Există cântece…

…pe care ai vrea să le asculţi la nesfârşit. Există semne grafice care, puse împreună, ne rezumă întreaga existenţă. Şi există voci pe care nu le-am dori niciodată dispărute, de teamă că, în lipsa lor, ne va fi frig, umed şi insuportabil…

Dacă tu ai dispărea într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput cu puterea miinii mele.
Lucru lung şi monoton să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Pygmalion… Hai şi umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea, fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea… Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci, să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci  orişiunde o să-ţi placă.
De-ai cădea într-adevăr în momentul marii fringeri
Aş veni la tine-n cer şă te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea… O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea şi din rîsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea, te-aş zidi din mine însumi.

Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.

Poezia de vineri (9)

Paradox şi greşeală de Adrian Păunescu

Mai înţelept ca-ntotdeauna
Şi tot atât de idiot,
Acum pricep ca e totuna,
Să n-ai nimic sau să ai tot.

Şi paradoxul mă omoară
Şi sunt nebun să mi-l explic,
Că totu-a fost până aseară
Şi astăzi nu mai e nimic.

Sunt sclavul presimţirii sumbre,
Pe care mi-o-nsuşesc intim,
Că vieţuim ca nişte umbre
Şi ca şi umbrele murim.

Şi, cum nu-i nimeni să te-acuze,
De stratageme şi de măşti,
Cum au putut aceste buze,
S-ascundă faptul că urăşti ?

Un clopot bate într-un munte,
Cu neînţelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei înfrânte
Şi-a suferinţei după rang.

Poezia de vineri (8)

Cum îmi bate ceasul de Geo Bogza

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.
Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.
Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.
Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.

Poezia de vineri (7)

Necunoscutei de Nicolae Tăutu

Erai de mult sau, poate, n-ai fost şi n-ai să fii,
Deşi te aştept de veacuri şi ştiu că n-ai să vii…
Nu te cunosc, dar trupul tău îmi râură aproape,
În orice dimineaţă simt mâna ta pe pleoape…
Paşii nu-ţi ştiu, dar albi îi simt cum mă sugrumă
Trecând prin mine ca o toamnă fără brumă…
Nu mi-ai vorbit, şi totuşi aud doar al tău glas
Şoptind în orice frunză, vibrând la orice pas…
Tu nu m-ai sărutat, nici nu te-ai priceput,
Deşi fără tine nu poate fi sărut…
Nu mi-ai întins nici mărul oprit în paradis,
Dar raiul fără tine mi-e pururea închis…
Nici nu mi-ai scris poeme, deşi sub al tău mers
Covorul lung sau iarba, mi se prefac în vers…
Ne-am logodit, stau luna şi cerul mărturie,
Te duc la braţ cu mine, dar nimeni nu te ştie.
Nu m-ai privit şi doară tu mă priveşti mereu,
Nu m-ai minţit vreodată şi minţi cu glasul meu.
Mă strigi în orice clipă, dar numele nu-mi ştii,
Erai de mult sau poate n-ai fost şi n-ai să fii…

Poezia de vineri (6)

Pluton de Adrian Păunescu

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.

Poezia de vineri (5)

Doar tu de Ştefan Augustin Doinaş

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Poezia de vineri (4)

Eu cred de Ana Blandiana

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal.
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Poezia de vineri (3)

Ecuatorul și polii de Marin Sorescu

Împreună sîntem foarte dialectici
(Tu știi că a fost cea mai frumoasă
Zi din viața mea?
Ce bine-ar fi să fie așa. “Ba da”.
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnată
Chiar de muze.
Poeții să se inspire și ele să pună degetul.
Tu să întinzi aripa peste versurile mele
“N-am întins-o?”
Așa, o pană. Vreau o fîlfîire deplină.

Simțeai că veneai până lângă mine
Și deodată un gol de aer.
Ce se întîmplă?
Mă gîndeam la tine.
Golurile de aer nu știu ce-o fi cu ele,
Așa e când zbori, zburăm spre tine.
“Oricum, eu receptam fluidul.”
Și eu mă ghidam tot după fluid.
Noi nu lucram decât pe
Bază de flux magnetic.
Știi că la ecuator cântărim
Mai mult decât la poli?

În orice caz, când sîntem împreună
Cântărim mai mult,
Sîntem două ecuatoare încolăcite
Două ecuatoare și – un pol – ca niște șerpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftină energie…
Nu știu dacă înțelegi?
Ce zici de titlul asta?
Ești ca o sferă de sticlă
În care Dumnezeu a strecurat
Și-un clopoțel.
Când se-nvirteste pămîntul, sună clopoțelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticlă
Vibrez din toată ființa
Și tu-mi culegi vibrațiile
Și mi le restitui, sărutate.

Poezia de vineri (2)

Ce frumoasă eşti… de Adrian Păunescu

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?