Intuiţie hollywoodiană remarcabilă

Anul viitor, când sunt alegeri atât în SUA, cât şi în ţărişoara noastră, producătorii de film americani au rezonat cu conceptele politice dâmboviţene, propunând două filme despre Albă ca Zăpada.

Primul este “Alba ca Zăpada si vânătorul“, care îi oferă un rol mai extins Vânătorului (Băse ?). Regina cea Rea (aşteptăm propuneri) îi ordonă acestuia s-o ducă pe Albă ca Zăpada în pădure şi s-o omoare, dar acesta îi dă drumul. Nu ia această atitudine din dragoste, acţionând mai degrabă ca un mentor (sic!), care o învaţă pe Albă ca Zăpada să lupte şi să supravieţuiască.

Al doilea n-a primit un titlul oficial, dar abordează basmul din perspectiva piticilor. Personajele pozitive îşi revendică regatul distrus. Aici e clar: piticii sunt conduşi de Boc, care are o anvergură pe măsură şi care, evident, are impresia că “regatul” (pardon, că aştia nu sunt cu regele) e distrus de intrigi de palat (al parlamentului) şi emisiuni de televiziune.

Sau poate nouă ne-a fost rezervat alt scenariu… la un film la fel de prost, fără îndoială.

Trei aspecte despre o iresponsabilitate generală…

Au trecut aproximativ 375 de zile de când mi-am luat carnetul. În acest răstimp, am făcut peste 8.000 km. Am mers prin oraşul îngheţat bocnă cu cauciucuri de vară (staţi liniştiţi, anul ăsta m-am dotat corespunzător), mi-am făcut concediul pe rute forestiere pline de pietriş, drumuri aşa-zis “naţionale” pline de hârtoape, aşezate, de preferinţă, în curbe (de cele judeţene nici nu mai amintesc, că mi-e mai mult decât ruşine cu ele) şi zeci de serpentine, în urma camioanelor sau în faţa coloanelor de şoferi nerăbdători care nu înţelegeau că n-am “sânge” în mine să gonesc cu 100 km/h pe munte… şi lista poate continua. Cu toată această experienţă “minimă”, mi-e foarte clar un lucru: atunci când te crezi Dumnezeu şi ai impresia că darul tău pentru omenire este viteza în registru iresponsabil, lucrurile nu se pot termina decât rău. Punct.

Am mai vorbit aici despre medici. Despre lipsa lor de responsabilitate. Coroborată cu foarte multă perseverenţă de lipsa noastră de responsabilitate. Pur şi simplu, nu ne pasă. Şi dacă ne-am rezuma la trupurile şi viaţa noastră ar fi o chestie, dar noi insistăm să-i afectăm şi pe cei dragi. Asta începe în familie şi se sfârşeşte la braţul, nu lung, ci “drăgăstos” al legii, care permite ca un om ce a luat în braţe un copac şi care – fapt evident pentru toată lumea – nu şi-a revenit pe deplin să deţină în continuare un paşaport de omorât oameni.

Am înţeles. Guvernul nu face autostrăzi. Sau străzi. Sau plombe pentru gropi. Dar e greu să-l dai jos. E îngrozitor să protestezi prin vot sau prin mijloacele societăţii civile. E al naibii de greu să protestezi fără să bei o cafeluţă şi să dansezi puţin în piaţă, înainte de a pleca pe furiş, cum se face la orice instituţie care se respectă. E mult mai simplu să te plângi că strada e proastă şi că eşti nevoit să încalci regulile. Dar asta nu ţine. Câtă vreme nu tu faci regulile şi nici nu faci nimic să le schimbi, n-ai decât să le respecţi. Dacă indicatorul arată 30, nu mergi cu 60.

Ţara lui Papură-Vodă… Ăsta a fost un domnitor cu probleme de responsabilitate, nu ?

(Pozele sunt din colecţia personală, ca să vă arăt că am condus şi pe ploaie… şi pe munte… şi pe drumuri strâmte etc.. Mă laud şi eu, deh. Nu, n-am luat mâna de pe volan ca să le fac.)

 

Patetisme de marţi…

Recunosc cinstit că ascultam Bon Jovi pe rupte în adolescenţă. (Erau acolo, lângă Beatles, Led Zeppelin şi Queen,  lângă Clapton, Scorpions şi Rod Stewart, undeva la sud de Elvis şi Abba şi la nord de  Dalida şi Adamo…) Azi nu mai îmi plac, dar pe 10 iulie voi fi în Piaţa Constituţiei, să-i văd în carne şi oase (chiar şi fară Richie).

Şi nu cred că sunt prea patetic dacă-mi doresc să cânte şi melodia de mai jos, preferata mea de pe singurul soundtrack cumpărat fără să văd vreodată filmul. (aici e versiunea de album, mult mai “puternică”.) De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, am ajuns în punctul în care nu-mi mai pasă dacă sunt sau nu patetic…

P.S. Da, ştiu că e de pe un album solo Jon Bon Jovi. Nu încercaţi să-mi insultaţi cunoştinţele în materie…

Generaţie distrusă ? Da, dar de cine ?

Gânditori moderni ce scăpat-au de grija penelului pentru că au ajuns să aibă tastatură “qwerty” şi pe telefon şi comentatori analfabeţi pe site-uri şi bloguri se unesc, în aceste zile, într-un singur gând, pentru a înfiera generaţia bacalaureatului din acest an, care a picat cu graţie la ceea ce, pe vremuri, era doar o diplomă folositoare, dar care acum e un fel de garanţie în alb la accederea în facultăţi.

Amici în ale virtualului, uitaţi, pesemne, că majoritatea sunt copii zămisliţi în anii de turbare care au urmat revoluţiei, în care toată lumea se înghesuia să fure, să vândă şi să profite hedonic de proaspăta instalată stare de haos.

…că au fost primii care, în caz că nu erau lăsaţi pe prispă de dorinţa de câştig străin (căci după ce ne-am înstrăinat ţevile de irigaţii şi pereţii uzinelor pentru o vodcă n-am mai avut de ales decât să ne înstrăinăm noi înşine), au fost nevoiţi, într-un fel sau altul să se ferească de gloata de maşini de pe stradă şi de obsedaţii pe care societatea nu se mai oboseşte să-i trateze.

…că li s-a furat bucuria de a se juca, fiind izgoniţi în case de dezvoltatori imobiliari şi SUV-uri, apoi în camera lor (dotată cu cele mai noi dispozitive hi-tech, fireşte) de către nişte părinţi prea ocupaţi pentru a mai avea responsabilităţi suplimentare faţă de transmiterea genelor.

…că le-a fost băgat pe gât, de părinţi şi profesori deopotrivă, un sistem idiot de contabilizare a rezultatelor, care s-a sfârşit prin a umfla orgoliul adulţilor din jurul lor cu note, în detrimentul formării intelectului unui copil/adolescent. Nimeni nu s-a gândit că trebuie să le predai altfel, că autoritatea adusă de forţă şi ton răstit face casă la fel de bună ca o lecţie de matematică pe hârtie predată unor elevi din epoca de piatră sau că manualele nu trebuie să fie sinteze, ci poveşti care să integreze lecţii de viaţă. Şi absolut toţi au uitat că azi, când nu ştiu să se organizeze, să caute într-un dicţionar, să citească o lege sau să se ferească de un credit pe care nu-l pot duce, nu le mai folosesc la nimic pasajele de critică literară, formulele de analiză matematică, structura chimică a carbonatului de calciu, poziţia Munţilor Metaliferi sau alcătuirea complicată a stomacului de vacă.

…că li s-a refuzat dreptul de a fi talentaţi, după ce şcolile de arte şi meserii au fost aruncate pe marginea drumului. Toţi trebuiau să devină intelectuali, cu loc de muncă bine plătit, pentru că acesta era obiectivul principal al familiei româneşti, în care copilul, de la schimbatul scutecului şi până la absolvirea facultăţii, e privit ca o “investiţie” pentru bătrâneţe, nu o modalitate de a oferi societăţii un individ capabil să creeze ceva, nu neapărat o operă nemuritoare, ci măcar plus valoare. Şi după aceea, în mod ironic, aţi distrus toate domeniile în care lucrau intelectualii.

…că le-aţi prezentat modele de viaţă perverse, care apreciază doar lucruri efemere, oglindă fidelă a frustrărilor noastre din anii trecuţi, în care comunismul, lipsa de curaj sau coşurile de pe faţă ne ţineau departe de “plăcerile vieţii”. De atunci, ne-am jurat în barbă să nu mai devenim gunoieri, croitori sau măcelari, ne-am transformat secretarele în asistent manageri şi conţopiştii în experţi şi am decis să facem o concesie doar coafezelor şi cosmeticienelor, pentru că, nu-i aşa, ele ne ajutau să transpunem în realitate acel cuvânt nou şi minunat, numit “imagine”.

Gândiţi-vă la toate astea, atunci când le analizaţi “perlele”, pentru că ele sunt sinteza lumii în care trăiesc. O lume în care toată lumea îşi doreşte urmaşi (ba chiar se declară ofuscată când spui că nu faci copii), dar nu-şi asumă nici cea mai mică responsabilitate pentru educaţia şi sănătatea lor mentală. Când bătrâneţea ne va apăsa cu mantia-i grea de ceară, vom merge să cerşim un pic de atenţie de la nişte indivizi al căror respect nu-l merităm şi care nu vor şti (sau nu vor mai avea puterea) să iasă din zodia tulburării, inconştienţei, rătăcirii… Doar pentru că nouă ne-a fost lene să construim ceva (măcar peste ruinele rămase) şi am preferat să spulberăm totul în cale, precum hoardele de migratori în praful timpului…

Descălecat-a iarăşi lordul…

Un diamant strălucitor nu-şi pierde puterea de atracţie, chiar dacă uneori eşti nevoit să-l vezi prin geamuri aburite de fum de ţigară sau foşnet nefiresc de mulţime. Chiar dacă simfonia pe care orchestra – condusă magistral de Sarah Hicks – a ridicat-o în eter pentru a amplifica şi mai tare timbrul cerebral al lui Sting reclama mai multă decenţă şi mai puţine combinaţii de bere şi cârnăciori, nimic nu ne-a oprit să savurăm una dintre operele de artă ale prezentului.

La doi ani de la prima întâlnire cu el, mult mai misterioasă şi mai insolită, ni s-a părut că doar mâinile îi trădează apropierea de anii bunicilor. Spatele e încă drept, postura perfectă, iar vocea îl învăluie într-o aură de invincibilitate în faţa trecerii timpului, sunând ca pe casetele acelea vechi pe care le treceam odat’ din mână în mână. Schimbând cu dexteritate muzicuţa pe cobză şi chitara pe tamburină, ne-a reamintit de ce am iubit hiturile The Police, ne-a prăvălit în urechi cascade de viori, ne-a îndemnat să aplaudăm şi să dansăm, ne-a trimis cu al său zâmbet un mesaj despre minunăţia muzicii şi a iubirii. A dezgropat câteva bijuterii din tinereţe, precum Fragile sau Moon over Bourbon Street şi ne-a dezlănţuit filonul oriental, înainte de a ne pune să şoptim sfârşiţi “I’ll send an S.O.S. to the world…

Ultimii paşi i-am făcut sub oblăduirea lunii, care purta cu sine ultimele ecouri ale vocii lui de lord şi le amesteca nefiresc cu foşnetul maldărelor de gunoaie lăsate în spate de nişte personaje răstignite, parcă, pe (la) porţile Orientului. Aceeaşi lună care se vedea din Bourbon Street… luna aprinsă în ceruri de soarele tuturor.

(sursa foto)

Doar 25 de cuvinte…

Din când în când, mai primesc pe mail şi chestii interesante. (Ceea ce e minunat, având în vedere că tot acolo primesc şi materiale de lucru :D) Există un site în Marea Britanie care a dat tonul unui joc printre iubitorii de cărţi, propunându-le să rezume opere celebre în maximum 25 de cuvinte. Iată câteva exemple. (Ce-i drept, n-am verificat dacă şi traducerile respectă numărul de cuvinte.)

“Trei surori” de Anton Pavlovici Cehov (ştiu, asta e o piesă de teatru…): “Trei surori din Rusia se hotărăsc să plece la Moscova. Nu se duc.”

“Biblia”: “Capitol introductiv bun. Personajul principal intră în scenă pe la jumătate, dar moare devreme. Nişte porunci de bun-simţ (niţel învechite, totuşi). Sfârşit cutremurător. Cam prea deschisă la interpretări.”

“Mândrie şi prejudecată” de Jane Austen: “O femeie cu principii înalte, care nu e aşa superficială încât să cedeze banilor şi farmecului fizic, îl alege tot pe tipul mişto şi sexy.”

“În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust: “Tipul se trezeşte, mănancă o prăjitură, se gândeste la fel de fel de chestii şi se face scriitor.”

“Ferma animalelor” de George Orwell: “Zoofilia şi politica sunt totuna. Undeva, pe la mijloc, se petrece ceva nasol.”

“Marele Gatsby” de F. Scott Fitzgerald: “Aceasta este o poveste despre efectele banilor. Nu sunt buni.”

“Tess d’Urberville” de Thomas Hardy: “O gagică mişto de la ţară se cuplează cu un derbedeu. Tatăl ei e nervos. E prea vesel ? Bine, mai pun un bebeluş mort şi o crimă. Stonehenge. Spânzurătoare.”

“Odiseea”: “Un tip se chinuieşte zece ani să se întoarcă la soţia lui, de la un război dus pentru o femeie. Soţia e neobişnuit de înţelegătoare.”

“Infernul” de Dante: “Coborâm. Parter – pagini, filozofi, oameni fără noroc. Subsol – nişte declasaţi. Sub-subsol – nişte ticăloşi ordinari. Sub-sub-subsol – nişte ticăloşi de cea mai joasă speţă. Ultimul nivel – toată lumea jos ! Liftul de acolo urcă.”

“Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett: “Nu se întâmplă nimic. Chiar de două ori.”

“Cold Mountain” de Charles Frazier: “Tipul merge pe jos 750 de kilometri pentru o tăvăleală în fân cu gagica lui.”

“Războiul lumilor” de H.G. Wells: “Marţienii ne bat de ne sună apa-n cap, dar răcesc şi mor.”

“Oameni şi şoareci” – John Steinbeck: “Doi tipi. Unul nu e sănătos la cap. E simpatic, dar puternic. Omoară o femeie. Apoi, e ucis de cel mai bun prieten al lui. Sfârşit.”

“Moby Dick” – Herman Melville: “Căpitanul Ahab urmăreşte nebuneşte o balenă albă, supravegheat de un homosexual pe nume Ishmael.”

“Madame Bovary” – Gustave Flaubert: “Oare iarba o fi mai verde pe lumea cealaltă ? Trebuie să fie… Ba nu, nu e. E vremea să mor.”

“Robinson Crusoe” – Daniel Defoe: “E nasol să fii al doilea la părinţi, dar şi mai nasol să ajungi pe o insulă pustie, să construieşti tot felul de chestii şi să înveţi un băştinaş să vorbească engleza.”

“Magicianul” – John Fowles: “Un tip ucide 85 de greci. Asta-l face s-o ia razna. Răpeşte un tânăr şi-l scoate din minţi cu ajutorul culturii greceşti. Nazişti şi penisuri.”

“Pendulul lui Foucault” – Umberto Eco: “Trei indivizi devin obsedaţi şi mor încercând să dovedească faptul că teoriile conspiraţiei sunt noul opium pentru mase.”

Ultima nu putea fi decât o replică a lui Woody Allen: “Război şi pace”: “E despre Rusia.”

Frumoasele noastre duminici sunt acum pustii…

Cândva, pe când citeam Ioan Chirilă şi Fănuş Neagu, îmi doream să ajung reporter sportiv. Poate mă voi urni vreodată din marasmul acestor zile, când sportul a devenit afacere şi spălare de bani, şi mă voi adânci un pic în lumea pe care odată o iubeam cu atâta pasiune… Pentru că frumoasele noastre duminici sunt tot mai pustii…

“Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează (…) Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni. Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. (…) Şi când mi-e dor de-o clipă frumoasă, deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului. Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!” Fănuş Neagu

(textul integral îl găsiţi aici)

Malédiction d’amour…

Am găsit o înregistrare excepţională, în limba franceză, cu “mierla” folclorului românesc, Maria Tănase. Cea care, alături de Grigoraş Dinicu, compozitorul Horei Staccato, de sociologul Dimitrie Gusti (cândva şi ministru al învăţământului) şi de zeii muzicii şi sculpturii româneşti, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, au reprezentat România la Expoziția Mondială de la New York din 1939. Mai ştie cineva cine ne-a reprezentat la ultimul eveniment de acest gen, desfăşurat la Shanghai, în 2010 ?