March 1

Nemulţumiţi mai sunt şi cinefilii ăştia…

Întâmplarea face să fi văzut tocmai cele trei filme care au luat “caimacul” la recent încheiata decernare a premiilor Oscar. Nu mică mi-a fost surprinderea să citesc zeci de “cronici” (serios documentate, ce-i drept) care iau în derâdere şi arogă doar superficialitate peliculelor cu pricina. Nu sunt un fan declarat al Academiei Americane de Film, dar aş vrea doar să vă reamintesc că ne uităm la filme nu numai pentru a le căuta nod în papură şi valenţe pe care nu sunt capabile să le atingă, ci şi pentru a plonja adânc în sufletul omenesc şi a obţine şi un “catharsis” din asta.

Da, “Discursul regelui” e oarecum sub aşteptări. Dar numai pentru că noi ne-am aşteptat să fie ceva spectaculos, tragic sau măreţ, ca eventual preambul la nunta ce va avea loc anul acesta în sânul regalităţii britanice. În realitate, e doar povestea (excelent interpretată, filmată, montată şi garnisită cu atmosferă de film clasic) unei prietenii dintre un monarh şi un om de rând, al căror obiectiv comun şterge graniţele invizibile trasate de aşa-zisul “sânge albastru”. Neconcordanţa sau caricaturizarea unei detalii istorice nu deranjează câtuşi de puţin,pentru că bâlbâiala celui ce avea să devină rege este a epocii însăşi, plină de personaje politice care au închis ochii la acţiunile lui Hitler, Stalin, Mussolini… Lecţie de viaţă: Şi regii au imperfecţiuni. Iar elocvenţa nu ţine întotdeauna loc de victorie, aşa cum a aflat pe pielea sa chiar liderul nazist. Personal, nu mi-a plăcut cum a ieşit discursul de la final, dar presupun că era destul de potrivit momentului şi mijloacelor tehnice de atunci. Cei doi protagonişti sunt, însă, senzaţionali.

Da, “Reţeaua de socializare” e un film mai mult decât lejer, cu personaje extrem de romanţate, atunci când nu le sunt atribuite caracteristici specifice unui film stupid despre frăţiile din colegiu. Dar acum când citiţi textul ăsta, între un mic comentariu pe “wall” şi “tăg-uirea” a niscaiva poze, recunoaşteţi cinstit că aţi vrea să aruncaţi măcar o privire în culisele obsesiei care a devenit Facebook. În plus, vă asigur că veţi degusta schimbul de replici şi veţi jubila la surplusul de contemporaneitate cu care ne inundă pelicula. Lecţie de viaţă: O afacere de un miliard de dolari înseamnă extrem de mult tupeu, nopţi nedormite, trădări şi procese cu mize mari. Replica de final (“You’re not an asshole, Mark. You’re just trying so hard to be”), întărită şi de secvenţa memorabilă în care personajul principal dă “refresh” la pagina de Facebook a fostei sale prietene, ne dovedeşte că trăim în virtual, în disimulare, mai mult decât ne-am dori…

Da, “Începutul” e doar o ciorbă “Matrix” reîncălzită (şi destul de plictisitoare) a cărei filosofie nu ajunge nici la degetul mic al filmului fraţilor Wachowski. Ideea extrem de generoasă a explorării şi influenţării subconştientului (violent, uneori) prin intermediul viselor nu este exploatată absolut deloc, neexistând replici memorabile. Din fericire, suspansul drege în mod fericit situaţia, aşa că vrei să rămâi în scaunul de spectator, pentru a vedea nu cum se sfârşeşte (previzibilitatea ucide bruma de artă din filmele americane), ci ce se alege de fiecare dintre personaje. Lecţie de viaţă: Trăim într-un univers construit din visele noastre, controlat de visele altora şi subjugat de subconştient. Liberul arbitru e doar o iluzie filozofică… Până la urmă, se opreşte sau nu titirezul ăla ? Şi dacă da nu, ce înseamnă asta ?

P.S. Tot mai mulţi, inclusiv eu, avem impresia că filmele sunt prea lungi, că totul ar putea rezumat în scurt-metraje de 20-25 de minute. Poate că ne-am obişnuit prea mult cu ştirile online, cu blogging-ul şi nu mai avem răbdare să înţelegem arhitectura unui vis, a unei ambiţii, a unei vindecări…

February 20

De la un nefumător citire…

Subiectiv vorbind, eu sunt nefumător prin alianţă. Nefericirea se datorează unei ţevi de gaze care mi-a curbat iremediabil septul şi, în lipsa unei operaţii, m-a condamnat doar să încerc ţigările, nu şi să le cad pradă. Plămânii mei sunt, însă, monumente de rezistenţă în camere cu fumători, indiferent dacă aceştia s-au numit părinţi, prieteni, colegi de serviciu sau soţie…

Prin urmare, nu pot să judec obiectiv oportunitatea unei asemenea propuneri legislative. Dar aş putea să sugerez niscaiva îmbunătăţiri, printre care se numără coborârea automată la prima staţie a călătorilor din transportul comun care put de-ţi mută nasul, taxarea suplimentară a băşinilor umane, precum şi noxelor auto, precum şi instituirea unui impozit anual pe prostie, mai ales pentru cei care-şi închipuie că interzicerea fumatului în anumite locuri va scădea vânzările şi consumul de ţigări şi, implicit, nivelul sumelor colectate de la companiile producătoare.

Şi ce-ar fi să interzicem şi ferestrele non-termopan, pe motiv că nu izolează complet locuinţa ?

February 14

Micul traficant de furtunuri de duş

Cred că e a cincea sau a şasea oară în ultimul an când trebuie să schimb furtunul de duş. Motivele sunt cât se poate de clare: materialul prost şi chinezul nemotivat. (Deşi n-am verificat dacă provin din China.)

Partea cea mai distractivă e atunci când mă prezint la magazinul de profil din cartier pentru a procura “piesa” respectivă. Vânzătoarea mă cunoaşte ca pe un cal breaz, pentru că am cumpărat de la ea vopsea, becuri, cuie şi câte şi mai câte cu ocazia mutării în casă nouă. I-am demonstrat din plin “priceperea” mea în domeniul tehnic, atunci când i-am cerut un şurub de mărime “măricică”. Cu toate astea, nu m-a întrebat niciodată ce fac cu atâtea furtunuri de duş.

Soţia mea sugerează că individa cu pricina mă crede instalator, deşi, excluzând blugii jerpeliţi de atâtea bălţi din ţarcul de câini, nu prea am faţă de aşa ceva. Sau speculant, deşi ar trebui să fiu unul diabolic rău să cumpăr câte un furtun de duş din fiecare magazin.

Voi aţi comenta ceva, dacă aţi fi în locul vânzătoarei ?

February 9

Oameni din când în când…

Ca posesor de câine cu toate vaccinurile la zi, mereu înarmat cu pungă de rahaţi şi două pulovere pentru plimbări siberiene (bine că au trecut !), voiam să scriu un text nu prea lung, dar plin de subînţeles vizavi de problema patrupedelor comunitare. Urma să înfierez idioţenia de factură subculturală care-i caracterizează pe cei ce vor să treacă otrava din gând în faptă, dar şi milostenia neproductivă a celor care le permit să se aciueze pe lângă blocuri, punând, astfel, în pericol oameni nevinovaţi. Tonul avea să fie unul acid, care să ignore faptele cunoscute de toţi: femeia aia a sărit gardul, n-a intrat pe uşă, câinii erau îngrijiţi de cineva (aici urma să bag şi o frază despre lipsa asumării responsabilităţii la români), există lege care ne permite să eutanasiem câinii în condiţii civilizate (adică nu cu bâta), căţelele “sterilizate” pe bani grei continuă să facă pui, presa e oricum avidă de senzaţional (deşi nu m-ar mira să existe şi ceva palme politice pe tema alegerilor locale)… Nu, eu aş fi vorbit despre cât de uşor ne e să cădem într-o extremă sau alta, negând sau supralicitând condiţia umană. Concluzia tristă, dar apoteotică, ar fi fost că nu căutăm niciodată o cale de mijloc pentru a rezolva o situaţie în care toată lumea are dreptate şi pentru care oamenii, nu câinii, se fac vinovaţi.

Dar n-am mai apucat s-o fac, după ce o vecină de-a noastră s-a arătat deranjată de faptul că o căţeluşă comunitară care se aciuase prin cartier (şi m-a enervat întrucâtva şi pe mine, pentru că Apollo se zgâia numai la ea, în loc să-şi vadă de drum) a fost luată de cineva cu gândul de a o da spre adoptare. Vecina cu pricina susţinea, citez: “Doar îi aduceam de mâncare şi, din când în când, o mai primeam în casă.”

Asta e definiţia echilibrului la români: facem treabă din când în când, iubim din când în când, votăm cu cap din când în când… Ne place pentru că ne dă senzaţia că nu cădem în extremism. Şi uite aşa rămânem noi inamovibili şi rezistenţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

P.S. Preiau eu povara extremismului şi întreb: dar dacă mă înconjoară o “haită” de ţigani/oameni ai străzii/muncitori beţivi, unde trebuie să protestez ?

December 10

Povestea lui Ionuţ B.

Ionuţ B. s-a născut prematur. Mama lui a vrut neapărat să prindă oferta specială a guvernului şi s-a înghesuit într-una dintre maternităţile moderne puse la dispoziţie de stat. Era cât pe ce să ardă de vie, dar norocul a făcut ca unitatea medicală cu pricina să fie inclusă în “Planul roşu”.

După ce a trecut cu bine de prima încercare din viaţa lui, Ionuţ a făcut cunoştinţă cu ursitoarele. Ele au stabilit că există 30% şanse să ajungă obez, 30% şanse să ia bacalaureatul, 30% şanse să nu ajungă sărac şi 30% şanse să ajungă potenţial alegător. Apoi, l-au dus la biserică, pentru că ursitoarele lipsiseră de la lecţia cu liberul arbitru.

Ajuns la şcoală, Ionuţ a început să studieze lucruri interesante (pe lângă materiile opţionale: română, matematică, limbi străine, fizică). A învăţat că paharul cu apă este o necesitate, în vreme ce acela cu suc de portocale e un moft. A aflat că una dintre cele mai des întâlnite forme de trai este familia binucleară consensuală, deşi n-a înţeles cum se împacă asta cu iubirea de Hristos care-i era băgată sistematic pe gât.

După câteva depresii atent supravegheate prin consiliere psihologică, Ionuţ a reuşit să ajungă la liceu. (va urma)

September 15

Da, sunt un dobitoc…

Atât de pervers au încărcat românii semantica acestui cuvânt, încât au ajuns să-l facă sinonim pentru adjectivul “idiot”, dar şi pentru substantivul “animal”. De aceea, au ajuns prezentatorii TV de mâna a cinşpea să-l folosească când li se scoală pentru a caracteriza persoane care se împotrivesc “credinţei strămoşeşti”, care consideră că ateii sunt la fel ca animalele şi că acestea din urmă n-au voie în rai…

Pe această cale, doresc să-i urez veşnicie fericită între îngeri, lapte şi miere, la sânul lui Petre Ţuţea… Eu o voi petrece ceva mai jos, alături de animalele a căror singură greşeală în istoria planetei a fost că s-au asociat cu această fiinţă abjectă, oportunistă şi incapabilă de iubire dezinteresată care este omul.

P.S. Fraiere, vezi că îl cheamă Hawking, nu Hawkins… Scuze, am uitat că voi sunteţi la televiziunea aia care comemorează morţii cu pozele viilor

September 6

Diferenţe de abordare…

Articol în Men’s Health SUA, numărul din septembrie 2010:

Avem în companie un tânăr care se pricepe de minune la asta. S-a angajat primăvara trecută şi nu prea am auzit de el în primele luni. Pur şi simplu, şi-a văzut de treabă. După un timp, a început să treacă prin biroul meu şi prin alte birouri, pentru a sta de vorbă şi a-şi prezenta ideile. La şedinţele cu personalul, obişnuia să stea pe margine. Până astă-vară, când a luat de câteva ori cuvântul. Niciodată n-a spus ceva nelalocul lui. Dimpotrivă, a reuşit să ne impresioneze. Acum, de câte ori îl văd, îi cer opinia în legătură cu o problemă sau alta. Cine ştie, poate într-o bună zi voi ajunge să lucrez pentru el.

Cum s-ar fi întâmplat la noi:

S-a angajat la noi primăvara trecută, probabil adus de cineva, altfel cine mai face angajări pe criza asta. Încă din prima zi, a cerut mobil de serviciu, laptop şi a s-a arătat vădit deranjat de comisionul pe care i-l percepea banca la livrarea salariului pe card. N-a catacdisit să salute prea multă lume, adoptând o atitudine general scârboasă. La şedinţele cu personalul, se aşează mereu în faţă, ca să-l vadă şeful şi protestează de câte ori se iveşte ocazia. Niciodată n-a venit cu o idee viabilă. Până la urmă, lumea l-a lăsat în pace. Nimeni nu ştie ce face. Dar cine ştie, poate într-o zi va ajunge să aibă salariul mai mare decât mine…

August 25

Cum să alegi între hoţie şi prostie ?

S-a vorbit atât de mult despre bătaia de joc numită  OUG 58, ajungându-se până la propuneri de protest, miting sau grevă fiscală. Din postura unei persoane care e plătită pe contracte de cesiune a drepturilor de autor (DA), pe lângă carte de muncă, aş putea spune că la noi nu legea în sine constituie problema (dacă e, oricum face obiectul altei discuţii), ci modul alambicat şi înjositor în care ea este aplicată.

Normele metodologice au fost publicate prea târziu. Mai mult, formularele de la CNPAS şi ANOFM au aparut online abia ieri-azi (iar cei de la casa de sanatate se mai gandesc ce si cum). Asta în condiţiile în care, dată fiind situaţia extrem de instabilă din legislaţia economică, instituţiile cu pricina sunt şi-aşa luate cu asalt în ultimele zile de reprezentanţii firmelor. Nu ştiu ce părere au oamenii ăştia despre noi, dar eu bănuiesc că majoritatea celor ce au contracte DA (nu mă refer la şoferii, contabilii şi îngrijitorii plătiţi aşa) prezintă trei caracteristici de bază: 1. folosesc mult Internetul; 2. nu se pricep la subtilităţi financiare şi 3. nu au timp să alerge de colo-colo, cu hârtii în mână. (Aş mai adăuga, în cazul subsemnatului,  faptul că valoarea hârtiei, copiilor xerox, transportului, dar şi a timpului pierdut acolo depăşeşte pe alocuri, dacă nu valoarea venitului net obţinut, cu siguranţă suma datorată la stat.)

În concluzie, ai de ales între a fi prost (umplând la refuz holurile instituţiilor respective sau, după caz, oficiile poştale) şi a fi hoţ (adică a te sustrage voluntar de la plata respectivelor impozite).

P.S. Nu poate să nu-mi crească inima atunci când văd, ascult şi citesc despre o categorie distinctă de oameni, formată din cei care au votat aiurea iarna trecută şi care acum se simt revoltaţi.

P.P.S. Rămâne cum am stabilit cu capra aia a vecinului. Argumentele din comentariile de pretutindeni sunt cele clasice: schimbă programul dacă nu-ţi convine (“mai bine ar fi să pleci din România, daca tot eşti aşa de nemulţumit”), trebuie să plăteşti, hoţule ! (“tu, care faci o şmecherie cu firma X şi esti PFA, de ce să nu le plăteşti?”) sau vorbeşte cu angajatorul tău, care SIGUR se va repezi să te asculte (“de fapt, eşti plătit pe drepturi de autor pentru a nu plăti contribuţiile la stat pentru salariul real”). Ce chestie, nu ştiam că m-am îmbogăţit din câteva sute de lei câştigate pe lună în felul ăsta…

August 23

Cu difuzorul în stradă

Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)

Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se  găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună  pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.

Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.

P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.

August 18

Nu vreau să ţin doliu naţional…

De ce-am da curs unei asemenea propuneri isterice, venite tocmai din partea unor jurnalişti care n-au auzit de etica presei şi care, probabil, nici nu sunt interesaţi de ea? Ca să ne plângem neputinţa de a face un lucru ca lumea? Sau laşitatea de a nu pleca de la un salariu de mizerie, pe care, adeseori, părem că-l merităm, prin consecinţele acţiunilor noastre? Ca să vărsăm lacrimi ipocrite, ca parte a unui mai mare spectacol al ipocriziei, acela al “închinării la cel de sus” ?(L-am scris cu litere mici, că oricum nu vorbeam de vecinul de deasupra.) Ca să sâcâim nişte părinţi care au pierdut cel mai important lucru şi cărora nu le mai pasă de nimic? (Ce-i drept, nici aici n-au lipsit “ţăţismele”, ca să citez, nemeritat, un clasic în viaţă.) Ca să ne indignăm că biserica lu’ peşte (pe peşte îl cheamă, desigur, Daniel) nu vrea să le facă slujbe, de parcă mormăielile tipului ăla cu patrafir ar mai conta la ceva?

Noi n-avem nevoie de doliu naţional. Nici de slujbe ţinute în toate cele 18.300 de biserici pentru morţi din cele numai 425 de spitale din ţară. Avem nevoie de un tribunal. Eventual, condus de străini precum Raed Arafat. Care să-i ia la rost pe ordonatorii de credite şi pe cei care fac licitatii de lucrari pentru spitale. Care să-l întrebe pe muncitorul care a izolat firele alea aiurea câtă bere avea la bord după pauza de prânz. Care s-o chestioneze pe asistentă în legătură cu şpaga pe care a luat-o (în cazul ăsta, degeaba). Care să-i ia la şuturi pe ziarişti şi preoţi, propovăduitori scârboşi în căutare de veşnică audienţă.

A, şi să le demonstreze cumva românilor din secolul XXI că noi ne învârtim în jurul chestiei ăleia strălucitoare de pe cer şi nu invers. Şi că nu putem pretinde că suntem buricul universului, numai şi pentru că ne-am format din deşeurile stelei cu pricina.