Un film despre noi, ca specie…

Pelicula regizată de Alejandro Amenabar descrie distrugerea civilizaţiei aşa-zis “păgâne”, cultivată şi aspirând mereu la mai mult în artă şi ştiinţă de către gloata “bunilor creştini”, conduşi din umbră de personaje ce doreau un rol mai important în societate. Povestea se sprijină pe un personaj feminin extrem de carismatic, Hypatia din Alexandria, una dintre minţile strălucite ale vremii şi pe antiteza dintre câteva simboluri ale lumii antice – Farul şi Biblioteca din Alexandria, clădirile maiestuoase şi distracţiile intelectuale şi cele ale religiei – sărăcia, mizeria (până şi sclavii din Alexandria arătau mai bine decât enoriaşii) şi intoleranţa (atât din partea evreilor, cât şi a creştinilor).

În acest context, în care exclusivismul oratorilor şi discipolilor din Alexandria se loveşte de frustrarea (firească, până la un punct) a celor “neînvăţaţi”, e normal ca destine ce odată au fost îngemănate să fie sfărâmate în vâltoarea unei epoci agitate. Prăbuşirea unui imperiu revelează lipsa de scrupule a conducătorilor, dar şi orbirea filosofilor, preocupaţi mai mult de stele decât de ceea ce se întâmplă pe pământ.

Nu vreau să vă dau mai multe amănunte, căci filmul e unul de văzut şi, mai ales, de discutat. Au fost, însă, câteva scene pe care n-am cum să le trec sub tăcere.

– cadrele filmate, parcă, din cosmos (ca dintr-o perspectivă a divinităţii, poate?), în care planeta este învăluită de ţipetele celor sacrificaţi pe altarul intereselor politice

– mâinile întinse de creştini către cei care au pâinea, superbă metaforă a unui sistem religios bazat pe milă, nu pe muncă

– bocitoarele, care mi-au amintit de o tradiţie mai mult decât nefericită a naţiei noastre

– scena în care tânărul sclav strigă “Sunt creştin!” şi începe să dea în stăpânul său

– felul în care învăţaţii din bibliotecă îşi riscă viaţa pentru a salva cât mai multe pergamente şi manuscrise

E un film care reconfirmă că fiinţa umană, indiferent de credinţa (am spus “credinţa”, nu “religia”!) pe care şi-o alege (sau şi-o asumă), nu poate să-şi integreze în existenţă faptul că “mai multe lucruri ne unesc decât ne dezbină”. De aceea, a distrus înţelepciunea şi a susţinut religia. A preferat să-şi cumpere “locul în rai”, oferind susţinere unor elite profitoare, în loc să acumuleze cunoştinţe care i-ar fi permis azi să călătorească în univers şi să construiască o societate cât mai lipsită de ură.

Debutul regizoral al lui Denzel Washington…

antwonefisherbCine va plânge pentru băieţelul
singur şi pierdut ?
Cine va plânge pentru băieţelul
abandonat de familia lui ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care plângea până adormea ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care n-a avut nimic pe lume ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care păşea pe nisipul încins ?
Cine va plânge pentru băieţelul,
băieţelul din acest bărbat ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care a suferit nespus ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care a murit iar şi iar ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care a încercat să fie copil bun ?
Cine va plânge pentru băieţelul
care plânge înăuntrul meu ?

Havoc… sau cum se distruge o generatie plictisita

E destul de simplu.
Parintii nostri s-au mutat langa ocean si au construit ziduri in partea opusa.
Ne-au trimis la scoli particulare.
Au angajat garzi de corp care se invart de jur imprejur in masini Ford Escort.
Astfel, ne trimit un mesaj clar.
Noi suntem aici, ceilalti sunt dincolo.
Noi in cerc, ei in exteriorul lui.
Traim o viata marginita.
In principiu, nu ne intereseaza nimic.
Suntem niste adolescenti plictisiti.
Ingrozitor de plictisiti.

Scafandrul si fluturele

the_diving_bell_and_the_butterfly_poster-4642-42658.jpg“Corpul meu e prizonier într-un fel de clopot de scafandru. Acum compun note dintr-o călătorie pe care o fac ţintuit în pat, naufragiat pe malurile solitudinii.”

“Astăzi, am impresia că viaţa mea n-a fost decât un şir de mici nereuşite. Femeile pe care n-am fost capabil să le iubesc, şansele de care n-am profitat, momentele de satisfacţie de care n-am ştiut să mă bucur. Ştiam rezultatul cursei, dar n-am pariat pe învingător. Am fost orb şi surd sau era nevoie de un dezastru ca să înţeleg asta ?”

“Imaginaţia şi memoria sunt singurele mele mijloace de a scăpa din clopotul meu de scafandru. Pot să-mi imaginez orice, în orice loc şi alături de oricine. Pot să trăiesc fanteziile din copilărie şi să-mi împlinesc ambiţiile de adult.”

“Ca un marinar care priveşte cum se îndepărtează ţărmul, privesc şi eu cum se rup legăturile mele de trecut. Acesta se reduce tot mai mult la cenuşa memoriei.”

“Le scaphandre et le papillon” descrie povestea unui editor de la Elle France, Jean-Dominique Bauby, care in 1995, la varsta de 43 de ani, sufera un atac cerebral si ramane complet paralizat, cu exceptia ochiului drept. Folosindu-se de acest ochi pentru a putea sa priveasca si sa comunice cu ceilalti, Bauby ajunge sa scrie o carte in care isi descrie experienta de viata privita din aceasta perspectiva, de prizonier al trupului sau. Moare pe 9 martie 1997, la zece zile după publicarea cărţii sale.

Filmul beneficiaza si de o coloana sonora superba. Iata trei mostre:

Charles Trenet – La Mer
The Dirtbombs – Chains of Love
Tom Waits – All the World Is Green

Deep Water

donaldcrowhurst250px.jpgAcesta e secretul ruşinos al lui Dumnezeu, trucul pe care l-a folosit…
Adevărul ar fi durut prea tare.
Adevărul e că nu există bine sau rău, ci numai adevăr.

Vom continua să ne agăţăm de ideea că suntem creaţia lui Dumnezeu ?
Sau vom putea să înţelegem că ideea de Dumnezeu se naşte în noi înşine ?
După ce va învăţa să controleze continuumul spaţiu-timp, omul va deveni Dumnezeu şi va dispărea din universul fizic actual.

Donald Crowhurst