February 2

Noaptea umbrelor îngheţate

În nopţile acestea reci, multe vaiete se topesc în decor.
Tremură de frig mercurul din termometre,
temându-se că-şi va lăsa urmaşii să-l petreacă dincolo de punctul de îngheţ.
Se năpustesc cu răcnete crunte pescăruşi rătăciţi pe câmpie,
căutând în zadar un loc căruia să-i spună cuib.
Gerul muşcă din molecule precum târnăcopul unui ocnaş din piatra sărată.
În timp ce lumea se naşte, se zbate, iubeşte, urăşte şi moare,
în forme atât de vulgare încât compromit orice sens adjectival,
două umbre, de om şi câine, unite de-o lesă şi un consimţământ tacit,
dispar congelându-se în aerul sticlos de februarie…

March 25

Poezia de vineri (11)

Cântec de dragoste de Rainer Maria Rilke

Cum să-mi împiedec sufletul să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine, ne împreună totuşi
aşa cum un arcuş din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui, cântec cum altul nu-i?

January 28

Poezia de vineri (10)

Jocul de Octavian Paler

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îţi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.

July 13

Există cântece…

…pe care ai vrea să le asculţi la nesfârşit. Există semne grafice care, puse împreună, ne rezumă întreaga existenţă. Şi există voci pe care nu le-am dori niciodată dispărute, de teamă că, în lipsa lor, ne va fi frig, umed şi insuportabil…

Dacă tu ai dispărea într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput cu puterea miinii mele.
Lucru lung şi monoton să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Pygmalion… Hai şi umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea, fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci, să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci  orişiunde o să-ţi placă.
De-ai cădea într-adevăr în momentul marii fringeri
Aş veni la tine-n cer şă te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea… O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea şi din rîsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea, te-aş zidi din mine însumi.

June 23

Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.

May 14

Poezia de vineri (9)

Paradox şi greşeală de Adrian Păunescu

Mai înţelept ca-ntotdeauna
Şi tot atât de idiot,
Acum pricep ca e totuna,
Să n-ai nimic sau să ai tot.

Şi paradoxul mă omoară
Şi sunt nebun să mi-l explic,
Că totu-a fost până aseară
Şi astăzi nu mai e nimic.

Sunt sclavul presimţirii sumbre,
Pe care mi-o-nsuşesc intim,
Că vieţuim ca nişte umbre
Şi ca şi umbrele murim.

Şi, cum nu-i nimeni să te-acuze,
De stratageme şi de măşti,
Cum au putut aceste buze,
S-ascundă faptul că urăşti ?

Un clopot bate într-un munte,
Cu neînţelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei înfrânte
Şi-a suferinţei după rang.

March 31

Dintr-un om nu pot fi ucise decât cuvintele ştiute de el…

În ultima zi a primei luni din cel mai iubit anotimp, cuvintele se transformă în necuvinte, necuvintele se transformă în păsări, iar păsările se înnaripează în cânt de oameni… E ziua în care ne amintim de singurul poet care şi-a declarat domiciliul real (“Locuiesc în limba română”), cel care a spus că “nu contează ce părem a fi în ochii celorlalţi, contează ce suntem şi contează să fim ce suntem”. Că adevărul, “care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem”.

March 26

Poezia de vineri (8)

Cum îmi bate ceasul de Geo Bogza

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.
Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.
Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.
Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.

March 12

Poezia de vineri (7)

Necunoscutei de Nicolae Tăutu

Erai de mult sau, poate, n-ai fost şi n-ai să fii,
Deşi te aştept de veacuri şi ştiu că n-ai să vii…
Nu te cunosc, dar trupul tău îmi râură aproape,
În orice dimineaţă simt mâna ta pe pleoape…
Paşii nu-ţi ştiu, dar albi îi simt cum mă sugrumă
Trecând prin mine ca o toamnă fără brumă…
Nu mi-ai vorbit, şi totuşi aud doar al tău glas
Şoptind în orice frunză, vibrând la orice pas…
Tu nu m-ai sărutat, nici nu te-ai priceput,
Deşi fără tine nu poate fi sărut…
Nu mi-ai întins nici mărul oprit în paradis,
Dar raiul fără tine mi-e pururea închis…
Nici nu mi-ai scris poeme, deşi sub al tău mers
Covorul lung sau iarba, mi se prefac în vers…
Ne-am logodit, stau luna şi cerul mărturie,
Te duc la braţ cu mine, dar nimeni nu te ştie.
Nu m-ai privit şi doară tu mă priveşti mereu,
Nu m-ai minţit vreodată şi minţi cu glasul meu.
Mă strigi în orice clipă, dar numele nu-mi ştii,
Erai de mult sau poate n-ai fost şi n-ai să fii…

March 5

Poezia de vineri (6)

Pluton de Adrian Păunescu

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.