Necrolog de nescris vreodată. Pentru un poet.

Adrian Păunescu scrie cu orice ocazie. Când moare un om, când gravitaţia învinge un copac, când simte că nu mai are prea mult fir pe mosorul vieţii… “Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar”, spune poetul, adăugând un cuvânt-cheie pentru situaţia noastră de azi: prăbuşire. Prăbuşire în noi înşişi, care, asemeni lui, din frumoşi şi năvalnici pe vremuri ne-am catapultat în ură şi vrajbă.

Eu nu rezonez la injuriile din presă şi de pe bloguri. Pentru că nu gust prezenţele sale politice şi sociale, ci doar pe cele artistice, aşa cum se cuvine unui om de spirit. Cenaclul său, sprijinit de comunişti, instrument pe care l-a folosit, nu mă îndoiesc, pentru a-şi satisface năzuinţa mesianică dinapoia stratului de carne, a rămas un simbol. Al tinereţii care umplea sălile. Al talentului care se metamorfoza în cântec şi poezie. Al sentimentului de patriotism care, deşi hrănit din perfuzii, stoarce şi azi o lacrimă în colţul privirii. În timp ce Nichita răsturna inefabil,  tandru, aproape pe nesimţite, sensurile din cuvinte, Păunescu le striveşte în rostogoliri de bulgări pe retina inimii.

Restul nu contează…

Sunt radical, nu cred să existe înger mai urât
şi demon mai frumos decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe accident mai rodnic
şi lege mai contrariată decât omul.

Din mine însumi şi din ceilalţi
extrag rădăcină patrată
şi observ ca nu e decât apă,
apă în stare de gândire,
apă cu suflet şi cu vârtejuri,
apa într-o nevindecabilă formula chimică.

Sunt radical, când plouă şi când ninge
ştiu că e vorba despre mine,
despre apa care sunt.

E foarte simplu să faci reduceri de buget…

Mai întâi, îi dai afară pe vameşii din Nădlac, care au cerut mită şoferilor camioanelor care transportau echipamentul trupei AC/DC. Pe urmă, te ocupi de doctorul acela care a făcut ca un copil de 9 ani să moară cu mâna ruptă. Nici nu trebuie să petreci prea mult timp pe la videoconferinţe. Poţi să întocmeşti baza de date cu pasibilii de pedeapsă uitându-te la ştiri. Şi după ce vei concedia/amenda usturător/condamna vreo zece mii din ăştia, să vezi cum le piere cheful.

Dar n-ai cu cine.

Se revoltă cineva ?

Nu mai avem încredere în spitale. Când ne doare ceva, nu ştim dacă să înghiţim o aspirină sau să mergem la medic, de frică să nu ne împingă într-o rezervă în care colcăie bacteriile. Asta dacă reuşim să supravieţuim pe holurile infecte şi lipsite de aer. Şi cum ştiinţa n-a reuşit să ridice lăcaş de prestigiu, mergem alături, la biserica din colţ. Şi donăm 2% pentru ca preotul să-şi ia maşină scumpă.

Nu mai avem încredere în şcoală. Ştiţi dumneavoastră… locul acela unde copiii se prefac în oameni mari, loc pe care ni-l dorim sigur şi neuniformizant. Dar dacă, printr-o minune, copilul scapă de cuţitul colegului sau bomboanele cu droguri, este distrus psihic de obligativitatea mediilor mari, prin care societatea, mereu în căutare de genii care să-i dea legitimitate, încearcă să se amăgească. De aceea, căutăm cele mai eficiente soluţii de a mitui profesorii. Asta, în timp ce ne ferim tot mai mult de copiii noştri.

Nu mai avem încredere în mass-media. Ne-am împărţit în două, trei, ‘nşpe mii de tabere şi sunăm vârtos la radio şi televiziune, pentru a comenta cu patos temele stringente ale cotidianului. Prin urmare, ne apărăm politicianul preferat, cu o abnegaţie demnă de a fi folosită la producerea unui bun sau serviciu care să aducă şi ceva profit ţării.

Nu mai avem încredere în proprii noştri bunici. Ne sunt prezentaţi drept lipitori, principala cauză a lipsei de prosperitate. Bine că le scad pensiile, poate aşa nu se vor mai duce la piaţă (şi încă de mai multe ori pe lună, dom’le!) cu sume nesimţite de ordinul zecilor de lei, similare celor cheltuite de mine pentru prânz, transport şi ţigări într-o singură zi. Şi ne vor scuti de gestul scârbit şi forţat de împrejurări de a le oferi locul în tramvai.

Dar ne bucurăm că avem libertate de exprimare.  Şi atunci, ne luptăm în comentarii pe site-uri şi bloguri. Mai punem de o pagină pe Facebook. Şi invocăm prin hip-hop spiritul lui Vali Sterian, un moment foarte bine ales, de altfel, din perspectivă de marketing… Hrănindu-ne cu legenda unui grup de români care a ieşit odată în stradă. Şi s-a oprit acolo.

Sunt un iubitor de apă caldă…

Dar nu în ipostaza de a împărţi duşul cu mai multe persoane, fie ele şi de sex feminin. În primul rând, gestul ar fi fatal, dat fiind faptul că sunt însurat. În al doilea rând, eu mă spăl cu apă fierbinte. Extrem de fierbinte. În al treilea rând, îmi menţin teoria conform cărora apa salvată de mine nu va ajunge nicidecum la vreun copil african. Care ce să facă cu ea, să fie mai curat pentru atunci când, de costeliv ce e, va fi vânat de vulturi prin savană ?

Şi nici în ipostaza de a fi privit de trecători în timp ce mă spăl. Deşi, oricât de teribilă poate fi o asemenea imagine numai şi în gând, poate că aş convinge pe câţiva locuitori din casele dărăpănate ale centrului istoric să se spele mai des. Măcar ca în modelul discutat în paragraful anterior.

Nu, ipostaza mea preferată e aceea a împărtăşirii iubirii mele pentru apa caldă cu vecinii care suspină în faţa listei de întreţinere. De fapt, ei ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că invidia pe care o declanşează zecile de metri cubi pe care le consum le conferă un nou sens în viaţă, alimentându-le, chiar şi frugal, existenţa.

De ce România n-ar fi reacţionat decent…

Pentru că deruta în care ne ducem zilele n-a făcut decât să ne cultive vrajba acumulată în anii de comunism. Dacă s-ar pune în discuţie o ipotetică prăbuşire aviatică ce-ar duce la moartea liderilor ţării, am scoate o hârtie şi un creion şi am întocmi lista victimelor. Pentru că nici ei nu ne-au impus respectul, nici noi nu l-am cerut.

Pentru că am fi exploata slinos aşa-zisa noastră “credinţă strămoşească”. Ne-am bate ca la uşa cortului să atingem sicriele, într-o aglomerare cu consistenţă gelatinoasă, asemănătoare celor formate la biserici, în zile de sărbătoare creştină. În urmă, ar rămâne câţiva pensionari sufocaţi de entuziasm şi de semeni, precum şi multe deşeuri.

Pentru că n-ar trece nicio oră până când am începe să ne ciorovăim pe posturile rămase libere. S-a mai întâmplat odată, într-un apus de decembrie şi de istorie. Într-o ţară pe care iubim s-o condamnăm, pentru că ne simţim tot mai puţin condamnaţi s-o iubim…

P.S. Se pare, totuşi, că panta descrescătoare pe care intrase popularitatea lui Kaczinsky în ultima vreme a început să zgândăre pe la colţurile solidarităţii poloneze. Nu toată lumea e foarte încântată că va fi înmormântat lângă regii Poloniei.

Iertaţi-mă, doamnă învăţătoare…

Iertaţi-mă pentru că nu v-am spus niciodată cât de mult mi-au folosit în facultate paginile acelea cu scris mărunt şi des pe care mă chinuiam să le caligrafiez, ascunzând de multe ori stiloul în întorsătura atât de firească mie, a mâinii stângi… Că nu v-am mulţumit pentru faptul că m-aţi pus să-l meditez unul dintre cei mai slabi elevi din clasă, căci din agramarea şi lipsa lui de discernământ am învăţat să înfrunt umilinţa notelor slabe de mai târziu şi a examenelor ratate, ieşind pe uşa vieţii din postura de meditator… Că v-am reproşat faptul că mi-aţi întâmpinat caracterul violent cu blândeţe, motiv pentru care şi acum găsesc în cărţi şi în muzică refugiu, când gândirea mă împinge spre restrişte…

Iertaţi-mă că nu-mi mai amintesc decât un zâmbet şi un petic de păr roşcat. Pe vremea aceea, nu studiam garderoba dascălului şi nici nu filmam cu telefonul mobil conflictele dintre noi. Le rezolvam elegant, conform unor cutume de toţi ştiute, mai clare şi mai aspre decât orice proceduri din prezent.

Iertaţi-mă că n-am reuşit, nici singur, nici alături de colegii mei, ajunşi azi la vârste ce reclamă familie, copii şi responsabilităţi, să vă menţinem la stadiul de reper pentru cei mici. V-am neglijat în mod constant, pentru că eram ocupaţi să facem revoluţiile altora, să votăm nemernici, să obţinem un post cât mai călduţ… V-am stimulat încrâncenarea şi frustrarea, trimiţându-ne odraslele la şcoală cu ursuleţi de pluş şi miniconsole video mai scumpe decât cărţile pe care vi le-aţi putea permite într-un an. V-am umplut de platitudine, deoarece n-am reuşit să umplem băncile de rezerve ale cancelariilor cu jucători la fel de valoroşi sau măcar la fel de inventivi…

Într-un final, nu ne-a rămas decât să vă desfiinţăm, sub dictatura unui paragraf dintr-o lege tembelă, pentru ca istoria să nu aibă decât o notă de subsol atunci când motoarele de căutare ale viitorului vor încerca să izoleze referinţe despre învăţători.

De ce nu am devenit “jurnalist”…

Pentru că am avut, la un moment dat în viaţă, iluzia că voi deveni comentator sportiv (in extenso, jurnalist sportiv), am bătut la porţile unei facultăţi de profil. Acolo, înconjurat de profesori destul de nepregătiţi (pentru ceea ce ne trebuia nouă, pentru că, altminteri, majoritatea erau nişte oameni inteligenţi şi cultivaţi, care au lăsat ceva amprente asupra caracterului nostru) şi de mulţi colegi care lucrau deja în presă (şi veniseră să-şi tragă patalama), am pierdut patru ani cu graţia studentului universal.

De câte ori am încercat să pătrund în lumea presei, m-am lovit de refuzuri, de oferte fără remuneraţie (am avut o groază de colegi care au lucrat pe gratis în presă şi n-au obţinut niciun post) sau am fost aruncat într-un colţ, pentru că eram doar un simplu salahor. Media este dominată de neprofesionişti care fac bani din baricadarea în sânul unor interese, precum şi de mitocani şi găinari, mai mici şi mai mari, care oferă vulgului spectacole de prost gust. Înjurătura, voma verbală, fundul gol şi buzele siliconate sunt registre mafiote trasate unei meserii plecată la drum cu intenţia de a fi nobilă.

Mă bucur că m-am ferit de o cloacă din care încerci să te detaşezi în sprint de caracter şi sfârşeşti prin a fi exploatat de imbecili care nu ştiu nici măcar să caute o poză pe net. Şi regret din nou că generaţia mea nu e în stare să creeze o lume paralelă care s-o învingă pe cea vizibilă acum, alegând să-şi topească ambiţiile în fibra acesteia din urmă.

Iluzia unei autonomii

Dincolo de faptul că un partid reprezentând minorităţi a ajuns să dea vicepremierul ţării, pe criteriul “ieşirii la numărătoare în parlament”, ceea ce vor băieţii ăştia, aflaţi dintr-un accident istoric în majoritate în două judeţe şi în proporţii semnificative în alte câteva, este absolut imposibil. Chiar fără să amintim nimic despre constituţie…

În primul rând, pentru că Transilvania este românească, chiar dacă a fost civilizată de unguri, austrieci şi saşi. Recensămintele dovedesc asta, la fel şi numărul de români care a susţinut Unirea din 1918, precum şi salvarea acestui pământ din mâinile hitleriştilor, chiar cu preţul pierderii Basarabiei. Aici au luptat până la moarte dacii şi tot aici s-au născut rebelii istoriei noastre.

În al doilea rând, maghiarii au mai multe privilegii ca cetăţeni români de etnie străină, decât în calitate de cetăţeni ai Ungariei. Uniţi de limbă şi idealuri, pot dezvolta afaceri la nivel local, care să le aducă infinit mai multă prosperitate.

În al treilea rând, un referendum ar avea şanse minime de izbândă. Ar trezi pasiuni tulburătoare, care, altminteri, se exprimă relativ reţinut doar în rândul spectatorilor de fotbal sau telespectatorilor de talkshow-uri. Citat dintr-un ardelean, preluat prin intermediari: “Dacă ungurii intră azi în Transilvania, mâine bem bere la Budapesta…”

Desigur, mai există şi ipoteza unei manipulări mediatice, care să atragă simpatii faţă de noul partid al independenţilor, cu ale căror voturi se poate face vânt UDMR-ului din parlament…

Să-ţi iei câine e ca şi cum ţi-ai lua un credit imobiliar…

1. Nu ştii niciodată cu ce te alegi. Am comandat femelă şi am primit mascul. Noroc că nu o luam pentru împerechere, că iscam o discuţie de ordin moral în familie.

2. Nu ştii în cine să ai încredere. Fiecare veterinar şi vânzător de pet-shop are propria filosofie asupra felului în care trebuie să-ţi creşti odorul cu patru labe.

3. Toată lumea e mai mult decât dispusă să-ţi dea sfaturi. Asta după ce ţi-a atras atenţia că mare belea ţi-ai tras pe cap. Apoi, urmează discuţia despre scosul afară pe ploaie, zăpadă şi ger (sau la ore nepotrivite), despre ce roade, despre plecarea în concediu…

4. Realitatea e mai dură decât ţi-ai închipui, dar sentimentul de împlinire este extraordinar.

Ah, da. Subiectul discuţiei e aici. În curând, va avea şi blog. 😛