Şcolile distrug creativitatea…

Aseară, în timp ce copiam pentru fiica mea un text de trei paragrafe, care forma un “măreţ proiect” la limba franceză – text creat acum trei luni şi livrat în versiunile: brut, corectat, cu fotografii şi separat, text plus fotografii… pe care n-a fost niciodată solicitată să-l citească în clasă, nu s-a interesat nimeni de unde ştie relativ multe cuvinte noi şi aşa mai departe  – mi-am adus aminte de această prezentare a lui Sir Ken Robinson (are şi subtitrare în română, dacă selectaţi), în care acesta argumentează că avem “un sistem de educaţie modelat după interesele și imaginea epocii industriale, organizat asemeni liniilor de producție”. (Apropo, mai ţineţi minte imaginile din “The Wall” ?)

O lovitură mediatică, aş spune…

Am fost sigur că aşa va fi din momentul în care toţi membrii familiei noastre au vizionat asta împreună. (Însuşi câinele ne privea cu stupoare stând pe aceeaşi canapea, dat fiind că gusturile noastre în materie de televiziune sunt sensibil diferite.)

Probabil că explicaţia constă în caracterul de “surpriză”, de “nou” al programului, în faptul că poţi râde sau rămâne uimit (cale de mijloc n-a prea existat, dar, dacă a fost, a avut o uşoară tentă de amuzament). S-a construit pe un segment de public format de “Dansez pentru tine” (un program de o valoare infinit mai redusă), peste care s-a suprapus rezonabila carismă a prezentatorilor şi a juraţilor.

Cum însăşi faptul că am rezistat atât de mult la o emisiune reprezintă un eveniment pentru mine, îngăduiţi-mi să-mi permit şi un top 3 “buni şi răi”.

Ce mi-a plăcut:

1. Narcis Iustin Ianau. Pentru că talentul nativ nu trebuie să devină infirmitate doar pentru că trupul ţi-e fragil şi mama plecată peste mări şi ţări…

2. Medea Felina. Pentru că îndeplinirea unui vis poate fi uneori doar la un dans la bară distanţă…

3. Viorica şi Emil Luca. Nu atât pentru moment în sine, cât pentru agilitatea şi stilul mucalit al soţului. Bine, că şi doamna s-o învârtit admirabil…

Ce mi s-a părut stupid:

1. Dance Fiction Crew. Mă rog, au păstrat doar varianta cu trei indivizi, nu cu cinci. Dar e foarte clar că doar unul ştie cu se mânâncă “break dance-ul”, restul sunt aduşi ca amici de pahar…

2. Nicolae Giurgea. Un exemplu minunat de prostie şi insistenţă. Ce-i drept, omul avea un “tremolo” pe cinste.

3. Fraţii Păunescu. Prima dată am crezut că l-au clonat pe Nicholas Cage şi au pus ambele exemplare să cânte într-un restaurant românesc din anii ’80. Dansul a fost bomboana de pe tort colivă.

P.S. Nu, n-am uitat de “veveriţele vesele“, da’ eu nu prea apreciez apetitul societăţii actuale pentru gesturi şocante…

Dragul meu Apollo…

…îţi urez ca lăbuţele să te ducă mereu pe calea cea bună, fie soare sau furtună,să arăţi mereu atât de imperial, să găseşti echilibrul în compania celor pe care îi iubeşti, să te distrezi cât mai mult înainte ca cineva să te oprească, să ai mereu timp de un pui de somn, să întâlneşti oameni şi câini interesanţi şi să ai mereu oase mari de ros.

Îţi mulţumesc că-mi arăţi zilnic ce înseamnă dragostea necondiţionată şi că mi-ai îmbogăţit sufletul adeseori hăituit de probleme cu o iubire de care nu mă credeam capabil.

La mulţi ani !

P.S. Mă bucur să văd că mai scrii şi tu pe blog. Şi eu am o surpriză muzicală pentru tine.

Poate că ar trebui să începem anul…

…prin a ne întreba de ce stăm pe loc de 30 de ani. Ce ne-a lipsit: spiritul de întreprinzător ? disciplina de muncă şi viaţă ? un set de valori morale ? sau o educaţie corespunzătoare ?

Graficul la care duce linkul de mai sus arată durata de viaţă şi venitul ţărilor de pe întreaga planetă. Selectaţi “România” în lista din dreapta şi veţi vedea cum a decurs “călătoria” noastră din ultimii două sute de ani. Un film explicativ aveţi aici.

De ce n-am mai scris. La perfect compus spre prezent…

Animalul social a reuşit pentru câteva săptămâni să ia faţa celui virtual, sfidând orice scenariu distopic despre o eventuală însingurare a mea în lumea pixelilor şi biţilor. Subiectele s-au perindat prin mintea lui, dar le-a făcut vânt cu gesturi deloc învinuite de nesiguranţă.

Între timp, animalul cu pricina a descoperit câteva adevăruri personale, despre care speră că-l vor recupera atât pentru societate, cât şi pentru firavul grup de cititori ai blogului:

– nu e mare lucru să faci şcoala de şoferi şi să iei carnetul, dar e al naibii de important să nu te comporţi ca un idiot în trafic.
– în schimb, e mare lucru să dormi mai multe de patru-cinci ore pe noapte şi să ai, în măsura posibilităţilor, timp de… nimic.
– e foarte simplu să ignori momentele stresante de la lucru, câtă vreme te uiţi la un câine şi, în loc să gândeşti, pur şi simplu… eşti.
– e îngrozitor să ai lipsă de inspiraţie, să fii nemulţumit de ceea ce faci, să te pierzi în amănunte meschine, care le eclipsează pe cele care contează.
– e o mare porcărie managementul timpului, pentru că-ţi dă impresia că timpul există şi că mai poate fi şi controlat.
– e incredibil cât de mult îţi lipseşte o fiinţă pe care nu mai ai putinţă s-o ştii undeva, în lume, aproape ignorată.
– e trist cât de uşor poţi să arunci cu vorbe pe care nu prea mai ai cum să le întorci din regret.

Bine v-am regăsit !

Cum să alegi între hoţie şi prostie ?

S-a vorbit atât de mult despre bătaia de joc numită  OUG 58, ajungându-se până la propuneri de protest, miting sau grevă fiscală. Din postura unei persoane care e plătită pe contracte de cesiune a drepturilor de autor (DA), pe lângă carte de muncă, aş putea spune că la noi nu legea în sine constituie problema (dacă e, oricum face obiectul altei discuţii), ci modul alambicat şi înjositor în care ea este aplicată.

Normele metodologice au fost publicate prea târziu. Mai mult, formularele de la CNPAS şi ANOFM au aparut online abia ieri-azi (iar cei de la casa de sanatate se mai gandesc ce si cum). Asta în condiţiile în care, dată fiind situaţia extrem de instabilă din legislaţia economică, instituţiile cu pricina sunt şi-aşa luate cu asalt în ultimele zile de reprezentanţii firmelor. Nu ştiu ce părere au oamenii ăştia despre noi, dar eu bănuiesc că majoritatea celor ce au contracte DA (nu mă refer la şoferii, contabilii şi îngrijitorii plătiţi aşa) prezintă trei caracteristici de bază: 1. folosesc mult Internetul; 2. nu se pricep la subtilităţi financiare şi 3. nu au timp să alerge de colo-colo, cu hârtii în mână. (Aş mai adăuga, în cazul subsemnatului,  faptul că valoarea hârtiei, copiilor xerox, transportului, dar şi a timpului pierdut acolo depăşeşte pe alocuri, dacă nu valoarea venitului net obţinut, cu siguranţă suma datorată la stat.)

În concluzie, ai de ales între a fi prost (umplând la refuz holurile instituţiilor respective sau, după caz, oficiile poştale) şi a fi hoţ (adică a te sustrage voluntar de la plata respectivelor impozite).

P.S. Nu poate să nu-mi crească inima atunci când văd, ascult şi citesc despre o categorie distinctă de oameni, formată din cei care au votat aiurea iarna trecută şi care acum se simt revoltaţi.

P.P.S. Rămâne cum am stabilit cu capra aia a vecinului. Argumentele din comentariile de pretutindeni sunt cele clasice: schimbă programul dacă nu-ţi convine (“mai bine ar fi să pleci din România, daca tot eşti aşa de nemulţumit”), trebuie să plăteşti, hoţule ! (“tu, care faci o şmecherie cu firma X şi esti PFA, de ce să nu le plăteşti?”) sau vorbeşte cu angajatorul tău, care SIGUR se va repezi să te asculte (“de fapt, eşti plătit pe drepturi de autor pentru a nu plăti contribuţiile la stat pentru salariul real”). Ce chestie, nu ştiam că m-am îmbogăţit din câteva sute de lei câştigate pe lună în felul ăsta…

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 3 – Oameni de munte

Postul ăsta l-am construit pe baza unui citat din Ioan Slavici, găsit pe peretele din lemn al pensiunii în care am stat: “Aceştia sunt oameni şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Om cu deosebire potolit, Moţul vorbeşte puţin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecat după ce a luat odată o hotărâre…”


Trupeşte stăteau, cu siguranţă, bine. Rareori am văzut oameni bătrâni voinici şi cu privirea senină. Nici n-ar putea fi altfel, căci rarele ingerinţe ale civilizaţiei moderne nu i-au înduplecat să lase pe seama altora curăţenia casei, traiul animalelor sau tăietura aspră a toporului.

Nici colţuroşi nu se poate spune că nu sunt. Am fi atras priviri destule numai din faptul că ieşeam la promenadă în vreme de seceriş. Darămite să facem asta cu un câine, şi încă în lesă. Căutăturile ironice s-au împletit adeseori cu replici de genul “Domnu’, aţi ieşit cu câinele la păscut pe post de vacă ?”

Gospodari prin definiţie, totuşi. Aproape toate casele erau decorate cu flori, iar chiar şi cele mai dezordonate curţi aveau un aer patriarhal, venit din negura vremurilor, în care vaci grase şi frumoase şi păsăret aşijderea…

Un sfat, totuşi, dacă vă duc paşii pe acolo. Daţi bineţe tuturor, ca între vecini. Şi măsuraţi-vă bine cuvintele, căci nu par să aibă timp de pierdut în conversaţii, câtă vreme nu ai fraze suficient de interesante de rostit.

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 2 – Pensiunea agroturistică. Avantaje şi dezavantaje.

O pensiune din Apuseni construită în rit ecologic şi în ritm impus de consumarea unei sume nerambursabile are anumite caracteristici, pe care le simţi rapid pe propria-ţi piele. Asta nu înseamnă că nu putem găsi câte ceva pe placul fiecăruia în timpul unei şederi.

AVANTAJE:
– Ai o cameră mică, ceea ce înseamnă că nu vei cheltui energie inutil. Vei avea mai multă “vână” pentru plimbarea în aer liber.
– Ai o cadă de duş mai mică decât bolul câinelui (în termeni de adâncime, evident), ceea ce te face să te speli rapid şi înfrigurat (că nici apa caldă nu e ceva sigur), salvând astfel omenirea de la sete planetară.
– Dacă vii cu toată familia, sigur vei fi cazat la etajul superior. Astfel, toţi membrii familiei vor fi în formă maximă şi nu vor mai exista acuzaţii reciproce care să conţină expresii precum “nu poţi de burtă”.
– Berea şi restul băuturilor alcoolice, mai crâncene sau mai domoale în tărie, se termină după câteva mese. Lucru admirabil, căci n-ai vrea să te trezeşti borând peste gardul de sârmă ghimpată de vizavi.

DEZAVANTAJE
– Stai într-o cameră cu pereţi de lemn, priveşti munţii de pe terasă, vezi stelele noaptea şi te droghezi cu litri serioşi de aer curat. Adevărată sinucidere, dacă ai de gând să revii la bloc în câteva zile…
– Mănânci carne, lactate şi ouă din producţie locală, adevărate bombe cu colesterol. Mai mult, trebuie să-ţi storci creierii, ca să comanzi zilnic mâncare pe placul tău.
– Când plouă, n-ai de ales. Trebuie să te chinuieşti să alegi între câteva zeci de programe TV sau eşti târât, inevitabil, în necunoscuta pasiune a copilului pentru tenisul de masă.
– Ţi se spune mereu “bună ziua”, ceea ce creează adevărate contradicţii mentale în fiinţa orăşeanului înstrăinat de semeni.

Criteriile expuse mai sus însumează un pamflet şi nu trebuie tratate nicicum. E de ajuns să spun că ne-am simţit bine.

În episodul următor, vom povesti cum am interacţionat cu oamenii locului…

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 1 – Decuplaţi de cotidian, călătorind în timp…

Am început prin a înregistra câteva premiere. Una dintre acestea ţinea de faptul că nu pusesem niciodată piciorul în Munţii Apuseni. Alta era legată de prezenţa prietenului nostru canin, cu lăbuţe cu tot, în maşina ce ne ducea în depărtări.

Drumul spre comuna cu locuitori sută la sută români seamănă cu o întoarcere în timp. Decuplarea de cotidian, dar şi de prezent, se face lin, cu fiecare hârtop din singura autostradă construită înainte de ’89 (nu că am mai fi construit alte zeci de atunci), cu fiecare încolăcire sub ameninţare de piatră a văii Oltului, cu ale sale staţiuni rămase în urmă cu 20 de ani, cu fiecare privire pe care o arunci asupra oraşelor miniere, care adăpostesc fantome ale aurului de la mijlocul secolului trecut şi, în sfârşit, cu fiecare pas domol al moţului de rând, care-şi scoate vaca la păscut şi pune flori la ferestre la fel ca pe vremea stăpânirii austro-ungare.

Cu câteva excepţii notabile, precum Sibiul, ni s-a înfăţişat spectacolul dramatic al lipsei mijloacelor de existenţă, al condamnării omului pustiit de istorie,  dar care, în cele mai multe cazuri, a rămas fidel concepţiei de a-şi accepta soarta. Din nou, ni s-a confirmat faptul că noi, cei din capitală (parţial şi din alte oraşe mari) suntem ancoraţi în cu totul alte realităţi decât restul naţiei.

Periplul lung şi obositor s-a sfârşit, brusc, pe un drum pietros în deal. La capătul căruia se aflau gazdele noastre. Despre care vom spune câte ceva în episodul următor.

P.S. Poze n-am făcut pe drum, căci eram ocupaţi cu Apollo, dar ne revanşăm noi cumva…