O echipă cât o “armada”

Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, a câştigat echipa în dauna grupului de vedete. Bonomul Del Bosque a amalgamat într-un creuzet special toată ambiţia catalană, sângele albastru castilian şi valoarea nemăsurată a celorlalte provincii spaniole, oferind un spectacol total la preţ de scoruri sărace, cu goluri pe final, asemănătoare suliţelor înfipte de matadori.

De trei ani, fotbalul spaniol experimentează clipe de excelenţă. Pentru că a tot construit, de la finala pierdută în 1984. Şi pentru că, an de an, refuză să trăiască din amintiri.

Sursa foto: www.media1.ro

Mai puţină lumină pe lume…

…da, a murit şi Jose Saramago.

“Numai o neagră ironie ar susţine că cineva este cu adevărat binevenit pe lumea asta, ceea ce nu contrazice evidenţa că unii o duc în ea cum nu se poate mai bine.” Istoria asediului Lisabonei

“Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. (…) Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep.” Peştera

“A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva.” Intermitenţele morţii

“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Eseu despre orbire

Din respect pentru marele autor, n-am citat decât din ce am citit. Mai sunt câteva volume care aşteaptă să fie trase de pe raftul bibliotecii. De data asta, sunt obligat să le citesc sub povara dispariţiei sale…

În aşteptarea înălţării din tribună…

“Când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.” De aici

Eu ştiu ce înseamnă să te scufunzi pe un stadion. Am făcut-o de cel puţin două ori, atunci când, biciuit de ploi mărunte, am asistat neputincios la înfrângerile cu Slovenia şi Norvegia, de la începutul acestui secol. (Cu Slovenia a fost egal, dar per total a ieşit înfrângere.) De atunci, m-am făcut nevăzut de pe stadioane. Odată cu Hagi. Odată cu truda din teren.

La doi paşi de mine, se construieşte Stadionul pe care sper să mă ridic cândva din scufundare. La mii de kilometri, începe al treilea mondial consecutiv fără noi.

Voi auzi chitara care plânge…

Plânsetul ei s-a declanşat alături de John, Paul, George şi Ringo. A educat nărăvaşa lume a anilor ’70 întru sentimente mai bune pentru blues. Apoi, ne-a ajutat pe noi, adolescenţii de după revoluţie, să simţim corp tânăr şi inefabil de fată la petrecerile care, privite din viitor, par adevărate lecţii de istorie muzicală. Dumnezeul chitarei electrice va fi mâine printre noi. Iar eu voi fi într-un colţ de tribună, cu urechea primitoare, ca o carte ale cărei rânduri îşi aşteaptă neliniştite aşternerea.