Unde se va cuibări reforma în educaţie…

Păi… totul începe la poarta şcolii. Unde, în ciuda faptului că există pază, se preumblă un zănatec îmbrăcat în haine de femeie. Odată intrat în instituţie, elevul e întâmpinat cu un zgomot dulceag de ciocane şi bormaşini, mărturie vie a lucrărilor de reabilitare şi extindere. După aceea, începe să-şi ajusteze gradul de suportabilitate.

Profa de română dictează ca la facultate, apoi face concursuri de lectură şi scriere de versuri. Părintele predă acasă substantivul, verbul şi numeralul. Profa de matematică, deşi încurajează munca şi disponibilitatea de gândire, are o problemă cu moaca elevului. Părintele proaspăt sosit de la muncă reface capitalul de încredere ştirbit al elevului. Profa de franceză are ceva cu englezii. Da, ăia care au contribuit la salvarea Parisului din ghearele celui de-al treilea Reich. Profa de religie e geloasă pe notele elevilor. Mai ales că tot mai puţini “pun botul” la aberaţiile din manualul ăla. Părintele, deşi extrem de liber cugetător, e nevoit să reitereze dintre cele zece porunci şi şapte păcate pe acelea care se referă la sfidarea/uciderea interlocutorului neplăcut.

Apoi, elevul se îndreaptă încet spre casă, sub tirul nemilos al traficului, căci nu s-au găsit niscaiva fonduri pentru nişte opritoare pe carosabil. După posibilităţi, încearcă să-şi pună părinţii la treabă. Planşe la biologie, referate la istorie, întrebări fără noimă la tehnologie sau termeni ciudaţi la educaţie muzicală…

Asta e realitatea în care se va face experimentul lor final pe educaţie, care va culmina cu distrugerea totală a ceea ce a mai rămas din sistem.

Coada…

La poporul român, coada este modul suprem de manifestare artistică.

Totul a început din vremuri imemoriale, când dacii se înghesuiau să prindă un loc cât mai bun la butoiul de vin sau la aruncarea periodică în ţepe a unui suflet pur. Apoi, s-au aşezat la coada Istoriei, aşteptându-i cu stoicism pe romani să le facă drumuri şi canale.

De atunci, nou-născutul popor, încă infantil după două mii de ani, a ajuns rareori în faţa cântarului şi, de cele mai multe ori, a primit ceva deja împachetat de alţii. Acest comportament ancentral ne-a ajutat să trecem netulburaţi prin cea mai neagră perioadă, aceea a ghearelor de pui şi a uleiului pe raţie.

Acum suntem pseudocapitalişti şi stăm la coadă. La supermarket. La biserică să pupăm moaşte. La bilete pentru vanghelioane. La administraţia financiară, pentru a plăti taxe. La poliţie, să ne facem buletin. La spital, cu mâini rupte cu tot. (Da, era să uit… şi la doctorul de familie, până să vină figura cu programarea.) La biroul de şomaj, pentru a fi luaţi în evidenţă. Am reuşit să transferăm ceva din filosofia cozii şi pe carosabil, unde împingerile se fac la nivel psihologic, prin înjurături şi claxoane. Am ridicat la rang de artă vaccinarea în haită, stând la cozi interminabile cu reale proprietăţi de focare de infecţie. Ne-am jertfit vezicile pe altarul unei vizite în cea mai voluminoasă clădire din Europa.

Bă, da cât de tâmpit să fii să stai la coadă şi să te calci în picioare, ca să intri într-un mall? Nu, nu ţine argumentul psihologilor cu noutatea. Mai există câteva asemenea exemplare comerciale în oraş. Care au tot felul de chestii “de ultimă oră”, fie ele electronice, ecologice sau altele…  Ce “noutăţi” senzaţionale s-ar putea ascunde pe câmpul din Berceni?

UPDATE: Se pare că s-au vândut cuptoare cu microunde la pachet cu câte un aspirator. 180 de lei amândouă. Şi eu, care credeam că era ofertă specială la cărţi…

Să mergem la teatru !

Mihai Mălaimare povesteşte cum spectatorii înfruntă gerul şi viscolul pentru a fi prezenţi la bătaia gongului şi ridicarea cortinei. Din ce în ce mai multă lume reneagă feţele şi replicile îngălate de la televizor, pentru a se refugia alături de actori.

E prea mult să regret că peste mine au trecut ani întregi lipsiţi de vederea scenei. Din fericire, fiica mea mi-a spus că vrea să meargă la teatru. Probabil e pură curiozitate. Sau un semn.

Încă se joacă Cehov, Goldoni, Miller… Să mergem să-i vedem pe Horaţiu Mălăele, Olga Tudorache, Mircea Diaconu, Adela Mărculescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş… Până nu e prea târziu.

Oare eu aş fi supravieţuit în clasa a V-a ?

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte “abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul “îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: “La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Ne pierdem ca generaţie ?

După o zi în care m-am bucurat ca un copil de slană cu şorici şi ceapă, dar şi de faptul că mai există profesori pe lume, m-au inspirat asta şi asta.

Adevărul e că nu suntem generaţie de sacrificiu mai mult decât au pretins unele guverne a fi de sacrificiu.

Am avut şansa de a accesa mai multă informaţie decât orice român din istorie. Am transformat-o în ziare şi televiziuni de scandal şi în manele. Am ignorat complet cărţile şi enciclopediile. Apoi, am născut copii pe care i-am îndopat cu fast-food, nu i-am învăţat să gândească critic şi nu le-am cultivat imaginaţia.

Am avut posibilitatea de a vota de zeci de ori în două decenii, dar, aproape de fiecare dată, am preferat să alegem răul cel mai mic. Ne-a fost infinit mai greu să ne organizăm, să colaborăm, să ne unim pentru a putea ajunge în locuri din care ţara poate fi remodelată. Cei care au făcut-o, până la urmă, au “lins” la greu şi acum nu mai pot ieşi din caruselul mafiot al autorităţii. Deşi mă îndoiesc că-şi doresc asta, pentru că se simt extrem de importanţi.

Am ales să facem facultăţi private pentru a scăpa de stresul studiului. (Nu generalizez, dar e o practică general acceptată.) N-avea niciun rost să ridicăm ştiinţa la rang de artă, pentru a ne putea hrăni şi progresa singuri. Religia şi schimbarea icoanei de la dictator la mântuitor ne-a fost mai la îndemână. Prin asta, am bagatelizat credinţa şi am transformat-o într-un manifest ezoteric din care fiecare înţelege ce-i convine. După cunoştinţe şi posibilităţi.

Aveam opţiunea de a deveni buni. Pentru că suntem tineri, ştim limba engleză şi ne fug mâinile pe tastatura computerului. Puteam scrie proiecte mai bune, prin care să gestionăm puţinii bani cu grijă. Iar în timpul liber, în loc să ne expunem “fiţele” prin mall-uri (nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac unele lucruri de la mall), puteam să sădim o floare pe balcon şi un copac în curte. Dar la ora când scriu/citiţi asta, suntem conectaţi pe YahooMessenger şi Facebook. Avem impresia că nu pierdem nicio mişcare a celuilalt, dar, de fapt, suntem foarte singuri.

Obsesia celor care nu cuvântă… pardon, nu gândesc.

S-a reluat discuţia cu drepturile de autor. Se dă următoarea problemă: Sunt angajat şi plătesc deja CAS. Contractul din drepturi de autor e doar suplimentar. Primesc pensie mai mare. Încă una:  Sunt angajat doar cu drepturi de autor, dar vreau să am pensie şi asigurare medicală privată. De ce sunt obligat să cotizez la stat?

Să văd eu cine-o mai munci cu acte. Probabil aceia care cred că vor primi vreodată pensie de la ăştia.

Eu am spus ce-am avut de spus anul trecut. În rest, le doresc să petreacă multe nopţi albe, asemenea mie, traducând şi editând pentru câteva sute de lei. Aşa-mi trebuie, dacă n-am găsit postul ăla în care introduceai date în computer pentru 7000 de lei pe lună…

P.S. Probabil o altă diversiune. Ca şi aia cu gripa porcină. (Majoritatea persoanelor decedate au fost, de fapt, neglijente.) Ne ţin ocupaţi până apucă ei bine ugerul umflat al ultimei vaci de muls de pe aici.

Gândul bun de luni

Acum, că s-a terminat mizeria asta, pot să spun că mi-am sărutat soţia când m-am ridicat din pat, am băut în linişte o cafea, m-am bărbierit şi am ieşit din nou în blugi să cuceresc lumea.

Daţi-le dracu’ de procente şi talk-show-uri ! Să ieşim în parc, să mergem la film şi la teatru, să facem floricele cu unt şi o salată mare cu ananas ! Cinci ani vor trece într-o clipă !

P.S. Voi reveni, desigur, cu nişte consideraţii privind mirificul popor român la alegeri. Aveţi puţintică răbdare.

P.P.S Din cauza nenorociţilor ăstora, am ignorat serialele de pe bloguri. Dar pe sunetvechi am lansat o întâlnire zilnică de dimineaţă.

E trist…

În ciuda faptului că unii m-au considerat narcisist, sunt trist că am anticipat corect. Că jumătate n-am vrut să ieşim la vot. Şi că cealaltă jumătate a stat la cozi ore în şir, măcinând idealuri în lipsă de altceva mai bun.

E trist că două treimi din cealaltă jumătate continuă să susţină nişte partide care ne-au băgat pumnul în gură în ultimele două decenii (fiecare în stil propriu – unul prin cenzură cruntă, celălalt vomitându-ne în prag).

E trist că Băsescu e bolnav de putere, că Geoană citeşte robotic de pe foaie… dar cel mai trist e că Antonescu a răsturnat brusc găleata cu pretins bun-simţ. E trist că n-a ştiut să accepte demn înfrângerea (care e, de fapt, o victorie – rezultat bun plus poziţie de forţă la negocierea guvernului) , cu acea eleganţă specifică intelectualilor.

E trist că mă bate iar gândul să nu votez, deşi probabil că voi merge să pun ştampila pe Geoană. Oricum, normalitatea n-are cum să existe vreodată în această ţară.

E trist că am cuibărit în colţul sufletului sentimentul că Antonescu i se va alătura lui Băsescu, moment în care relaţia dintre mine şi politică s-ar curma iremediabil.

Dar cel mai trist este că, vreme de o săptămână, pe blog n-a fost decât politică. Şi, zău, nu ştiu dacă meritaţi aşa ceva.

Impunerea sărăciei cu duhul ?

afişpresamogulilorAtât de slab la minte şi de greu încercat este considerat poporul român, încât se consideră a fi manipulat întru urmărirea cu ardoare a programelor mogulilor. Televizoarele (inclusiv plasmele) se vând doar cu 2-3 canale disponibile, ziarele se vând selectiv (după faţa de prostănac a cumpărătorului; nicio aluzie aici), iar bietul  om de rând nu are la dispoziţie decât alternativele manele, telenovele şi biserică.

Oameni buni, presa este o afacere. Orice afacere reprezintă interesele unui grup de acţiune, indiferent dacă acesta e format din gunoieri sau poeţi. Iar afaceriştii sunt în general oameni insensibili, indolenţi şi şmecheri. Altfel n-ar mai fi condus o afacere, ar fi scris versuri pentru băutură sau ar fi pierdut vremea pe internet. Noi trebuie să citim mult. Şi “să-i citim”. Să vedem în ce măsură interesele lor corespund cu ale noastre. Nimeni nu vrea binele public, oricât s-ar strădui să ne convingă. Nici eu nu vreau asta. Dar ar trebui să vrem să ne fie cât mai bine şi atunci interesele noastre vor fi convergente în anumite puncte.

Preşedintele se laudă cu faptul că a lăsat presa liberă, deşi ea ar trebui să fie aşa prin definiţie. Şi regretă că ziariştii s-au întors împotriva lui. În toată lumea, presa este mijloc de manipulare, iar fiecare cetăţean, în funcţie de backgroundul său socio-cultural, răspunde mai mult sau mai puţin la respectiva încercare de a-l manipula. Presa provoacă şi exprimă opinii. Dar şeful statului şi acoliţii lui răspund la provocări cu rânjete de cocalar, nu cu atitudine de diplomaţi.

Fotografia alăturată e preluată de pe un blog care susţine la extrema opusă ceea ce condamnă presa aşa-zis “aservită mogulilor”. E o epopee din ciclul istoric  “pupatul în cur a la B1 TV şi Evenimentul Zilei”. Până la urmă, toţi sunt o apă şi-un pământ, nu? Dacă n-aş şti că legendele noastre istorice sunt serios “umflate cu pompa”, mai că aş propune o candidatură a lui Dromichete.

Misiune imposibilă…

Ce-ai face dacă ai fi responsabil cu promo-urile la Antena 1 şi următorul tău proiect este anunţarea meciului România-Insulele Feroe? Vorba cuiva… ce cotă or avea feroezii la pariuri? 😀 Scoate Gazeta un DVD dacă obţinem mult dorita victorie?

Titlurile din presă sunt demenţiale.

Şi sunt pe bune!

Derbiul cu Insulele Feroe se disputa cu stadionul plin

Ionuţ Lupescu: “Nu trebuie să ne fie frică de Feroe!”

Pescarii din Insulele Feroe cred în şansa lor

P.S. Fotografia e din Insulele Feroe. (sursa: descopera.ro)