Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

Frumoasele noastre duminici sunt acum pustii…

Cândva, pe când citeam Ioan Chirilă şi Fănuş Neagu, îmi doream să ajung reporter sportiv. Poate mă voi urni vreodată din marasmul acestor zile, când sportul a devenit afacere şi spălare de bani, şi mă voi adânci un pic în lumea pe care odată o iubeam cu atâta pasiune… Pentru că frumoasele noastre duminici sunt tot mai pustii…

“Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează (…) Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni. Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. (…) Şi când mi-e dor de-o clipă frumoasă, deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului. Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!” Fănuş Neagu

(textul integral îl găsiţi aici)

Dacă e marţi, e 13…

Timpul a trecut pe nesimţite. Încă un an şi ne va prezenta cartea de identitate. A crescut suficient de mult încât fiecare întrebare a ei are cel puţin un răspuns adevărat. Dar ne răscoleşte mereu ignoranţa de adult, făcându-ne să nu uităm curând că am fost copii.

Duminică, gândiţi-vă la insecte, golf, cărbuni şi… lumânări

Pentru că ele sunt motivele mai mult sau mai puţin neoficiale pentru care dăm ora înainte (acum) şi înapoi (la final de octombrie).

În anul de graţie 1784, Benjamin Franklin a trimis o anonimă ziarului “Journal de Paris”, în care lua în derâdere “prostul obicei” al parizienilor de a dormi până târziu. Textul respectiv conţinea o glumă care azi s-a transformat în realitate şi anume că locuitorii capitalei franceze dădeau ceasurile înainte ca să nu stea treji pe timp de noapte, cu scopul de a economisi lumânări.

Aproximativ o sută de ani mai târziu, George Vernon Hudson trăia în Noua Zeelandă şi lucra ca poştaş. Însă făcuse o pasiune pentru studiul insectelor (presupun că a omorât odată un gândac şi a ieşit la iveală ontomologul din el). Dar nu avea destul timp s-o facă, dat fiind că întunericul punea rapid stăpânire pe timpul său liber. După calcule complicate, a ajuns la concluzia că mutarea orei cu două unităţi în faţă nu afecta în niciun fel distribuirea corespondenţei, aşa că a mers “cu jalba în proţap” (a se citi “o propunere de două pagini”) la autorităţi. N-a avut prea mult succes, dar a “instigat” ideea în noi…

După ceva vreme, un britanic a avut aceeaşi idee năstruşnică (fără să fi auzit de poştaşul de peste mări şi ţări), plecând de la ipoteza că vara pierdem prea multă vreme dormind. Unii spun că nu putea să joace golf după pofta inimii – evident, atunci nu exista nocturnă. Explicaţia lui e că economia britanică pierdea enorm din cauza folosirii inutile a luminii artificiale. Începând de la vârsta de 51 de ani, s-a dedicat complet acestei cauze, propunând adăugarea a câte 20 de minute în patru duminici de aprilie şi scăderea aceloraşi minute din patru duminici de octombrie. A reuşit să introducă o propunere legislativă în parlament, dar s-a stins din viaţă tot pe “ora de iarnă”.

Desigur, rigizii legiutori din Londra n-au apreciat ideile, aşa că ele au fost preluate de inamicul lor tradiţional, Germania, care dorea să facă niscaiva economie la cărbune în perioada Primului Război Mondial pentru a obţine un avantaj. Din păcate pentru ei, majoritatea naţiunilor europene, plus SUA şi nou-născutul “gigant” URSS au copiat rapid “mişcarea”.

Ceea ce nu înseamnă că toată lumea se închină “zeului-ceas”… De aceea, încheiem povestirea puternic ancoraţi în statistica vizuală. Adică… venim cu o hartă. Cei albaştri schimbă ora în weekendul ăsta, cei roşii n-au făcut-o niciodată, cei portocalii n-o mai fac ca pe timpuri…

Ziua de azi…

…e doar corespondentul pământean, tipizat şi neînsufleţit, al unui eveniment care mi-a schimbat viaţa. Restul sunt doar mici amănunte, care-mi recompun universul şi pe care niciun cuvânt al vreunei limbi nu e capabil să le descrie.

Vio, iartă-mi lipsa de fantezie, dar asta fredonam din liceu, ştiind că undeva, într-un colţ de univers, eşti TU…

Dragul meu Apollo…

…îţi urez ca lăbuţele să te ducă mereu pe calea cea bună, fie soare sau furtună,să arăţi mereu atât de imperial, să găseşti echilibrul în compania celor pe care îi iubeşti, să te distrezi cât mai mult înainte ca cineva să te oprească, să ai mereu timp de un pui de somn, să întâlneşti oameni şi câini interesanţi şi să ai mereu oase mari de ros.

Îţi mulţumesc că-mi arăţi zilnic ce înseamnă dragostea necondiţionată şi că mi-ai îmbogăţit sufletul adeseori hăituit de probleme cu o iubire de care nu mă credeam capabil.

La mulţi ani !

P.S. Mă bucur să văd că mai scrii şi tu pe blog. Şi eu am o surpriză muzicală pentru tine.

Ce am “căutat” şi am “vizionat” în 2010…

Cărturarii vremii noastre, Google şi YouTube, au decis asupra unui rezumat pentru posteritate: criza economică, şomaj, criza politică din Thailanda, genomul sintetic, primul transplant de faţă, Large Hadron Collider, Staţia Spaţială Internaţională, Burj Khalifa, pata de petrol din Golful Mexic, inundaţiile din Pakistan, cutremurele din China şi Haiti, prima femeie-preşedinte în Costa Rica, expoziţia din Shanghai, J.D. Salinger, Dennis Hopper (eu l-aş fi pus şi pe Saramago), Lech Kaczynski, Leslie Nielsen, Gary Coleman, victoria Spaniei la mondiale, vuvuzela, Justin Bieber (WTF?), eliberarea minerilor din Chile, wikileaks, eyjafjallajokull, iphone 4, liu xiaobo…

Dacă vă place melodia de pe fundal, o găsiţi aici.

O să-l iertăm că a fost labilitate…o să-l iubim că a fost poet

Tristă ocazie mi-am ales să revin pe blog… într-o însăşi revenire la ceva ce nu-mi doream să scriu niciodată. Cu gândul bun că nu ne face cinste să cântărim faptele monştrilor de carne şi sânge care ne înconjoară sufletul, ci scânteii pe care o lăsăm în urmă, până când universul va hotărî s-o stingă în neant… Cu amintirea că extremismul  nu ni l-a anulat pe Eminescu, nici alcoolul pe Nichita…

Acum, când “ca un fum de ţigară” i s-a scurs sufletul din trup, o să-l iertăm de tot ce s-a întâmplat, căci prin el şi protejaţii săi am văzut “lumea prin lunete măritoare” şi ne-a sunat tangent în urechi “continentul rock”. Poate că îi va fi mai bine pierzându-ne, desprinzându-se de pecetea blestemată a acestui neam. O să-l iertăm în fiecare noapte când vom asculta folk, deşi a încercat din răsputeri să ne mintă. El va rămâne mereu “nemuritorul nostru de rând”, “tristul cel mai liber dintre toţi”…