial pierderea marelui maestru Gheorghe Dinică. Cu primarul Onţanu alături and shit… Dar responsabilii cu agregatoarele de ştiri n-au pierdut ocazia de a metamorfoza ţânţarul în armăsar. Şi uite aşa, am aflat că maestrul a avut miliarde de simpatizanţi.

Voi, copii, să nu faceţi ca ei. Asta dacă treceţi de “Iorgu de la Sadagura”. (Responsabilii cu bacalaureatul mi-au amintit şi în acest an că n-am învăţat nimic la şcoală. :D)