July 2

Amintiri despre presa sportivă…

Iulie 1997. Apare primul număr din ProSport. După ani de zile petrecuţi alături de “Sportul Românesc”, avea să înceapă seria, aproape ritualică, de dimineţi în care coboram cu ochii lipiţi de somn să iau singurul cotidian de sport care avea stiri multe, ilustrate în culori vii, dar şi multe opinii despre ceea ce-mi închipuiam că voi mânca pe pâine multă vreme de atunci încolo.

Noiembrie 2000. Biblioteca mea nu mai are uşi. Au fost rupte de avalanşa de ProSport-uri colecţionate, din pasiune, dar şi din interes, pentru că urma să-mi fac lucrarea de licenţă pe tema reflectării fenomenului fotbalistic în presa sportivă. Nu aveam internet, aşa că am apelat la un coleg care ar putea să-mi scaneze câteva articole şi fotografii, ca să mai “înfrumuseţez” un pic proiectul.

Mai 2001. Predau lucrarea (deloc plagiată, vă asigur :D), în care, deşi ajunsesem la o concluzie aşteptată, aceea că fotbalul ocupă prea mult loc în paginile ziarelor şi că ierarhiile din clasament nu influenţează cu nimic perspectiva ziaristului sportiv obişnuit să scrie doar despre “granzi”, îmi exprim speranţa că acest lucru va fi schimbat de generaţia din care fac parte şi că viitoarele lucrări de teoretizare a fenomenului vor ajunge la concluzii mult mai onorabile.

Iulie 2012. Nu mai citesc presă sportivă cu pasiune, ci doar cel mult din masochism. Fotbalul ocupă 99% din spaţiu, iar bârfele, curvele şi maneliştii… 99% din fotbal. Dacă ar trebui să refac lucrarea acum, aş avea la dispoziţie sute de surse şi mijloace de exprimare. Dar şi o indiferenţă fără seamăn…

May 3

Vin conchistadorii… au conchis autorităţile

Combinaţia letală dintre organizarea unei finale de cupă europeană şi alegerile locale a pus pe jar serviciile de curăţenie din cartier. Se spală fiecare centimetru de asfalt şi fiecare dală din bordură cu un entuziasm demn de a fi repetat şi în alte situaţii.

Printre apa şiroind din tufe se strecoară câţiva agenţi de la poliţia locală, care plasează hârtiuţe trase la xerox sub ştergătoarele maşinilor. “Din motive de siguranţă, vă solicităm să nu parcaţi în perimetrul stadionului (nu dau nume de străzi aici, n-are rost) in perioada de…(erau vreo 46 de ore sau ceva de genul ăsta)”.  După vreo trei experienţe cu porţii de câte 55.000 de spectatori, n-am înţeles agitaţia şi am sunat la biroul de informare al poliţiei.

– Bună ziua, sunt agentul X, cu ce vă pot ajuta ?
– Vă sun în legătură cu o notificare pusă pe maşinile din perimetrul stadionului. Voiam să ştiu unde am putea să parcăm, de vreme ce noi chiar locuim acolo, iar unii dintre noi au locuri de parcare plătite.
– Păi… staţi să văd despre ce e vorba (tăcere apăsătoare de vreo 20 de secunde).. Da, e vorba de străzile menţionate acolo.
– Dom’le, aţi spus “perimetrul”. Asta include şi toate străduţele dintre arterele principale ? (Noi acolo parcăm, pe cele principale nu prea ai unde sau e interzis.)
– Staţi un pic… E vorba de siguranţa dumneavoastră.
– Haideţi să vă iau altfel. E interzis să parcăm acolo ?
– Păi…nu…
– Cu alte cuvinte, dacă o parchez regulamentar pe străduţe, ridicaţi maşina ?
– A, nu. În niciun caz. Dar ştiţi… or să treacă suporterii şi e posibil să…
– Mulţumesc. O zi bună !

Ca de obicei, autorităţile consumă hârtii şi forţă de muncă doar ca să se acopere în caz de vreun parbriz spart. Pentru că, nu-i aşa, e mai periculos să foloseşti banii ăia pentru a pune două “gorile” pe fiecare stradă, care să supravegheze cârdurile de suporteri.

Şi tot ca de obicei, ne ploconim în faţa străinilor. Doamne fereşte să vadă vreun câine vagabond, vreun tufiş crescut aiurea sau vreun Trabant ruginit, că se duc şi ne spun la UE…

P.S. Desigur, e foarte posibil să ne şi interzică să stăm acasă în ziua aia. Sau să ne roage să găzduim câte un spaniol în fiecare casă sau măcar să-l primim în curte (după ce-am luat câinele de acolo).

February 10

Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

January 23

Cei ce ne-au dat nume…

Există nişte oameni peste care timpul a trecut prea repede, contorsionându-se deznădăjduit între războaie şi revoluţii. S-au născut sub zodia de apus a unei monarhii cu sânge decolorat, au muncit în perioade mai mult sau mai puţin aberante de socialism şi şi-au drămuit firimiturile de pensie după geneza unei democraţii originale. Viaţa lipsită de certitudini le-a săpat în fire obsesii febrile, pe care noi ne-am născut să le urâm şi am sfârşit prin a le accepta drept amintiri blajine.

Sunt persoane care au avut mereu o aură specială, chiar şi atunci când făceau lucruri ce astăzi ar părea banale, îngemănări incredibile de lipsă de înţelegere şi de sacrificii esenţiale. Cuprinşi de ingenuă ingeniozitate, dar şi de o rezistenţă ieşită din comun, ei au ieşit din mulţime prin însuşi insistenţa cu care s-au încăpăţânat să existe. Indiferent dacă ne-au umplut timpul cu poveşti, cu drumuri sau cu replici memorabile, au fost mereu o sursă de însufleţire la care ne-am întors atunci când am avut nevoie.

Ei sunt cei fără de care părem vulnerabili în faţa vieţii, precum un sistem informatic neprotejat. Dar câtă vreme vom trăi şi vom povesti despre ei copiilor şi nepoţilor noştri, oamenii aceştia vor trăi, ca într-o realitate virtuală, pe cât de intangibilă, pe atât de memorabilă. Pentru că ei sunt cei ce ne-au dat nume. Bunicii noştri…

November 17

Locuri de dormit

Interesantă iniţiativa prinţesei urbane de a ne pune la curent cu aventurile culturale ale partenerului ei, dar mă tem că el se va dovedi prea stilat pentru ceea ce urmează să vă istorisesc. Pentru că, dragii moşului… atunci când vine vorba de somn, diurn sau nocturn deopotrivă, am nişte întâmplări de speriat. Rădăcinile acestui comportament au fost temeinic sădite în adolescenţă, când, “binecuvântat” de părinţii mei cu televizor şi combină audio în cameră, trăgeam la aghioase pe filme horror saturate de ţipete şi sânge sau pe riff-uri de chitară pogorâte în căşti de nişte indivizi pe nume Jimmy. Page, Hendrix etc. Prin urmare, e oarecum de înţeles că reuşesc în mod constant să adorm în faţa computerului sau cu o carte în mână.

Dar cele mai spectaculoase aţipiri abia acum încep.

Pentru că am reuşit performanţa de a cădea în mrejele lui moş Ene în timp ce corectam traducerea unui film. Din când în când, deschideam ochii pentru o clipă, doar pentru a constata catatonic că replicile nu se potriveau cu textul văduvit de mai multe “enter-uri”. Păţania a avut şi efecte secundare, speriind de moarte peruşul din colivia aflată lângă mine. Mi s-a relatat ulterior că scosese ghearele şi ciocul la înaintare, cu o ferocitate demnă de strămoşii săi din Jurasic.

Desigur, asta nu se compară cu cele câteva sforăituri accesate în patru labe, cu capul sprijinit demn pe pat şi picioarele îndoite pe parchet. De obicei, “pattern-ul” e asociat unei poziţionări pe pat a câinelui, moment în care lipsa de spaţiu şi lăţimea şi aşa insuficientă a canapelei se conjugă într-un tablou cât de poate de neatractiv.

Poate părea neobişnuit, mai ales pentru “haterii” de stomatologi, dar eu profit din plin de doza de anestezic şi moţăi magnific în chip de legumă cu gura pe jumătate deschisă, pe jumătate paralizată. Oricum n-am scăpare din poziţia respectivă şi mai mereu am programare la ora siestei de după-amiază, aşa că… de ce să nu profit ?

Dar perla coroanei e tranziţia lentă şi dulceagă spre lumea viselor atunci când adopt o poziţie comodă într-o conversaţie. De la situaţii nevinovate, precum ascultarea copilului la biologie şi istorie (nu zic nimic de geografie, pentru că aia mă adoarme instantaneu), la ocazii ceva mai riscante, precum vizitele la rude. Nu ştii ce e mai ruşinos: să adormi subit în fotoliul bunicii sau să-i explici ce se petrece atunci când te trezeşti.

Somn uşor vă doresc !

October 21

Am scăpat şi de recensământul ăsta…

A venit o domnişoară extrem de amabilă, care a procesat informaţiile despre două apartamente şi patru persoane în doar o jumatate de oră. Deci nu durează chiar atât de mult. (Datele tehnice despre spaţiul de locuit sunt luate de la administrator, aşa că nu vă mai bateţi capul.)

Apropo, dacă aveţi balconul închis cu termopan, se cheamă că aveţi reabilitare termică.

Da, le-am dat CNP-ul. Câtâ vreme îl are băiatul ăla simpatic de la eMag care îmi emite facturi (alături de poliţie, medic de familie, casă de pensii, operatori de telefonie mobilă, bănci şi mulţi alţii), nu văd de ce nu l-ar primi şi Institutul Naţional de Statistică. Adică instituţia de la care provin datele pe baza cărora se face orice studiu şi planificare prin care se cer fonduri în ţara asta.

Şi, bineînţeles, ne-am declarat atei. Singurii din bloc, după reacţia pe care a avut-o fata. (Până în acel moment, în orice caz.) Nu prea ştia cum să scrie. Noroc că mă documentasem temeinic şi i-am arătat unde să caute în manual.

Până la sfârşit, aproape ne împrietenisem. Mai ales că Steaua era deja condusă cu 2-0 şi aveam chef de vorbă, nu de meci.

Cam asta a fost…

October 19

Trei aspecte despre o iresponsabilitate generală…

Au trecut aproximativ 375 de zile de când mi-am luat carnetul. În acest răstimp, am făcut peste 8.000 km. Am mers prin oraşul îngheţat bocnă cu cauciucuri de vară (staţi liniştiţi, anul ăsta m-am dotat corespunzător), mi-am făcut concediul pe rute forestiere pline de pietriş, drumuri aşa-zis “naţionale” pline de hârtoape, aşezate, de preferinţă, în curbe (de cele judeţene nici nu mai amintesc, că mi-e mai mult decât ruşine cu ele) şi zeci de serpentine, în urma camioanelor sau în faţa coloanelor de şoferi nerăbdători care nu înţelegeau că n-am “sânge” în mine să gonesc cu 100 km/h pe munte… şi lista poate continua. Cu toată această experienţă “minimă”, mi-e foarte clar un lucru: atunci când te crezi Dumnezeu şi ai impresia că darul tău pentru omenire este viteza în registru iresponsabil, lucrurile nu se pot termina decât rău. Punct.

Am mai vorbit aici despre medici. Despre lipsa lor de responsabilitate. Coroborată cu foarte multă perseverenţă de lipsa noastră de responsabilitate. Pur şi simplu, nu ne pasă. Şi dacă ne-am rezuma la trupurile şi viaţa noastră ar fi o chestie, dar noi insistăm să-i afectăm şi pe cei dragi. Asta începe în familie şi se sfârşeşte la braţul, nu lung, ci “drăgăstos” al legii, care permite ca un om ce a luat în braţe un copac şi care – fapt evident pentru toată lumea – nu şi-a revenit pe deplin să deţină în continuare un paşaport de omorât oameni.

Am înţeles. Guvernul nu face autostrăzi. Sau străzi. Sau plombe pentru gropi. Dar e greu să-l dai jos. E îngrozitor să protestezi prin vot sau prin mijloacele societăţii civile. E al naibii de greu să protestezi fără să bei o cafeluţă şi să dansezi puţin în piaţă, înainte de a pleca pe furiş, cum se face la orice instituţie care se respectă. E mult mai simplu să te plângi că strada e proastă şi că eşti nevoit să încalci regulile. Dar asta nu ţine. Câtă vreme nu tu faci regulile şi nici nu faci nimic să le schimbi, n-ai decât să le respecţi. Dacă indicatorul arată 30, nu mergi cu 60.

Ţara lui Papură-Vodă… Ăsta a fost un domnitor cu probleme de responsabilitate, nu ?

(Pozele sunt din colecţia personală, ca să vă arăt că am condus şi pe ploaie… şi pe munte… şi pe drumuri strâmte etc.. Mă laud şi eu, deh. Nu, n-am luat mâna de pe volan ca să le fac.)