Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

Intuiţie hollywoodiană remarcabilă

Anul viitor, când sunt alegeri atât în SUA, cât şi în ţărişoara noastră, producătorii de film americani au rezonat cu conceptele politice dâmboviţene, propunând două filme despre Albă ca Zăpada.

Primul este “Alba ca Zăpada si vânătorul“, care îi oferă un rol mai extins Vânătorului (Băse ?). Regina cea Rea (aşteptăm propuneri) îi ordonă acestuia s-o ducă pe Albă ca Zăpada în pădure şi s-o omoare, dar acesta îi dă drumul. Nu ia această atitudine din dragoste, acţionând mai degrabă ca un mentor (sic!), care o învaţă pe Albă ca Zăpada să lupte şi să supravieţuiască.

Al doilea n-a primit un titlul oficial, dar abordează basmul din perspectiva piticilor. Personajele pozitive îşi revendică regatul distrus. Aici e clar: piticii sunt conduşi de Boc, care are o anvergură pe măsură şi care, evident, are impresia că “regatul” (pardon, că aştia nu sunt cu regele) e distrus de intrigi de palat (al parlamentului) şi emisiuni de televiziune.

Sau poate nouă ne-a fost rezervat alt scenariu… la un film la fel de prost, fără îndoială.

Doar 25 de cuvinte…

Din când în când, mai primesc pe mail şi chestii interesante. (Ceea ce e minunat, având în vedere că tot acolo primesc şi materiale de lucru :D) Există un site în Marea Britanie care a dat tonul unui joc printre iubitorii de cărţi, propunându-le să rezume opere celebre în maximum 25 de cuvinte. Iată câteva exemple. (Ce-i drept, n-am verificat dacă şi traducerile respectă numărul de cuvinte.)

“Trei surori” de Anton Pavlovici Cehov (ştiu, asta e o piesă de teatru…): “Trei surori din Rusia se hotărăsc să plece la Moscova. Nu se duc.”

“Biblia”: “Capitol introductiv bun. Personajul principal intră în scenă pe la jumătate, dar moare devreme. Nişte porunci de bun-simţ (niţel învechite, totuşi). Sfârşit cutremurător. Cam prea deschisă la interpretări.”

“Mândrie şi prejudecată” de Jane Austen: “O femeie cu principii înalte, care nu e aşa superficială încât să cedeze banilor şi farmecului fizic, îl alege tot pe tipul mişto şi sexy.”

“În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust: “Tipul se trezeşte, mănancă o prăjitură, se gândeste la fel de fel de chestii şi se face scriitor.”

“Ferma animalelor” de George Orwell: “Zoofilia şi politica sunt totuna. Undeva, pe la mijloc, se petrece ceva nasol.”

“Marele Gatsby” de F. Scott Fitzgerald: “Aceasta este o poveste despre efectele banilor. Nu sunt buni.”

“Tess d’Urberville” de Thomas Hardy: “O gagică mişto de la ţară se cuplează cu un derbedeu. Tatăl ei e nervos. E prea vesel ? Bine, mai pun un bebeluş mort şi o crimă. Stonehenge. Spânzurătoare.”

“Odiseea”: “Un tip se chinuieşte zece ani să se întoarcă la soţia lui, de la un război dus pentru o femeie. Soţia e neobişnuit de înţelegătoare.”

“Infernul” de Dante: “Coborâm. Parter – pagini, filozofi, oameni fără noroc. Subsol – nişte declasaţi. Sub-subsol – nişte ticăloşi ordinari. Sub-sub-subsol – nişte ticăloşi de cea mai joasă speţă. Ultimul nivel – toată lumea jos ! Liftul de acolo urcă.”

“Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett: “Nu se întâmplă nimic. Chiar de două ori.”

“Cold Mountain” de Charles Frazier: “Tipul merge pe jos 750 de kilometri pentru o tăvăleală în fân cu gagica lui.”

“Războiul lumilor” de H.G. Wells: “Marţienii ne bat de ne sună apa-n cap, dar răcesc şi mor.”

“Oameni şi şoareci” – John Steinbeck: “Doi tipi. Unul nu e sănătos la cap. E simpatic, dar puternic. Omoară o femeie. Apoi, e ucis de cel mai bun prieten al lui. Sfârşit.”

“Moby Dick” – Herman Melville: “Căpitanul Ahab urmăreşte nebuneşte o balenă albă, supravegheat de un homosexual pe nume Ishmael.”

“Madame Bovary” – Gustave Flaubert: “Oare iarba o fi mai verde pe lumea cealaltă ? Trebuie să fie… Ba nu, nu e. E vremea să mor.”

“Robinson Crusoe” – Daniel Defoe: “E nasol să fii al doilea la părinţi, dar şi mai nasol să ajungi pe o insulă pustie, să construieşti tot felul de chestii şi să înveţi un băştinaş să vorbească engleza.”

“Magicianul” – John Fowles: “Un tip ucide 85 de greci. Asta-l face s-o ia razna. Răpeşte un tânăr şi-l scoate din minţi cu ajutorul culturii greceşti. Nazişti şi penisuri.”

“Pendulul lui Foucault” – Umberto Eco: “Trei indivizi devin obsedaţi şi mor încercând să dovedească faptul că teoriile conspiraţiei sunt noul opium pentru mase.”

Ultima nu putea fi decât o replică a lui Woody Allen: “Război şi pace”: “E despre Rusia.”

Duminică, gândiţi-vă la insecte, golf, cărbuni şi… lumânări

Pentru că ele sunt motivele mai mult sau mai puţin neoficiale pentru care dăm ora înainte (acum) şi înapoi (la final de octombrie).

În anul de graţie 1784, Benjamin Franklin a trimis o anonimă ziarului “Journal de Paris”, în care lua în derâdere “prostul obicei” al parizienilor de a dormi până târziu. Textul respectiv conţinea o glumă care azi s-a transformat în realitate şi anume că locuitorii capitalei franceze dădeau ceasurile înainte ca să nu stea treji pe timp de noapte, cu scopul de a economisi lumânări.

Aproximativ o sută de ani mai târziu, George Vernon Hudson trăia în Noua Zeelandă şi lucra ca poştaş. Însă făcuse o pasiune pentru studiul insectelor (presupun că a omorât odată un gândac şi a ieşit la iveală ontomologul din el). Dar nu avea destul timp s-o facă, dat fiind că întunericul punea rapid stăpânire pe timpul său liber. După calcule complicate, a ajuns la concluzia că mutarea orei cu două unităţi în faţă nu afecta în niciun fel distribuirea corespondenţei, aşa că a mers “cu jalba în proţap” (a se citi “o propunere de două pagini”) la autorităţi. N-a avut prea mult succes, dar a “instigat” ideea în noi…

După ceva vreme, un britanic a avut aceeaşi idee năstruşnică (fără să fi auzit de poştaşul de peste mări şi ţări), plecând de la ipoteza că vara pierdem prea multă vreme dormind. Unii spun că nu putea să joace golf după pofta inimii – evident, atunci nu exista nocturnă. Explicaţia lui e că economia britanică pierdea enorm din cauza folosirii inutile a luminii artificiale. Începând de la vârsta de 51 de ani, s-a dedicat complet acestei cauze, propunând adăugarea a câte 20 de minute în patru duminici de aprilie şi scăderea aceloraşi minute din patru duminici de octombrie. A reuşit să introducă o propunere legislativă în parlament, dar s-a stins din viaţă tot pe “ora de iarnă”.

Desigur, rigizii legiutori din Londra n-au apreciat ideile, aşa că ele au fost preluate de inamicul lor tradiţional, Germania, care dorea să facă niscaiva economie la cărbune în perioada Primului Război Mondial pentru a obţine un avantaj. Din păcate pentru ei, majoritatea naţiunilor europene, plus SUA şi nou-născutul “gigant” URSS au copiat rapid “mişcarea”.

Ceea ce nu înseamnă că toată lumea se închină “zeului-ceas”… De aceea, încheiem povestirea puternic ancoraţi în statistica vizuală. Adică… venim cu o hartă. Cei albaştri schimbă ora în weekendul ăsta, cei roşii n-au făcut-o niciodată, cei portocalii n-o mai fac ca pe timpuri…

Spam din Panama

Imi doresc ca lumea sa fie doar culoare o simpla vopsea care sa ma acopere sa ma inabuse sa-mi distruga acele parti din mine mult prea verzi egoiste. Nu-mi pasa sunt datoare mie unei parti din mine care desi a fost inabusita de spiritul de supravietuire de pesimism…poate scepticism..nu…ironic… Invat sa traiesc..cu lumea…Sunt eu….si sunt un amalgam de defecte care cateodata mai devin si calitati…

Panamezii ăştia au talent, frate…

“De ce nu te-au descoperit românii ?”

Probabil că erau plecaţi la un concert de manele… Între timp, Bogdan a plecat să care copiatoare în Norvegia, iar noi am descoperit America… Got Talent, unde au început să curgă pasionaţi de breakdance (ăsta nu era la modă prin anii ’80?), copii-minune (distruşi de părinţi, in direcţia talentului sau nu) şi scamatori de tot felul. Deja mi-e teamă de cine ar putea câştiga emisiunea neaoşă cu audienţă gigantică – nu de altceva, dar chiar au fost câţiva mai răsăriţi şi e păcat de ei să se piardă pe drum.

Şcolile distrug creativitatea…

Aseară, în timp ce copiam pentru fiica mea un text de trei paragrafe, care forma un “măreţ proiect” la limba franceză – text creat acum trei luni şi livrat în versiunile: brut, corectat, cu fotografii şi separat, text plus fotografii… pe care n-a fost niciodată solicitată să-l citească în clasă, nu s-a interesat nimeni de unde ştie relativ multe cuvinte noi şi aşa mai departe  – mi-am adus aminte de această prezentare a lui Sir Ken Robinson (are şi subtitrare în română, dacă selectaţi), în care acesta argumentează că avem “un sistem de educaţie modelat după interesele și imaginea epocii industriale, organizat asemeni liniilor de producție”. (Apropo, mai ţineţi minte imaginile din “The Wall” ?)