February 23

Când tăcerea devine asurzitoare…

Noi, oamenii acestor zile, suntem incredibili de obosiţi la cap. De cele mai multe ori, ne rezumăm la cuvinte şi facem cursuri pentru a ne cenzura gesturile şi emoţiile transpuse în non-verbal. Avem nevoie de instrucţiuni clare pentru creier, altfel acesta nu pare a funcţiona, iar la capitolul ăsta intră şi avertismentul că urmează să vedem un film mut (şi alb-negru, pe deasupra).

Când vizionezi “The Artist” ai impresia că te afli sub o avalanşă de senzaţii, mai cumplită decât cea oferită de un film 3D cu efecte speciale. Lipsit de zgomotul cuvintelor (există câteva replici scrise pe ecran, cum buna tradiţie a filmului mut o cerea, dar atât), mintea se lasă sedusă de imagine şi uluită de precizia cu care e montată fiecare scenă, sfârşind prin a elimina orice suspiciune de disonanţă într-un final uşor de anticipat, dar extrem de emoţionant.

Producătorul acestui film a făcut un pariu aproape nebunesc, mizând pe fărâma de sentiment care rezidă în omul secolului XXI. Chiar dacă veţi merge să-l vedeţi doar curiozitatea morbidă insuflată de marketingul agresiv, încercaţi pe cât posibil să nu căscaţi sau să vorbiţi la mobil. Nu vă răpiţi şansa unei experienţe unice, care vă va ajuta să înţelegeţi mai bine definiţia umanului.

sursă foto: ProTv Magazin

March 1

Nemulţumiţi mai sunt şi cinefilii ăştia…

Întâmplarea face să fi văzut tocmai cele trei filme care au luat “caimacul” la recent încheiata decernare a premiilor Oscar. Nu mică mi-a fost surprinderea să citesc zeci de “cronici” (serios documentate, ce-i drept) care iau în derâdere şi arogă doar superficialitate peliculelor cu pricina. Nu sunt un fan declarat al Academiei Americane de Film, dar aş vrea doar să vă reamintesc că ne uităm la filme nu numai pentru a le căuta nod în papură şi valenţe pe care nu sunt capabile să le atingă, ci şi pentru a plonja adânc în sufletul omenesc şi a obţine şi un “catharsis” din asta.

Da, “Discursul regelui” e oarecum sub aşteptări. Dar numai pentru că noi ne-am aşteptat să fie ceva spectaculos, tragic sau măreţ, ca eventual preambul la nunta ce va avea loc anul acesta în sânul regalităţii britanice. În realitate, e doar povestea (excelent interpretată, filmată, montată şi garnisită cu atmosferă de film clasic) unei prietenii dintre un monarh şi un om de rând, al căror obiectiv comun şterge graniţele invizibile trasate de aşa-zisul “sânge albastru”. Neconcordanţa sau caricaturizarea unei detalii istorice nu deranjează câtuşi de puţin,pentru că bâlbâiala celui ce avea să devină rege este a epocii însăşi, plină de personaje politice care au închis ochii la acţiunile lui Hitler, Stalin, Mussolini… Lecţie de viaţă: Şi regii au imperfecţiuni. Iar elocvenţa nu ţine întotdeauna loc de victorie, aşa cum a aflat pe pielea sa chiar liderul nazist. Personal, nu mi-a plăcut cum a ieşit discursul de la final, dar presupun că era destul de potrivit momentului şi mijloacelor tehnice de atunci. Cei doi protagonişti sunt, însă, senzaţionali.

Da, “Reţeaua de socializare” e un film mai mult decât lejer, cu personaje extrem de romanţate, atunci când nu le sunt atribuite caracteristici specifice unui film stupid despre frăţiile din colegiu. Dar acum când citiţi textul ăsta, între un mic comentariu pe “wall” şi “tăg-uirea” a niscaiva poze, recunoaşteţi cinstit că aţi vrea să aruncaţi măcar o privire în culisele obsesiei care a devenit Facebook. În plus, vă asigur că veţi degusta schimbul de replici şi veţi jubila la surplusul de contemporaneitate cu care ne inundă pelicula. Lecţie de viaţă: O afacere de un miliard de dolari înseamnă extrem de mult tupeu, nopţi nedormite, trădări şi procese cu mize mari. Replica de final (“You’re not an asshole, Mark. You’re just trying so hard to be”), întărită şi de secvenţa memorabilă în care personajul principal dă “refresh” la pagina de Facebook a fostei sale prietene, ne dovedeşte că trăim în virtual, în disimulare, mai mult decât ne-am dori…

Da, “Începutul” e doar o ciorbă “Matrix” reîncălzită (şi destul de plictisitoare) a cărei filosofie nu ajunge nici la degetul mic al filmului fraţilor Wachowski. Ideea extrem de generoasă a explorării şi influenţării subconştientului (violent, uneori) prin intermediul viselor nu este exploatată absolut deloc, neexistând replici memorabile. Din fericire, suspansul drege în mod fericit situaţia, aşa că vrei să rămâi în scaunul de spectator, pentru a vedea nu cum se sfârşeşte (previzibilitatea ucide bruma de artă din filmele americane), ci ce se alege de fiecare dintre personaje. Lecţie de viaţă: Trăim într-un univers construit din visele noastre, controlat de visele altora şi subjugat de subconştient. Liberul arbitru e doar o iluzie filozofică… Până la urmă, se opreşte sau nu titirezul ăla ? Şi dacă da nu, ce înseamnă asta ?

P.S. Tot mai mulţi, inclusiv eu, avem impresia că filmele sunt prea lungi, că totul ar putea rezumat în scurt-metraje de 20-25 de minute. Poate că ne-am obişnuit prea mult cu ştirile online, cu blogging-ul şi nu mai avem răbdare să înţelegem arhitectura unui vis, a unei ambiţii, a unei vindecări…

February 15

Creation

Este povestea chinului ce a zămislit “Originea speciilor”, una dintre cărţile care au schimbat definitiv istoria omenirii. Meritul peliculei este că prezintă nefardat personalitatea duală a lui Darwin, care nu e nici pe departe naturalistul extrem pe care ni-l închipuiam cu toţii. Dar nici fundamentalist religios, aşa cum, de exemplu, o percepem iniţial pe soţia sa.

Filmul este bazat pe o carte scrisă de Randal Keynes, stră-strănepotul lui Darwin. Redactarea celebrei lucrări este subsumată relaţiei pe mai multe planuri temporale dintre cercetător şi fiica sa, Anne, care moare la vârsta de numai zece ani. “Annie” era “lumina ochilor săi” şi suporter entuziasmat al teoriei lui despre evoluţia naturii. Dispariţia ei provoacă o ruptură aproape definitivă între Darwin şi familia sa. Cuprins de ideea că supravieţuirea şi moartea sunt singurele constante universale, el ezită să-l detroneze pe Dumnezeu, deoarece religia un liant social. De partea cealaltă, Emma, soţia şi verişoara sa, prizoniera unui univers redus la interdicţii, refuză să joace rolul lui Dumnezeu pentru soţul ei.

Soluţia problemei este, aproape ca întotdeauna, iubirea. Atunci când aleg să-şi trăiască viaţa, cei doi soţi depăşesc bigotismul şi intoleranţa societăţii. El îşi îmbrăţişează din nou familia, iar ea îl eliberează de povară, acceptând publicarea cărţii lui. Paradigma fericirii umane, care nu-şi are corespondent real nici în religie, nici în ştiinţă, e cea mai frumoasă viziune asupra universului.

(Pe această cale, doresc să mulţumesc RADET, care, prin lipsa de căldură din calorifere, a făcut ca experienţa vizionării să fie completă.)

May 25

În sfârşit… n-am mai câştigat la Cannes.

Vineri după-amiază, având la dispoziţie cam o oră de relaxare, făr’ de treburi, gospodăreşti au ba, am zis să butonez un pic telecomanda. Cum HBO e printre primele posturi, am dat peste ultra-premiatul “Poliţist, adjectiv” şi m-am aşezat mai bine, să studiez puţin.

Citisem eu niscaiva texte deloc elogioase la adresa filmului, pe lângă tradiţionalele rezerve pe care le am despre peliculele româneşti, în special cele de după Revoluţie (cu excepţia numită “Filantropica”). Dar nu mi-am închipuit că voi muri de plictiseala cruntă în primele şase (6!) minute văzute, în care numai lenea indusă de masa de prânz (servită la ora 17) m-a făcut să nu schimb canalul.

Deci în respectivele minute se întâmplau următoarele: personajul principal mănâncă ceva (de carne, presupun, că la un moment dat s-a servit dintr-un borcan de castraveţi muraţi, aflat în frigiderul din spatele său) cu vocea Mirabelei Dauer pe fundal (pusă de soţia/prietena lui pe computer). Unghiul de filmare era de o profunzime fără seamăn, rivalizând cu cel din filmele pe care le fac eu pe mobil. Când a reînceput să cânte Mirabela Dauer (căci fetei cu pricina îi plăcea, se pare, melodia), am atacat telecomanda.

Dar cum fărâma de masochism din mine m-a împins să mă întorc la film în câteva minute, am mai urmărit o porţiune (până a venit câinele de afară şi-mi venea să dau din coadă mai abitir decât el că m-a salvat de privit). Porţiune în care acelaşi personaj se dădea de capul morţii să verifice nişte informaţii cu ajutorul unor colegi de birou mai mult decât necooperanţi. Cum el era eroul filmului şi, deci, carevasăzică personaj pozitiv, se comportă absolut normal, implorând o masă amorfă de bugetari aberanţi să-i dea câteva hârtii.

Se pare, însă, că publicul occidental s-a cam plictisit de poporul român şi apucăturile sale şi nu i-a mai premiat elucubraţiile transpuse în celuloid. Chiar dacă noi privim asta ca pe o înfrângere a “favoriţilor”, e un simptom clar al bolilor care ne-au măcinat întotdeauna: scenarii inconsistente, actori care se potrivesc ca nuca în perete cu rolul (mă refer doar la cei buni, desigur) şi un sunet de-ţi vine să furi aparatul auditiv al bunicii.

Iar celor care le plac filmele de genul ăsta, tot respectul meu. Înseamnă că n-am ajuns pe treapta (intelectuală, spirituală, sufletească…) care să-mi permită să le savurez. Pentru că, cel puţin pentru mine, savoarea cinematografică se măsoară în distracţia oferită de “filmele de tip american” sau de contemplaţia indusă de regizorii europeni (poate şi asiatici, n-am aprofundat problema). La majoritatea filmelor româneşti, eu experimentez, însă, un sentiment prevestitor de vomă, amestecat cu o imensă plictiseală.

March 23

The Boat That Rocked

Acestea sunt cele mai frumoase zile din viaţa noastră. E teribil să ştii asta. (…) Poate că tu vei prinde zile mai bune. Dar noi am stat în vârful muntelui, prietene…

Un film care spune povestea unei perioade nebune, în care pasiunea ţinea loc de iubire, de foame, de carieră… O vreme în care lumea asculta radio pirat  pe ascuns, pentru a-şi potoli setea de muzică bună.

Ca de obicei, nu vă voi strica plăcerea de a urmări filmul. Pe scurt, e vorba despre un grup de DJ care-şi petrec viaţa pe un vas care pluteşte în largul Mării Nordului şi care şi-au făcut un ţel în viaţă din a introduce în casele oamenilor ritmuri îndrăcite, pe cale de a fi condamnate de conducătorii rigidei societăţi britanice. Evident, totul se petrece într-o atmosferă guvernată de droguri, sex şi rock’n roll…

Chiar dacă scenariul plictiseşte, pe alocuri, un privitor neobişnuit cu umorul britanic, coloana sonoră pur şi simplu nu poate fi ignorată. Atât de multe cântece sunt prezente pe ea, încât n-au încăput pe selecţia făcută pentru albumul oficial. The Kinks, The Turtles, Jeff Beck, The Who, Rolling Stones, Cream, Jimi Hendrix, Otis Redding, Cat Stevens, Procol Harum, Moody Blues sau David Bowie sunt numai câţiva dintre cei pe care îi veţi putea reasculta urmărind acestă peliculă. (Aveţi două playlisturi, aici şi aici.)

March 5

Neo chiar este replica “new age” a lui Iisus…

Acest post este inspirat de textul ăsta şi de reacţiile relativ virulente pe care le-a iscat. În ciuda aversiunii mele pentru religie, ca sistem (ce-i drept, întrucâtva folositor) de îndobitocire a maselor, nu pot să ignor un simbol ca Iisus Hristos în contextul civilizaţiei de la care mă revendic. Iar ca persoană care a văzut Matrix de cel puţin 20 de ori (ultima dată acum o lună) şi care a ajuns deja să savureze fiecare replică, am găsit şi mai multe dovezi în sprijinul afirmaţiei din titlu şi a sursei mele de ispiraţie.

– Înainte de toate, e evident că, dincolo de gloanţe, zgomot şi culoare, pelicula este o parabolă evidentă a lumii care se îndreaptă spre dezastru şi care nu mai poate fi salvată decât printr-un miracol, un subiect preferat al predicilor creştine.

– Într-o scenă de la începutul filmului, un personaj pe nume Choi, care cumpărase de la Neo un soft piratat, îi spune: “Eşti salvatorul meu, eşti Hristosul meu personal”.

– Morpheus, personajul care-i ghidează paşii lui Neo, îndeplineşte mai multe roluri: Ioan Botezătorul (“Poate că tu mă cauţi de câţiva ani, dar eu te-am căutat toată viaţa”), Dumnezeu-Tatăl (“El este ca un tată pentru noi”) şi Lazăr (atunci când se trezeşte din comă la auzul vorbelor lui Neo).

– Când îl interoghează pe Morpheus, agentul Smith îi spune că aceasta este a doua matrice. Prima era perfectă, dar oamenii nu puteau trăi în lipsa nefericirii, aşa că au respins-o. Nu-i aşa că seamănă izbitor cu izgonirea din rai ?

– Morfeus susţine că venirea Alesului a fost prevestită de profeţi, din vremuri imemoriale.

– Cypher bea din paharul lui Neo şi-i zâmbeşte înainte de apariţia agenţilor cu care încheiase o înţelegere.

– Revoluţionarii din lumea reală trăiesc în condiţii vitrege şi mănâncă prost. Atunci când apar în lumea virtuală, sunt identificaţi drept criminali notorii. Cam cum se petreceau lucrurile şi cu creştinii acum două mii de ani.

– “Ridicarea din morţi” a lui Morpheus, similară cu cea a lui Lazăr din Noul Testament. În ambele cazuri, a fost momentul în care reprezentanţii lumii vechi (liderii religioşi de la Ierusalim, respectiv agenţii din matrice) au început să-l ia în seamă pe cel Ales.

– Fraza: “Nu poţi fi mort, pentru că eu te iubesc”, aluzie evidentă la puterea supranaturală a dragostei, cea a lui Dumnezeu şi cea dintre oameni – ideea principală pe care s-a construit creştinismul.

– Camera 303, în care începe şi se termină filmul. Trei, trinitate… (asta şi apropo de Trinity – care poate fi asimilată Mariei Magdalena, mai ales că, în creştinismul timpuriu, aceasta juca un rol destul de important.).

– Asemenea apostolilor, Morpheus nu se aştepta ca Neo să moară (“Nu se poate !”), fiind, ulterior, bulversat de “înviere”.

– Ultima scenă, în care Neo cel renăscut se înalţă în zbor spre cer, în calitate de cel care transcede timpul şi spaţiul înlăntrul cărora oamenii erau înrobiţi.

Aţi mai descoperit şi altele ?

P.S. Ah, da. Era să uit. Premiera a avut loc în ultima “săptămână a patimilor” din secolul 20 şi mileniul al doilea.

February 22

Avatar

Aseară. Aşadar…

a. Componenta ecologică. Omenirea mercantilă a distrus verdeaţa propriei planete şi acum atentează şi la a altora. Aici n-au nimerit-o cu finalul. Nimeni nu va renunţa la tehnologie pentru vis. (Poate şi pentru că tehnologia i l-a produs şi nu-l poate concepe în afara ei). În plus, încăpăţânarea umană e suficient de mare pentru a accepta o asemenea capitulare.

b. Componenta narativă. E un basm, în cel mai pur sens al cuvântului. Sigur că sunt clişee. Dar Cameron pare a repovesti Sindbad Marinarul prin ochii lui Jules Verne. Şi asta spune totul.

c. Componenta istorică. E de referinţă cinematografică, se înţelege. Are ceva sevă extrasă din splendoarea Gone with the Wind, colb cules în urma cursei de care din Ben Hur, peste care năvălesc gadgeturile din Star Wars şi senzaţiile din Matrix.

d. Componenta spirituală. Nu e religie, fraţilor. E forţă universală pură. Explicaţia de natură chimică a relaţiei cu mediul înconjurător este o încercare de zeificare a ştiinţei. Nu e tocmai acceptabil, dar tot de atomi e vorba. De pulberea de stele din care am venit şi în care ne întoarcem cu toţii.

e. Componenta umană. E vorba de “cablurile de sentimente”, cum le numea cineva. Metaforă extrem de costisitoare a felului în care ne construim o identitate virtuală, în care ne-am dori, până la urmă, să evadăm definitiv. Dorinţa supremă a generaţiei noastre. Dar, oricât de hiperbolizant ar fi asta, nu văd cum cineva ar putea fi deprimat după ce-a văzut filmul. Eu am simţit vreo jumătate de oră că am aripi.

Totul e o iluzie, doamnelor şi domnilor… Acum, mergeţi în parc şi recreaţi Pandora din tril de păsări, alb de ghiocei şi surâs de copil…

P.S. Uşori mai erau munţii ăia din văzduh, de vreme ce Na’vi cădeau ca nişte bolovani…

February 18

Un film despre noi, ca specie…

Pelicula regizată de Alejandro Amenabar descrie distrugerea civilizaţiei aşa-zis “păgâne”, cultivată şi aspirând mereu la mai mult în artă şi ştiinţă de către gloata “bunilor creştini”, conduşi din umbră de personaje ce doreau un rol mai important în societate. Povestea se sprijină pe un personaj feminin extrem de carismatic, Hypatia din Alexandria, una dintre minţile strălucite ale vremii şi pe antiteza dintre câteva simboluri ale lumii antice – Farul şi Biblioteca din Alexandria, clădirile maiestuoase şi distracţiile intelectuale şi cele ale religiei – sărăcia, mizeria (până şi sclavii din Alexandria arătau mai bine decât enoriaşii) şi intoleranţa (atât din partea evreilor, cât şi a creştinilor).

În acest context, în care exclusivismul oratorilor şi discipolilor din Alexandria se loveşte de frustrarea (firească, până la un punct) a celor “neînvăţaţi”, e normal ca destine ce odată au fost îngemănate să fie sfărâmate în vâltoarea unei epoci agitate. Prăbuşirea unui imperiu revelează lipsa de scrupule a conducătorilor, dar şi orbirea filosofilor, preocupaţi mai mult de stele decât de ceea ce se întâmplă pe pământ.

Nu vreau să vă dau mai multe amănunte, căci filmul e unul de văzut şi, mai ales, de discutat. Au fost, însă, câteva scene pe care n-am cum să le trec sub tăcere.

– cadrele filmate, parcă, din cosmos (ca dintr-o perspectivă a divinităţii, poate?), în care planeta este învăluită de ţipetele celor sacrificaţi pe altarul intereselor politice

– mâinile întinse de creştini către cei care au pâinea, superbă metaforă a unui sistem religios bazat pe milă, nu pe muncă

– bocitoarele, care mi-au amintit de o tradiţie mai mult decât nefericită a naţiei noastre

– scena în care tânărul sclav strigă “Sunt creştin!” şi începe să dea în stăpânul său

– felul în care învăţaţii din bibliotecă îşi riscă viaţa pentru a salva cât mai multe pergamente şi manuscrise

E un film care reconfirmă că fiinţa umană, indiferent de credinţa (am spus “credinţa”, nu “religia”!) pe care şi-o alege (sau şi-o asumă), nu poate să-şi integreze în existenţă faptul că “mai multe lucruri ne unesc decât ne dezbină”. De aceea, a distrus înţelepciunea şi a susţinut religia. A preferat să-şi cumpere “locul în rai”, oferind susţinere unor elite profitoare, în loc să acumuleze cunoştinţe care i-ar fi permis azi să călătorească în univers şi să construiască o societate cât mai lipsită de ură.

February 16

În sfârşit, am văzut Sherlock Holmes…

Fusesem pus în gardă atât de entuziasmul celor încântaţi de efectele speciale şi de jocul actorilor, cât şi de cei dezamăgiţi de eliminarea tuşelor clasice.

Într-adevăr, abundenţa mijloacelor moderne de filmare este adeseori plictisitoare. Mai ales că am consumat toate variaţiunile imagistice pe care le-au pus la cale regizorii vremii noastre (şi încă n-am văzut Avatar). Poate şi de aici previzibilul din majoritatea scenelor. Totuşi, filmul excelează prin jocul actorilor, prin atmosfera britanică, plină de ironie şi de “noir”. Pe de altă parte, nu ştiu de ce lumea s-a aşteptat ca un blockbuster să prezinte detectivi cu joben şi lungi peroraţii logice despre detalii, într-o epocă în care până şi filmele cu Iisus sunt spectacole de lumină şi culoare. Şi mie îmi place versiunea clasică, dar dacă vreau să degust asemenea trufandale, mă orientez spre canale de filme precum Hallmark şi TV1000.

Dar, per total, mi-a plăcut. Schimbul de identităţi Sherlock Holmes/Robert Downey Jr. Experienţa vizuală deosebită. Critica la adresa ocultului (în opoziţie cu explicaţiile extrem de clare pe care le oferă ştiinţa). Rafinamentul replicilor. Coloana sonoră. Reinventarea unui personaj clasic pentru generaţiile de azi, fără a sări calul mai mult decât pentru a le stârni interesul.