Străvechea pană de curent. Ecologică.

A început cu o pâlpâire de tensiune. Apoi, securea a căzut brusc, retezând orice aspiraţii ale gestionarului de fişiere şi sugrumând din faţă pornirile centrifuge ale maşinii de spălat. De frigider, ce să mai vorbim… el a avut ghinionul să fie scos din priză odată de intervenţia neîndemânatică a subsemnatului, care l-a confundat cu un biet storcător de fructe.

În timpul ăsta, lumea consuma năvalnic electricitate, vrând parcă să saboteze bunătate de campanie mediatică ce tocmai împânzise ungherele mediilor electronice în care ne învârtim. Cum nu prea am de ce să aspir la acest moft, pe principiul strămoşesc “la ce să economisesc apa, când tot în Dâmboviţa ajunge şi nu la copiii din Africa”, am înjurat tăcut şi melancolic încercarea Enel de a-mi grăbi decizia de achiziţionare a unui nou computer. Şi am aplaudat iniţiativa comitetului de bloc, care a lipit pe lift o hârtie cu litere de-o şchioapă, prin care ne avertiza că s-ar putea să rămânem în lift.

MH is back in business !

În caz că n-aţi aflat încă, Men’s Health a revenit pe piaţă în forţă, cu numărul din martie, după o schimbare de patron, licenţa fiind preluată de Attica Media. Şi cu subsemnatul, în continuare, în calitate de editor colaborator…

Revista arată mai bine decât înainte, aşa că nu-mi rămâne decât să vă invit s-o cumpăraţi şi să parcurgeţi toate paginile pe nerăsuflate, inclusiv cele trei articole pe care le-am editat eu pentru acest număr, două din domeniul sănătăţii (despre alergii, respectiv despre operaţia de prostată), plus o vizită acasă la Mark Wahlberg. Şi nu rataţi pentru nimic în lume paginile cu cele mai bestiale gustări posibile. Eu am salivat deja de câteva ori deasupra reţetelor şi încerc să le evit… sau evit să le încerc. 😀

P.S. Nu ştiu încă ce va fi cu blogul meu de acolo, dar vă voi ţine la curent.

De ce n-am scris nimic de 8 martie…

Pentru că toată lumea a făcut asta. Aşa cum se întâmplă de Crăciun sau Valentine’s Day/Dragobete. Aşa cum se obişnuieşte când moare o vedetă, deşi majoritatea celor care copiază de pe google sau wikipedia habar n-au ce a lăsat în urmă persoana respectivă. Iar când vine vorba de 8 martie, e ridicol să-ţi declari iubirea pentru toate femeile din lume. Nu putem deduce de aici decât faptul că respectivul nu e iubit de (şi nu iubeşte pe) nimeni şi încearcă marea cu degetul, făcând şi ceva SEO de doi bani în acelaşi timp.

Iar dacă era să scriu impresiile pe care le-am avut în ziua aceea, aş fi stricat tot momentul festiv. Nu de altceva, dar am văzut la televizor numai mame proaste. Două categorii, ca să fiu mai exact. Cele care refuzaseră să avorteze, deşi copilul suferea de o boală incurabilă, care avea să-l transforme invariabil într-un handicapat. Şi cele care-şi ungeau fetiţele de câţiva ani cu cremă autobronzantă, în vederea participării la un concurs de frumuseţe.

Şocul cu vinovaţi la parter…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar de când iarna şi-a intrat în drepturi şi până acum două-trei zile (când a dat semne că-şi  dă duhul), mă curentez în mod constant de clanţe şi întrerupătoare (nu şi de computer sau perifericele acestuia), creând scurte momente de panică amestecate cu haz nedisimulat din partea colegilor mei.

Prin urmare, am hotărât să investighez fenomenul. Ştiam deja că e vorba de o formă de atracţie electrostatică, căci n-am uitat niciodată experimentele cu rigla de plastic frecată de creştetul capului cu scopul de a ridica bucăţele de hârtie de pe masă. Şi nici conceptul de “om=baterie” propus de filmul Matrix.

Printre primele “experimente” de acest gen se numără cele realizate de locuitorii din Grecia Antică. Ei au frecat chihlimbar (în greacă, electron) de o bucată de blană şi au descoperit că acesta atrăgea apoi pene, particule de praf şi paie. Totuşi, au privit-o ca o curiozitate şi n-au insistat prea mult. Mai târziu, oamenii au văzut că şi alte materiale tind să se atragă în urma frecării: mătasea de sticlă şi parafină sau latexul de piele. Totul a devenit şi mai interesant după ce s-a descoperit că materialele identice se resping întotdeauna după frecare .

Din câte îmi mai amintesc eu, de la orele de fizică din liceu, Benjamin Franklin a făcut ceva cercetări în domeniul ăsta. El a ajuns la concluzia că există “un fluid” ce se deplasează între obiectele frecate, considerând că diferenţa de sarcină se datorează faptului că fluidul încercă să-şi recapete echilibrul existent anterior între cele două materiale. Mai târziu, se va descoperi că acest „fluid” este compus din bucăţi mici de materie, numite electroni. Electronii se deplasează în interiorul atomului şi-l pot părăsi (pentru a se alătura altui atom), dacă există o cantitate de energie suficient de mare pentru asta. Procesul de adăugare/îndepărtare a electronilor este ceea ce se întâmplă atunci când anumite combinaţii de materiale sunt frecate unele de celelalte.

Prin urmare, intenţionat sau nu, faptul că mă “frec” de atâtea lucruri (pulover, tastatură, mouse, birou etc.) mă face să mă transform într-un mic acumulator.

Bun, dar de ce păţesc asta numai iarna ?

Se pare că o păţesc mai mereu (ouch!), dar atunci când temperatura este crescută, aerul e mai puţin dens, iar hainele care să se frece cu aerul sunt considerabil mai puţine. Mai mult, se pare că sunt un caz fericit. Am citit despre persoane care s-au “curentat” de apa din cadă sau de procesorul calculatorului. Şi a doua variantă nu e chiar cea mai periculoasă. Cică ar exista riscuri şi la benzinărie. (Şi la apropierea dintre îndrăgostiţi… 😛 )

Până la urmă, am depistat şi vinovaţii principali. Ghetele. Mă izolau prea mult de pământ, în condiţiile în care eu (supra)vieţuiesc la birou într-un univers preponderent sintetic.  Aşa că am trecut pe adidaşi.

sursa foto

De ce gâdea l-a cruţat pe Mihai Viteazul ?

Răspuns: Pentru că era invitat la “Sinteza Zilei”.

E singura concluzie de bun simţ de după parcurgerea manualului de română de a V-a, în care Bălcescu, Gellu Naum şi Prâslea cel Voinic coexistă extrem de paşnic, printre lecţiile de gramatică în care părţile de vorbire/propoziţie, cazurile substantivului şi modurile verbului sunt tratate exhaustiv în maximum o oră-două. (Din motiv de reparaţii, ora de la şcoală e cam 30 de minute timp efectiv.)

Să ne bucurăm că putem, totuşi, să-l mai citim pe Bălcescu. Şi multe alte texte de istorie, precum Din trecutul nostru, de Alexandru Vlahuţă, Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă, de Grigore Ureche, Ioan Vodă cel Cumplit, de Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Istoria fondărei oraşului Bucureşti, de Dimitrie Papazoglu. Graţie Wikisource.

Sursa imaginii: Enciclopedia României

Nu-i mai învăţăm istorie, ci sociologie…

Aseară, cu ocazia celor zece minute de spălare zilnică la creier cu subiecte de presă, am aflat două lucruri foarte importante:
1. În programa de istorie pentru clasele a XI-a şi a XII-a, se predau chestii precum: “Oamenii, societatea şi lumea ideilor”, “Relaţiile internaţionale” sau “Toleranţa religioasă la români” – yeah, right…
2. Nu se mai predă pe structură cronologică. Prin urmare, cucerirea Daciei de către romani e urmată de descoperirile geografice (vorba unui invitat din studio, profesor de istorie, “ce-au descoperit românii?”), iar războaiele mondiale (tratate foarte pe scurt, se înţelege, de parcă n-are fi influenţat decisiv întreaga istorie contemporană) sunt discutate înaintea evului mediu.

Din ce e făcut oraşul ăsta, dom’le ?

Recunosc, am fost inspirat de adânciturile aproape paralelipipedice pe care zăpada, gheaţa, soarta… le-au croit în drumul pe care-l facem zilnic cu o colegă de serviciu. Infinit mai spectaculoase şi mai palpitante decât groapa cu apă de la cursa cu obstacole din atletism, fără îndoială.

Primul impuls a fost, firesc, apelul la DEX. Amestec natural sau artificial de bitum cu alte materiale minerale, întrebuințat mai ales la pavarea drumurilor. Iar bitumul este un produs solid, plastic, de culoare neagră, obţinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. Deci carosabilul nostru e din plastic. Care, după cum se ştie foarte bine, crapă din tot felul de motive. Înseamnă că mai există nişte aditivi, acolo, care împiedică asta. Sau ei au fost trecuţi doar pe factură şi bani au mers altundeva ?

Dacă eram o naţie deşteaptă, opream asfaltările şi cu banii economisiţi făceam habitate naturale de tip “evul mediu” pentru turiştii ce trec pragul capitalei. Dincolo de spectacolul natural (gropi, lacustre, lipsa toaletelor), sunt sigur că am fi găsit ceva indivizi cu căruţe şi cai, care să desăvârşească decorul. Prinţesele le racolam de la mall (sic!), iar atmosfera profund religioasă, dată şi de faptul că ne aflăm deja în post (apropo, cum e să iei cina de Valentine’s Day pe post de Lăsata Secului?), ar fi convins pe oricine că ne aflăm încremeniţi în medieval.

Dar noi suntem buni la bancuri. Cu nemţi, pasămite, pentru că şi ei au probleme cu mixtura asfaltică. “Nişte nemţi care vindeau Dacia Duster: Incredibili românii ăştia, fac orice numai să nu-şi repare drumurile…”


Oare eu aş fi supravieţuit în clasa a V-a ?

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte “abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul “îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: “La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Mi-am luat internet mobil gratuit de la RDS…

De fapt, ideea era să mă pricopsesc cu telefonul mobil aferent celui fix, dar nu mai aveau. Explicaţia oficială: “Vin puţine şi se dau ca pâinea caldă”. Adică… ei încheie mai multe contracte decât au aparate.

În fine. Dacă tot nu mi-a ieşit pasienţa, am zis să întreb de modemul USB gratuit, care se acordă abonaţilor cu Cablelink 2 sau Fiberlink 2. Şi am pus mâna pe ultimul disponibil.

Instalarea se face foarte uşor. Singurul lucru care m-a “speriat” niţel a fost softul cu semne chinezeşti, dar e Huawei, nu ? Acum să nu vă închipuiţi că merge senzaţional. Am descărcat cu magnifica viteză de 25 kb/s, în condiţiile în care eram în “perioada” de 7,2 Gb, nu în cea de limitare la 128 kb, care începe după contorizarea unui trafic de 3 GB. Dar m-am gândit că n-am ce pierde la afacerea asta. Nu m-a costat decât câteva semnături pe un act adiţional.

Până la urmă, am reuşit să văd în condiţii bune un filmuleţ pe YouTube şi am încărcat relativ repede nişte site-uri de sport pline de reclame. Deci se poate.