September 6

Diferenţe de abordare…

Articol în Men’s Health SUA, numărul din septembrie 2010:

Avem în companie un tânăr care se pricepe de minune la asta. S-a angajat primăvara trecută şi nu prea am auzit de el în primele luni. Pur şi simplu, şi-a văzut de treabă. După un timp, a început să treacă prin biroul meu şi prin alte birouri, pentru a sta de vorbă şi a-şi prezenta ideile. La şedinţele cu personalul, obişnuia să stea pe margine. Până astă-vară, când a luat de câteva ori cuvântul. Niciodată n-a spus ceva nelalocul lui. Dimpotrivă, a reuşit să ne impresioneze. Acum, de câte ori îl văd, îi cer opinia în legătură cu o problemă sau alta. Cine ştie, poate într-o bună zi voi ajunge să lucrez pentru el.

Cum s-ar fi întâmplat la noi:

S-a angajat la noi primăvara trecută, probabil adus de cineva, altfel cine mai face angajări pe criza asta. Încă din prima zi, a cerut mobil de serviciu, laptop şi a s-a arătat vădit deranjat de comisionul pe care i-l percepea banca la livrarea salariului pe card. N-a catacdisit să salute prea multă lume, adoptând o atitudine general scârboasă. La şedinţele cu personalul, se aşează mereu în faţă, ca să-l vadă şeful şi protestează de câte ori se iveşte ocazia. Niciodată n-a venit cu o idee viabilă. Până la urmă, lumea l-a lăsat în pace. Nimeni nu ştie ce face. Dar cine ştie, poate într-o zi va ajunge să aibă salariul mai mare decât mine…

August 25

Cum să alegi între hoţie şi prostie ?

S-a vorbit atât de mult despre bătaia de joc numită  OUG 58, ajungându-se până la propuneri de protest, miting sau grevă fiscală. Din postura unei persoane care e plătită pe contracte de cesiune a drepturilor de autor (DA), pe lângă carte de muncă, aş putea spune că la noi nu legea în sine constituie problema (dacă e, oricum face obiectul altei discuţii), ci modul alambicat şi înjositor în care ea este aplicată.

Normele metodologice au fost publicate prea târziu. Mai mult, formularele de la CNPAS şi ANOFM au aparut online abia ieri-azi (iar cei de la casa de sanatate se mai gandesc ce si cum). Asta în condiţiile în care, dată fiind situaţia extrem de instabilă din legislaţia economică, instituţiile cu pricina sunt şi-aşa luate cu asalt în ultimele zile de reprezentanţii firmelor. Nu ştiu ce părere au oamenii ăştia despre noi, dar eu bănuiesc că majoritatea celor ce au contracte DA (nu mă refer la şoferii, contabilii şi îngrijitorii plătiţi aşa) prezintă trei caracteristici de bază: 1. folosesc mult Internetul; 2. nu se pricep la subtilităţi financiare şi 3. nu au timp să alerge de colo-colo, cu hârtii în mână. (Aş mai adăuga, în cazul subsemnatului,  faptul că valoarea hârtiei, copiilor xerox, transportului, dar şi a timpului pierdut acolo depăşeşte pe alocuri, dacă nu valoarea venitului net obţinut, cu siguranţă suma datorată la stat.)

În concluzie, ai de ales între a fi prost (umplând la refuz holurile instituţiilor respective sau, după caz, oficiile poştale) şi a fi hoţ (adică a te sustrage voluntar de la plata respectivelor impozite).

P.S. Nu poate să nu-mi crească inima atunci când văd, ascult şi citesc despre o categorie distinctă de oameni, formată din cei care au votat aiurea iarna trecută şi care acum se simt revoltaţi.

P.P.S. Rămâne cum am stabilit cu capra aia a vecinului. Argumentele din comentariile de pretutindeni sunt cele clasice: schimbă programul dacă nu-ţi convine (“mai bine ar fi să pleci din România, daca tot eşti aşa de nemulţumit”), trebuie să plăteşti, hoţule ! (“tu, care faci o şmecherie cu firma X şi esti PFA, de ce să nu le plăteşti?”) sau vorbeşte cu angajatorul tău, care SIGUR se va repezi să te asculte (“de fapt, eşti plătit pe drepturi de autor pentru a nu plăti contribuţiile la stat pentru salariul real”). Ce chestie, nu ştiam că m-am îmbogăţit din câteva sute de lei câştigate pe lună în felul ăsta…

August 23

Cu difuzorul în stradă

Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)

Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se  găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună  pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.

Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.

P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.

August 18

Nu vreau să ţin doliu naţional…

De ce-am da curs unei asemenea propuneri isterice, venite tocmai din partea unor jurnalişti care n-au auzit de etica presei şi care, probabil, nici nu sunt interesaţi de ea? Ca să ne plângem neputinţa de a face un lucru ca lumea? Sau laşitatea de a nu pleca de la un salariu de mizerie, pe care, adeseori, părem că-l merităm, prin consecinţele acţiunilor noastre? Ca să vărsăm lacrimi ipocrite, ca parte a unui mai mare spectacol al ipocriziei, acela al “închinării la cel de sus” ?(L-am scris cu litere mici, că oricum nu vorbeam de vecinul de deasupra.) Ca să sâcâim nişte părinţi care au pierdut cel mai important lucru şi cărora nu le mai pasă de nimic? (Ce-i drept, nici aici n-au lipsit “ţăţismele”, ca să citez, nemeritat, un clasic în viaţă.) Ca să ne indignăm că biserica lu’ peşte (pe peşte îl cheamă, desigur, Daniel) nu vrea să le facă slujbe, de parcă mormăielile tipului ăla cu patrafir ar mai conta la ceva?

Noi n-avem nevoie de doliu naţional. Nici de slujbe ţinute în toate cele 18.300 de biserici pentru morţi din cele numai 425 de spitale din ţară. Avem nevoie de un tribunal. Eventual, condus de străini precum Raed Arafat. Care să-i ia la rost pe ordonatorii de credite şi pe cei care fac licitatii de lucrari pentru spitale. Care să-l întrebe pe muncitorul care a izolat firele alea aiurea câtă bere avea la bord după pauza de prânz. Care s-o chestioneze pe asistentă în legătură cu şpaga pe care a luat-o (în cazul ăsta, degeaba). Care să-i ia la şuturi pe ziarişti şi preoţi, propovăduitori scârboşi în căutare de veşnică audienţă.

A, şi să le demonstreze cumva românilor din secolul XXI că noi ne învârtim în jurul chestiei ăleia strălucitoare de pe cer şi nu invers. Şi că nu putem pretinde că suntem buricul universului, numai şi pentru că ne-am format din deşeurile stelei cu pricina.

July 6

Plângeri elegante…

Ca mândru locuitor al cartierului Vatra Luminoasă, porţiunea binecuvântată dintre Victor Manu şi Tony Bulandra, care n-are străzi extrem de periculoase,  nici cimitir şi nici magazine, sunt ferit de anumite delicii ale vieţii de bucureştean, precum zgomotul unei intersecţii, manelele sau gunoaiele în exces. Dar cum fineţea se răsfrânge întotdeauna şi asupra neajunsurilor, nu doar a avantajelor, am identificat câteva mici deranjamente în decor.

Motocicliştii. Supranumiţi şi “viitoarele vedete ale ştirilor”, băieţii ăştia ţin neapărat să disturbe liniştea de sanatoriu a nopţilor din cartier. (La capitolul zgomot mai punctează şi o discotecă latino-dance, dar e prea în surdină ca să mă stresez din cauza ei.)

Întunericul. Inspirate de un profund sentiment ecologic, becurile din spatele blocului şi de pe străduţele adiacente se închid şi se deschis la intervale incredibil de neregulate. Unii oameni au senzori pentru ele, alţii nu. Uneori, le aprind pisicile care chiorăie noaptea în călduri…

Gândacii zburători. Pentru un individ care şi-a trântit plasă la geam, nu reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii. Totuşi, e fermecător să-i vezi tropăind dinspre tufişuri spre alei…

Mâncarea aruncată de locatari pe geam. Perfect neobservabilă, dacă n-aş fi avut câine. Şi nu mă refer la firimituri pentru guguştiuci sau la mucuri de ţigară. Ci la hrană de calitate, indicator clar al prosperităţii din zonă: salam de Sibiu, cârnaţi plai, şuncă de Praga…

Nasul pe sus. Mă rog, asta nu e o chestie observabilă direct. Şi presupune observarea de comportamente şi atitudini. Dar dacă insişti, se poate… Principiul exclusivităţii e pe ducă, dar mai funcţionează pe anumite paliere. Ale blocului, ale parcării auto-conturate, ale spaţiului verde…

Am fost tentat să pun şi maşina de spălat din vecini, care funcţiona aseară la 1 noaptea (al cărui motor trepidant a provocat scrierea de mai sus), dar mă consolez cu faptul că încercarea de a economisi şi de a salva planeta, spălând la ore extrem de matinale se datorează mai degrabă programului flexibil, fiind, oricum, contracarată de folosirea la greu a becurilor la aceeaşi oră. (Mai ales că numărul ferestrelor luminate noaptea a fost  subiect de bârfă la plata întreţinerii.)

June 14

CM 2010 – zilele 1-3

Nu, nu fac cronici. N-am răbdarea şi nici timpul necesar să urmăresc şi să analizez tot ce se petrece la competiţia cotropită de sunetul vuvuzelelor. Nici nu înţeleg isteria bărbaţilor, bloggeri au ba, care clamează triumfător o lună de libertate masculină. (Nici când aveam 20 de ani şi n-aveam serviciu şi familie nu vedeam chiar toate meciurile).

Dar loc de câteva opinii s-ar găsi. În primul rând, nivelul este scăzut, motivul principal fiind, probabil, cele 40-50 de meciuri la capătul cărora se găsesc majoritatea celor selecţionaţi. Germania şi Argentina au mişcat câteva ceva (în maniera obişnuită – argentinienii irosindu-şi talentul cu seninătate, iar nemţii cu pedala de acceleraţie la podea), dar au întâlnit echipe venite în vizită la mondial. Grecii ne fac să ne întrebăm de ce au ajuns la mondial în locul nostru. (Nu că noi am fi meritat aşa ceva, căci sârbii, care au şters pe jos cu noi, s-au fâstâcit în faţa ghanezilor.) Iar Anglia a început cu stângul şi parcă văd că iar se mulţumesc cu amintirea acelui gol din ’66 pe care numai tuşierul l-a văzut valabil.

Aici voiam să ajung. Am auzit voci şi am citit păreri conform cărora americanii ar fi fost dopaţi. Altfel, cum ar fi putut să alerge atât de mult ? Ei bine… întâmplarea face că am tradus şi editat pentru ediţia din iunie a revistei Men’s Health un material despre patru echipieri ai selecţionatei americane. Jucători relativ cunoscuţi, care activează la echipe din Europa.

Aţi numărat câte parade a avut portarul Tim Howard ? În afara sezonului, Howard vîsleşte în sala de forţă sau merge cu caiacul pe lacurile din apropierea locuinţei sale din Memphis, Tennessee.  În plus, face box.  Aţi văzut ce şut a prins Clint Dempsey ? Omul ăsta înoată jumătate de oră după fiecare meci în care nu aleargă aproape niciodată mai puţin de 10 km. Să vă mai spun despre câte greutăţi ridică Oguchi Onyewu, fundaşul care l-a pus la respect până şi pe Peter Crouch ? Sau despre sprinturile de la antrenamente ale lui Jozy Altidore, cel care, după ce şi-a depăşit adversarul în vieteză, a fost la o bară de a aduce victoria echipei SUA ?

Orice se poate spune despre americani, mai puţin faptul că nu sunt ambiţioşi. Aproape că sunt tentat să-i transform în pariul meu personal pentru ediţia asta a mondialelor.

P.S. Deci nu mai pot cu toate reclamele, care s-au modificat întru fotbal. Până şi nenea ala cu tutu care dă nu ştiu ce credite are o minge la picior. Ce dracu’ urmează, să joace microbii fotbal pe vasul de toaletă şi să vină Duck cu ale sale Fresh Discs să le arate cartonaşul roşu ?

Tim Howard
May 11

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

April 23

Băiatul ăsta mai cântă şi altceva ?

Când a fost vorba să-l aprob, am făcut-o cu inima deschisă. Dar se pare că nimic nu mă mai poate face să ascult altceva decât acele cântece vechi pe care, oricum, nu mai are voie să le interpreteze.

Pentru că tânărul întors bărbat de la sânul formaţiei-mamă continuă, de vreo câţiva ani buni, să abereze despre obsesii adolescentine – marea, fuga înspre şi dinspre iubire, energia irosită pe plaje şi străzi. Greu de răzbit cu aşa ceva, când ai 35 de ani, iar atât vocea cât şi instrumentaţia par să nu te mai ajute. Până şi titlul noului single pare a conţine într-însul nu sugestia unei căutări, ci pe aceea a unei neterminări.

March 24

De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.