Cu difuzorul în stradă

Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)

Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se  găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună  pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.

Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.

P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.

Nu vreau să ţin doliu naţional…

De ce-am da curs unei asemenea propuneri isterice, venite tocmai din partea unor jurnalişti care n-au auzit de etica presei şi care, probabil, nici nu sunt interesaţi de ea? Ca să ne plângem neputinţa de a face un lucru ca lumea? Sau laşitatea de a nu pleca de la un salariu de mizerie, pe care, adeseori, părem că-l merităm, prin consecinţele acţiunilor noastre? Ca să vărsăm lacrimi ipocrite, ca parte a unui mai mare spectacol al ipocriziei, acela al “închinării la cel de sus” ?(L-am scris cu litere mici, că oricum nu vorbeam de vecinul de deasupra.) Ca să sâcâim nişte părinţi care au pierdut cel mai important lucru şi cărora nu le mai pasă de nimic? (Ce-i drept, nici aici n-au lipsit “ţăţismele”, ca să citez, nemeritat, un clasic în viaţă.) Ca să ne indignăm că biserica lu’ peşte (pe peşte îl cheamă, desigur, Daniel) nu vrea să le facă slujbe, de parcă mormăielile tipului ăla cu patrafir ar mai conta la ceva?

Noi n-avem nevoie de doliu naţional. Nici de slujbe ţinute în toate cele 18.300 de biserici pentru morţi din cele numai 425 de spitale din ţară. Avem nevoie de un tribunal. Eventual, condus de străini precum Raed Arafat. Care să-i ia la rost pe ordonatorii de credite şi pe cei care fac licitatii de lucrari pentru spitale. Care să-l întrebe pe muncitorul care a izolat firele alea aiurea câtă bere avea la bord după pauza de prânz. Care s-o chestioneze pe asistentă în legătură cu şpaga pe care a luat-o (în cazul ăsta, degeaba). Care să-i ia la şuturi pe ziarişti şi preoţi, propovăduitori scârboşi în căutare de veşnică audienţă.

A, şi să le demonstreze cumva românilor din secolul XXI că noi ne învârtim în jurul chestiei ăleia strălucitoare de pe cer şi nu invers. Şi că nu putem pretinde că suntem buricul universului, numai şi pentru că ne-am format din deşeurile stelei cu pricina.

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

CM 2010 – zilele 1-3

Nu, nu fac cronici. N-am răbdarea şi nici timpul necesar să urmăresc şi să analizez tot ce se petrece la competiţia cotropită de sunetul vuvuzelelor. Nici nu înţeleg isteria bărbaţilor, bloggeri au ba, care clamează triumfător o lună de libertate masculină. (Nici când aveam 20 de ani şi n-aveam serviciu şi familie nu vedeam chiar toate meciurile).

Dar loc de câteva opinii s-ar găsi. În primul rând, nivelul este scăzut, motivul principal fiind, probabil, cele 40-50 de meciuri la capătul cărora se găsesc majoritatea celor selecţionaţi. Germania şi Argentina au mişcat câteva ceva (în maniera obişnuită – argentinienii irosindu-şi talentul cu seninătate, iar nemţii cu pedala de acceleraţie la podea), dar au întâlnit echipe venite în vizită la mondial. Grecii ne fac să ne întrebăm de ce au ajuns la mondial în locul nostru. (Nu că noi am fi meritat aşa ceva, căci sârbii, care au şters pe jos cu noi, s-au fâstâcit în faţa ghanezilor.) Iar Anglia a început cu stângul şi parcă văd că iar se mulţumesc cu amintirea acelui gol din ’66 pe care numai tuşierul l-a văzut valabil.

Aici voiam să ajung. Am auzit voci şi am citit păreri conform cărora americanii ar fi fost dopaţi. Altfel, cum ar fi putut să alerge atât de mult ? Ei bine… întâmplarea face că am tradus şi editat pentru ediţia din iunie a revistei Men’s Health un material despre patru echipieri ai selecţionatei americane. Jucători relativ cunoscuţi, care activează la echipe din Europa.

Aţi numărat câte parade a avut portarul Tim Howard ? În afara sezonului, Howard vîsleşte în sala de forţă sau merge cu caiacul pe lacurile din apropierea locuinţei sale din Memphis, Tennessee.  În plus, face box.  Aţi văzut ce şut a prins Clint Dempsey ? Omul ăsta înoată jumătate de oră după fiecare meci în care nu aleargă aproape niciodată mai puţin de 10 km. Să vă mai spun despre câte greutăţi ridică Oguchi Onyewu, fundaşul care l-a pus la respect până şi pe Peter Crouch ? Sau despre sprinturile de la antrenamente ale lui Jozy Altidore, cel care, după ce şi-a depăşit adversarul în vieteză, a fost la o bară de a aduce victoria echipei SUA ?

Orice se poate spune despre americani, mai puţin faptul că nu sunt ambiţioşi. Aproape că sunt tentat să-i transform în pariul meu personal pentru ediţia asta a mondialelor.

P.S. Deci nu mai pot cu toate reclamele, care s-au modificat întru fotbal. Până şi nenea ala cu tutu care dă nu ştiu ce credite are o minge la picior. Ce dracu’ urmează, să joace microbii fotbal pe vasul de toaletă şi să vină Duck cu ale sale Fresh Discs să le arate cartonaşul roşu ?

Tim Howard

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

Băiatul ăsta mai cântă şi altceva ?

Când a fost vorba să-l aprob, am făcut-o cu inima deschisă. Dar se pare că nimic nu mă mai poate face să ascult altceva decât acele cântece vechi pe care, oricum, nu mai are voie să le interpreteze.

Pentru că tânărul întors bărbat de la sânul formaţiei-mamă continuă, de vreo câţiva ani buni, să abereze despre obsesii adolescentine – marea, fuga înspre şi dinspre iubire, energia irosită pe plaje şi străzi. Greu de răzbit cu aşa ceva, când ai 35 de ani, iar atât vocea cât şi instrumentaţia par să nu te mai ajute. Până şi titlul noului single pare a conţine într-însul nu sugestia unei căutări, ci pe aceea a unei neterminări.

De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.

Coada…

La poporul român, coada este modul suprem de manifestare artistică.

Totul a început din vremuri imemoriale, când dacii se înghesuiau să prindă un loc cât mai bun la butoiul de vin sau la aruncarea periodică în ţepe a unui suflet pur. Apoi, s-au aşezat la coada Istoriei, aşteptându-i cu stoicism pe romani să le facă drumuri şi canale.

De atunci, nou-născutul popor, încă infantil după două mii de ani, a ajuns rareori în faţa cântarului şi, de cele mai multe ori, a primit ceva deja împachetat de alţii. Acest comportament ancentral ne-a ajutat să trecem netulburaţi prin cea mai neagră perioadă, aceea a ghearelor de pui şi a uleiului pe raţie.

Acum suntem pseudocapitalişti şi stăm la coadă. La supermarket. La biserică să pupăm moaşte. La bilete pentru vanghelioane. La administraţia financiară, pentru a plăti taxe. La poliţie, să ne facem buletin. La spital, cu mâini rupte cu tot. (Da, era să uit… şi la doctorul de familie, până să vină figura cu programarea.) La biroul de şomaj, pentru a fi luaţi în evidenţă. Am reuşit să transferăm ceva din filosofia cozii şi pe carosabil, unde împingerile se fac la nivel psihologic, prin înjurături şi claxoane. Am ridicat la rang de artă vaccinarea în haită, stând la cozi interminabile cu reale proprietăţi de focare de infecţie. Ne-am jertfit vezicile pe altarul unei vizite în cea mai voluminoasă clădire din Europa.

Bă, da cât de tâmpit să fii să stai la coadă şi să te calci în picioare, ca să intri într-un mall? Nu, nu ţine argumentul psihologilor cu noutatea. Mai există câteva asemenea exemplare comerciale în oraş. Care au tot felul de chestii “de ultimă oră”, fie ele electronice, ecologice sau altele…  Ce “noutăţi” senzaţionale s-ar putea ascunde pe câmpul din Berceni?

UPDATE: Se pare că s-au vândut cuptoare cu microunde la pachet cu câte un aspirator. 180 de lei amândouă. Şi eu, care credeam că era ofertă specială la cărţi…