De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.

Iluzia unei autonomii

Dincolo de faptul că un partid reprezentând minorităţi a ajuns să dea vicepremierul ţării, pe criteriul “ieşirii la numărătoare în parlament”, ceea ce vor băieţii ăştia, aflaţi dintr-un accident istoric în majoritate în două judeţe şi în proporţii semnificative în alte câteva, este absolut imposibil. Chiar fără să amintim nimic despre constituţie…

În primul rând, pentru că Transilvania este românească, chiar dacă a fost civilizată de unguri, austrieci şi saşi. Recensămintele dovedesc asta, la fel şi numărul de români care a susţinut Unirea din 1918, precum şi salvarea acestui pământ din mâinile hitleriştilor, chiar cu preţul pierderii Basarabiei. Aici au luptat până la moarte dacii şi tot aici s-au născut rebelii istoriei noastre.

În al doilea rând, maghiarii au mai multe privilegii ca cetăţeni români de etnie străină, decât în calitate de cetăţeni ai Ungariei. Uniţi de limbă şi idealuri, pot dezvolta afaceri la nivel local, care să le aducă infinit mai multă prosperitate.

În al treilea rând, un referendum ar avea şanse minime de izbândă. Ar trezi pasiuni tulburătoare, care, altminteri, se exprimă relativ reţinut doar în rândul spectatorilor de fotbal sau telespectatorilor de talkshow-uri. Citat dintr-un ardelean, preluat prin intermediari: “Dacă ungurii intră azi în Transilvania, mâine bem bere la Budapesta…”

Desigur, mai există şi ipoteza unei manipulări mediatice, care să atragă simpatii faţă de noul partid al independenţilor, cu ale căror voturi se poate face vânt UDMR-ului din parlament…

Să-ţi iei câine e ca şi cum ţi-ai lua un credit imobiliar…

1. Nu ştii niciodată cu ce te alegi. Am comandat femelă şi am primit mascul. Noroc că nu o luam pentru împerechere, că iscam o discuţie de ordin moral în familie.

2. Nu ştii în cine să ai încredere. Fiecare veterinar şi vânzător de pet-shop are propria filosofie asupra felului în care trebuie să-ţi creşti odorul cu patru labe.

3. Toată lumea e mai mult decât dispusă să-ţi dea sfaturi. Asta după ce ţi-a atras atenţia că mare belea ţi-ai tras pe cap. Apoi, urmează discuţia despre scosul afară pe ploaie, zăpadă şi ger (sau la ore nepotrivite), despre ce roade, despre plecarea în concediu…

4. Realitatea e mai dură decât ţi-ai închipui, dar sentimentul de împlinire este extraordinar.

Ah, da. Subiectul discuţiei e aici. În curând, va avea şi blog. 😛

Neo chiar este replica “new age” a lui Iisus…

Acest post este inspirat de textul ăsta şi de reacţiile relativ virulente pe care le-a iscat. În ciuda aversiunii mele pentru religie, ca sistem (ce-i drept, întrucâtva folositor) de îndobitocire a maselor, nu pot să ignor un simbol ca Iisus Hristos în contextul civilizaţiei de la care mă revendic. Iar ca persoană care a văzut Matrix de cel puţin 20 de ori (ultima dată acum o lună) şi care a ajuns deja să savureze fiecare replică, am găsit şi mai multe dovezi în sprijinul afirmaţiei din titlu şi a sursei mele de ispiraţie.

– Înainte de toate, e evident că, dincolo de gloanţe, zgomot şi culoare, pelicula este o parabolă evidentă a lumii care se îndreaptă spre dezastru şi care nu mai poate fi salvată decât printr-un miracol, un subiect preferat al predicilor creştine.

– Într-o scenă de la începutul filmului, un personaj pe nume Choi, care cumpărase de la Neo un soft piratat, îi spune: “Eşti salvatorul meu, eşti Hristosul meu personal”.

– Morpheus, personajul care-i ghidează paşii lui Neo, îndeplineşte mai multe roluri: Ioan Botezătorul (“Poate că tu mă cauţi de câţiva ani, dar eu te-am căutat toată viaţa”), Dumnezeu-Tatăl (“El este ca un tată pentru noi”) şi Lazăr (atunci când se trezeşte din comă la auzul vorbelor lui Neo).

– Când îl interoghează pe Morpheus, agentul Smith îi spune că aceasta este a doua matrice. Prima era perfectă, dar oamenii nu puteau trăi în lipsa nefericirii, aşa că au respins-o. Nu-i aşa că seamănă izbitor cu izgonirea din rai ?

– Morfeus susţine că venirea Alesului a fost prevestită de profeţi, din vremuri imemoriale.

– Cypher bea din paharul lui Neo şi-i zâmbeşte înainte de apariţia agenţilor cu care încheiase o înţelegere.

– Revoluţionarii din lumea reală trăiesc în condiţii vitrege şi mănâncă prost. Atunci când apar în lumea virtuală, sunt identificaţi drept criminali notorii. Cam cum se petreceau lucrurile şi cu creştinii acum două mii de ani.

– “Ridicarea din morţi” a lui Morpheus, similară cu cea a lui Lazăr din Noul Testament. În ambele cazuri, a fost momentul în care reprezentanţii lumii vechi (liderii religioşi de la Ierusalim, respectiv agenţii din matrice) au început să-l ia în seamă pe cel Ales.

– Fraza: “Nu poţi fi mort, pentru că eu te iubesc”, aluzie evidentă la puterea supranaturală a dragostei, cea a lui Dumnezeu şi cea dintre oameni – ideea principală pe care s-a construit creştinismul.

– Camera 303, în care începe şi se termină filmul. Trei, trinitate… (asta şi apropo de Trinity – care poate fi asimilată Mariei Magdalena, mai ales că, în creştinismul timpuriu, aceasta juca un rol destul de important.).

– Asemenea apostolilor, Morpheus nu se aştepta ca Neo să moară (“Nu se poate !”), fiind, ulterior, bulversat de “înviere”.

– Ultima scenă, în care Neo cel renăscut se înalţă în zbor spre cer, în calitate de cel care transcede timpul şi spaţiul înlăntrul cărora oamenii erau înrobiţi.

Aţi mai descoperit şi altele ?

P.S. Ah, da. Era să uit. Premiera a avut loc în ultima “săptămână a patimilor” din secolul 20 şi mileniul al doilea.

Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.

Coada…

La poporul român, coada este modul suprem de manifestare artistică.

Totul a început din vremuri imemoriale, când dacii se înghesuiau să prindă un loc cât mai bun la butoiul de vin sau la aruncarea periodică în ţepe a unui suflet pur. Apoi, s-au aşezat la coada Istoriei, aşteptându-i cu stoicism pe romani să le facă drumuri şi canale.

De atunci, nou-născutul popor, încă infantil după două mii de ani, a ajuns rareori în faţa cântarului şi, de cele mai multe ori, a primit ceva deja împachetat de alţii. Acest comportament ancentral ne-a ajutat să trecem netulburaţi prin cea mai neagră perioadă, aceea a ghearelor de pui şi a uleiului pe raţie.

Acum suntem pseudocapitalişti şi stăm la coadă. La supermarket. La biserică să pupăm moaşte. La bilete pentru vanghelioane. La administraţia financiară, pentru a plăti taxe. La poliţie, să ne facem buletin. La spital, cu mâini rupte cu tot. (Da, era să uit… şi la doctorul de familie, până să vină figura cu programarea.) La biroul de şomaj, pentru a fi luaţi în evidenţă. Am reuşit să transferăm ceva din filosofia cozii şi pe carosabil, unde împingerile se fac la nivel psihologic, prin înjurături şi claxoane. Am ridicat la rang de artă vaccinarea în haită, stând la cozi interminabile cu reale proprietăţi de focare de infecţie. Ne-am jertfit vezicile pe altarul unei vizite în cea mai voluminoasă clădire din Europa.

Bă, da cât de tâmpit să fii să stai la coadă şi să te calci în picioare, ca să intri într-un mall? Nu, nu ţine argumentul psihologilor cu noutatea. Mai există câteva asemenea exemplare comerciale în oraş. Care au tot felul de chestii “de ultimă oră”, fie ele electronice, ecologice sau altele…  Ce “noutăţi” senzaţionale s-ar putea ascunde pe câmpul din Berceni?

UPDATE: Se pare că s-au vândut cuptoare cu microunde la pachet cu câte un aspirator. 180 de lei amândouă. Şi eu, care credeam că era ofertă specială la cărţi…

Să mergem la teatru !

Mihai Mălaimare povesteşte cum spectatorii înfruntă gerul şi viscolul pentru a fi prezenţi la bătaia gongului şi ridicarea cortinei. Din ce în ce mai multă lume reneagă feţele şi replicile îngălate de la televizor, pentru a se refugia alături de actori.

E prea mult să regret că peste mine au trecut ani întregi lipsiţi de vederea scenei. Din fericire, fiica mea mi-a spus că vrea să meargă la teatru. Probabil e pură curiozitate. Sau un semn.

Încă se joacă Cehov, Goldoni, Miller… Să mergem să-i vedem pe Horaţiu Mălăele, Olga Tudorache, Mircea Diaconu, Adela Mărculescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş… Până nu e prea târziu.

Oare eu aş fi supravieţuit în clasa a V-a ?

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte “abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul “îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: “La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Ne pierdem ca generaţie ?

După o zi în care m-am bucurat ca un copil de slană cu şorici şi ceapă, dar şi de faptul că mai există profesori pe lume, m-au inspirat asta şi asta.

Adevărul e că nu suntem generaţie de sacrificiu mai mult decât au pretins unele guverne a fi de sacrificiu.

Am avut şansa de a accesa mai multă informaţie decât orice român din istorie. Am transformat-o în ziare şi televiziuni de scandal şi în manele. Am ignorat complet cărţile şi enciclopediile. Apoi, am născut copii pe care i-am îndopat cu fast-food, nu i-am învăţat să gândească critic şi nu le-am cultivat imaginaţia.

Am avut posibilitatea de a vota de zeci de ori în două decenii, dar, aproape de fiecare dată, am preferat să alegem răul cel mai mic. Ne-a fost infinit mai greu să ne organizăm, să colaborăm, să ne unim pentru a putea ajunge în locuri din care ţara poate fi remodelată. Cei care au făcut-o, până la urmă, au “lins” la greu şi acum nu mai pot ieşi din caruselul mafiot al autorităţii. Deşi mă îndoiesc că-şi doresc asta, pentru că se simt extrem de importanţi.

Am ales să facem facultăţi private pentru a scăpa de stresul studiului. (Nu generalizez, dar e o practică general acceptată.) N-avea niciun rost să ridicăm ştiinţa la rang de artă, pentru a ne putea hrăni şi progresa singuri. Religia şi schimbarea icoanei de la dictator la mântuitor ne-a fost mai la îndemână. Prin asta, am bagatelizat credinţa şi am transformat-o într-un manifest ezoteric din care fiecare înţelege ce-i convine. După cunoştinţe şi posibilităţi.

Aveam opţiunea de a deveni buni. Pentru că suntem tineri, ştim limba engleză şi ne fug mâinile pe tastatura computerului. Puteam scrie proiecte mai bune, prin care să gestionăm puţinii bani cu grijă. Iar în timpul liber, în loc să ne expunem “fiţele” prin mall-uri (nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac unele lucruri de la mall), puteam să sădim o floare pe balcon şi un copac în curte. Dar la ora când scriu/citiţi asta, suntem conectaţi pe YahooMessenger şi Facebook. Avem impresia că nu pierdem nicio mişcare a celuilalt, dar, de fapt, suntem foarte singuri.