De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.

Coada…

La poporul român, coada este modul suprem de manifestare artistică.

Totul a început din vremuri imemoriale, când dacii se înghesuiau să prindă un loc cât mai bun la butoiul de vin sau la aruncarea periodică în ţepe a unui suflet pur. Apoi, s-au aşezat la coada Istoriei, aşteptându-i cu stoicism pe romani să le facă drumuri şi canale.

De atunci, nou-născutul popor, încă infantil după două mii de ani, a ajuns rareori în faţa cântarului şi, de cele mai multe ori, a primit ceva deja împachetat de alţii. Acest comportament ancentral ne-a ajutat să trecem netulburaţi prin cea mai neagră perioadă, aceea a ghearelor de pui şi a uleiului pe raţie.

Acum suntem pseudocapitalişti şi stăm la coadă. La supermarket. La biserică să pupăm moaşte. La bilete pentru vanghelioane. La administraţia financiară, pentru a plăti taxe. La poliţie, să ne facem buletin. La spital, cu mâini rupte cu tot. (Da, era să uit… şi la doctorul de familie, până să vină figura cu programarea.) La biroul de şomaj, pentru a fi luaţi în evidenţă. Am reuşit să transferăm ceva din filosofia cozii şi pe carosabil, unde împingerile se fac la nivel psihologic, prin înjurături şi claxoane. Am ridicat la rang de artă vaccinarea în haită, stând la cozi interminabile cu reale proprietăţi de focare de infecţie. Ne-am jertfit vezicile pe altarul unei vizite în cea mai voluminoasă clădire din Europa.

Bă, da cât de tâmpit să fii să stai la coadă şi să te calci în picioare, ca să intri într-un mall? Nu, nu ţine argumentul psihologilor cu noutatea. Mai există câteva asemenea exemplare comerciale în oraş. Care au tot felul de chestii “de ultimă oră”, fie ele electronice, ecologice sau altele…  Ce “noutăţi” senzaţionale s-ar putea ascunde pe câmpul din Berceni?

UPDATE: Se pare că s-au vândut cuptoare cu microunde la pachet cu câte un aspirator. 180 de lei amândouă. Şi eu, care credeam că era ofertă specială la cărţi…

Trei aberaţii din anul de graţie 2010…

Un nene care apare de zor la OTV şi se dă economist cu ştate vechi, propune o lege de despăgubire a poporului. Câte 20.000 de euro de căciulă. Haideţi, cine se bagă ? 😀

Copiii nu mai ştiu să facă oameni de zăpadă, că nu mai e cool. De sanie ce să mai vorbim, că nu e X7. Aşa că… se ridică de la computer şi sar de pe blocuri. Dacă-l prindeam întreg după aşa ceva, îl băteam eu de-i rupeam ceva. (UPDATE: Se pare că indivizii sunt ruşi. Deci nu suntem departe.)

În sfârşit, Dan Puric, acest apostol neterminat al neamului, rosteşte câteva fraze halucinante de care ar fi o glumă să şi faci “băşcălie”… Umorul românesc este de cea mai bună calitate. El are o substanţă creştină, nu răneşte. Nu are nicio legatură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Umorul îţi arată înca o realitate paralelă, ca în fizica cuantică. Cred că el are o radacină dacică, acel râs în faţa morţii, pe care nu l-am întâlnit la alte popoare. Deci… Gigi Becali meets Pavel Coruţ, ca să zic aşa…

Ah, da… Şi ninge. Singura aberaţie pozitivă într-o lume de aberanţi.

Soluţii de criză… ca la noi.

1. Numeşti drept purtător de cuvânt un personaj controversat şi uşor ridicol, pentru ca nimeni să n-aibă aşteptări prea mari de la tine. În plus, poţi să-ţi retragi oricând afirmaţiile.

2. Pui la bătaie o taxă care va subţia şi mai mult clientela şi aşa fluctuantă a singurelor firme care merg în ţara asta, cele care produc materie primă de înfulecat. Da, e nesănătos. Dar vă asigur că o băutură pe bază de cola şi un pateu tot vor fi mai ieftine decât crenvurştii de soia şi legăturile de broccoli.

3. Faci presă cum apuci, în funcţie de interese. Urmăreşte politicieni şi vedete, copiezi ştiri de pe fluxurile agenţiilor de presă şi laşi dracului orice preocupare pentru conţinut. Pe urmă, te miri că eşti dat afară.

4. Eşti profesor şi eşti supărat pe guvern. După ce-ai pierdut trei săptămâni cu scriitori de geniu precum Gellu Naum, bagi copilului în cap tot verbul – conjugări, moduri, funcţii – într-o singură săptămână. Nu de altceva, dar dacă te surprinde greva nepregătit?

Bă, da chiar nimeni din ţara asta nu vrea să experimenteze satisfacţia de a face ceva ca lumea ? Şi să nu aud contraargumentul cu banii. Că toţi furăm, într-o formă sau alta. De cele mai multe ori, propria noastră căciulă. Şi e iarnă, nu v-am spus?

GQ a sosit în România

gqUn bun prieten de-al meu, Dragoş Plăcintă, care mi-a fost şi şef la Men’s Health, se lansează într-o nouă aventură editorială, în cadrul Liberis Publications Romania, ca redactor-şef al GQ, o revistă “premium” pentru bărbaţi.

De mai bine de jumătate de secol, GQ este liderul de opinie în lumea revistelor destinate publicului masculin, indiferent că e vorba de modă şi stil, politică, sex, turism, sport, entertainment sau tehnologie.

Mai jos, aveţi comunicatul de presă:

[scribd id=8748202 key=key-2iqbj3kh87vg79jlfmgz]