Poezia de vineri (10)

La începutul serilor de Nichita Stănescu

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi dă fericire,
numai gândul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele,
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Clapton şi Winwood: inaccesibili, impasibili, incredibili…

N-au vorbit deloc cu publicul şi n-au clintit niciun muşchi la cei 60 şi ceva de ani ai lor. Dar lecţia lor de blues şi rock a alungat căldura ca pe o ceaţă rea şi ne-a răcorit sufletele însetate de atâţia ani de aşteptare.

Clapton e “tatăl lor”, oameni buni. Se distrează cu chitara la fel de uşor cum un copil savurează o îngheţată într-o zi caniculară. Winwood e blând, dar impunător, îmblânzind orga şi publicul. Amândoi se completează, se sprijină, fac schimburi trepidante de ritmuri. Ne izolează, ne transferă în alt timp şi spaţiu, ne fac să ne ridicăm în picioare, să rezistăm până la final cu un copil adormit pe umeri, să ne sărutăm soţia şi s-o luăm la dans ca la prima întâlnire…

Publicul a fost încântat de” Layla” şi “Cocaine”, a suspinat a tinereţe pe “How Long” şi “After Midnight” şi şi-a reamintit de Ray Charles (“Georgia on My Mind”) şi Jimi Hendrix (“Voodoo Chile”). N-au cântat preferata mea, “Wonderful Tonight”, dar a fost “o seară minunată”. Mulţi dintre ei au filmat, de unde şi fragmentul de mai jos.

“Sunt ultimele răbufniri ale rock’n’roll-ului. Iar noi vom asista la moartea lui.” Cuvintele celei care-mi poartă verigheta şi inima răsună spectaculos de trist. După Stones, Sting, Santana şi AC/DC, concertul de aseară a fost ca un mesaj transmis generaţiei mele, care va fi cioclul fenomenului hippie, dar şi păstrător al amintirii lui, asemeni oamenilor care memorau cărţi într-un roman distopic de Ray Bradbury.

În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.

Bineînţeles, am ales varianta cea mai grea…

Nu m-aş fi făcut popă, aşa cum mi-a sugerat de nenumărate ori tata, atunci când întârziam un ceas în plus seara, lângă o sticlă de bere. Dar în afirmaţia lui referitoare la faptul că aveam ceva voce se regăsea un sâmbure de adevăr.

Aş fi putut să mă fac cântăreţ la nunţi şi m-aş fi întors acasă nu cu borsete, ci cu sacoşe de bani. Neimpozabili. O oarecare tentă de etnie romă există în ADN-ul meu, m-am descurcat onorabil la ora de muzică din şcoală, prietenii au apreciat mereu că am o voce puternică (deşi o folosesc mai mult la urlete şi mai puţin la “şlagăre”), aşa că premise pentru cariera mea de lăutar s-ar fi găsit.

În schimb, eu m-am făcut traducător şi editor. Petrec 12 ore în faţa computerului, dând peste cap orice încercare a ciclului circadian de a mă aduce pe calea cea bună. La 32 de ani, după numai 8 ani de expunere intensă la ecran, am nevoie de ochelari de protecţie şi mi se umflă picioarele de nemişcare. Noroc că mă mai scoate câinele la plimbare. Ah, da… şi mai nou, dau mai mult la stat. Pentru că România trebuie să meargă înainte, nu ?

Bun, deci duminică iau cola şi ţigări din piaţă ?

Nu de altceva, dar în orice piaţă respectabilă există tot felul de chioşcuri care comercializează produse de supermarket, de la pâine feliată şi napolitane la detergent care spulberă o sută de mii de pete.

Dar să zicem că mă abţin şi iau baxul de cola/bere şi cartuşul de ţigări de sâmbătă seara. Oare ce voi găsi în piaţă ? Salată verde cu gust de carton, ridichi gigantice, roşii cu gust de apă plată, mere/pere/prune/ce fruct vreţi voi cu gust de… cu acelaşi gust, de fapt.

Iniţiativa asta e geamănă cu chestia aia care propovăduia stingerea luminii. Se va consuma mai mult, de frică să nu rămâi fără tocmai în ziua de duminică, când tot românul mai trage un chef. Ah, da… şi vor mai apărea câţiva şomeri, din rândul celor dispuşi să lucreze în zi de hodină.

Paştele unui necredincios. Schiţă după experienţa omonimă

Cineva mi-a acuzat copilul că a supărat alt copil în “Vinerea Mare”… Degetul acuzator a fost întins de o bunică a cărei nepoată mi-a spus la telefon că nu contează dacă sunt ocupat, trebuie s-o primesc în casă.

Maşina de spălat a mers ca unsă vineri. Stabilizată şi tot tacâmul. Nicio întrerupere de curent nu mi-a binecuvântat demersul. Deh, curent era din plin, că lumea era la post negru…

Am gătit în draci, am tocat organe şi verdeţuri la greu… Totul a făcut parte dintr-un proces minunat numit “iubire în luna lui Prier”.

Am văzut cu ochii mei cum poate fi deocheat un câine. Fiţi pe pace, nu cred în asta. Cred doar că există persoane cu destulă energie negativă cât să facă un biet căţel să-şi renege bolul.

Nu în ultimul rând, m-am bucurat de niscaiva delicii culinare şi am reuşit să mă ridic cu capul limpede de la o masă cu multe pahare de palincă şi vin roşu…

Marţi e cea mai grea zi din următoarele câteva săptămâni. Lumea va avea pretenţia să le spun că le-a înviat idolul. Voi cumpăni între a ignora, a răspunde politicos sau a replica obraznic.

Biserica se umple de ridicol pe ritmuri de manea…

De câteva zile, trăiesc într-un oraş căruia par să-i lipsească doar minaretele şi imamii. Nu pot decât să fiu recunoscător destinului care m-a plasat într-un bloc aflat relativ departe de boxele pe care le montează cu ostentaţie preoţii la poarta bisericilor, care seamănă izbitor cu cele montate pe maşini publicitare.

În primul rând, pentru că pot să-mi programez singur orele de somn. În al doilea rând, evit să-mi iau omor de la mult prea tolerantul popor creştin, care, conform cercetărilor recente, sigur ar fi considerat o ofensă o eventuală contracarare bazată pe câteva piese de hard rock, date la maxim pe balcon.

Chestia asta se înscrie în panoplia de aur a kitschului ortodox românesc, alături de plecăciunile în faţa unor analfabeţi precum Becali, crucifixul alb vândut la tarabe, pe care Iisus luminează feeric, dar şi de pachetul de vopsea de ouă care are chipul Fecioarei Maria pe el.

Şi eu care aveam impresia că credinţa ar trebui să fie precum dragostea. Discretă, demnă, rostită în şoaptă, trăită cu pasiune la adăpost de lume…

În altă ordine de idei, mă bucur că enoriaşii au suferit azi şi au omis să meargă la supermarket. Mi-a fost mult mai uşor.

Străvechea pană de curent. Ecologică.

A început cu o pâlpâire de tensiune. Apoi, securea a căzut brusc, retezând orice aspiraţii ale gestionarului de fişiere şi sugrumând din faţă pornirile centrifuge ale maşinii de spălat. De frigider, ce să mai vorbim… el a avut ghinionul să fie scos din priză odată de intervenţia neîndemânatică a subsemnatului, care l-a confundat cu un biet storcător de fructe.

În timpul ăsta, lumea consuma năvalnic electricitate, vrând parcă să saboteze bunătate de campanie mediatică ce tocmai împânzise ungherele mediilor electronice în care ne învârtim. Cum nu prea am de ce să aspir la acest moft, pe principiul strămoşesc “la ce să economisesc apa, când tot în Dâmboviţa ajunge şi nu la copiii din Africa”, am înjurat tăcut şi melancolic încercarea Enel de a-mi grăbi decizia de achiziţionare a unui nou computer. Şi am aplaudat iniţiativa comitetului de bloc, care a lipit pe lift o hârtie cu litere de-o şchioapă, prin care ne avertiza că s-ar putea să rămânem în lift.