Joc de şah…

Privind în ambele părţi către semenii săi, pionul a făcut un prim pas. L-a vrut uriaş în nimicnicia lui şi i-a ieşit. A declanşat o întreagă campanie de gesturi, izvorâte uneori din logică, alteori din isterie. Personaje au început să mişune în jurul său, presându-l să înainteze fără să privească înapoi, ca un mecanism teleghidat spre pierzanie. În cap îi sunau îndemnurile lor publicitare care propovăduiau o viaţă de apoi în chip de regină sau de tură.

Apoi, au început să sară caii. Sortiţi de destin să fie mai degrabă purici decât păsări, ei converg mereu de-a lungul unei litere de mijlocul alfabetului, precum oamenii încorsetaţi în trasee fixe pe carosabil, necontenit aflaţi la discreţia nebunilor. Căci, ah, nebunii… Ei nu pot ţine drumul drept, dar e mai multă îndreptare în diagonala cu care abordează viaţa decât în dreptele frânte pe care şi le impun unii pentru a-şi alunga falsa plictiseală.

Pionul priveşte cu jind spre turele în costum şi cravată, care defilează corporatist de-a lungul şi de-a latul tablei. Trage aer în piept şi mai face un pas, amăgindu-se la gândul că singura diferenţă dintre el şi rege este autoritatea acestuia din urmă de a se da înapoi, de a se ascunde în spatele reginei. Toţi îl protejează, căci ce s-ar alege de un rege părăsit de dregători, dar nimeni n-o face mai aprig decât regina, adevărata gestionară a jocului, capabilă să se exprime în orice fel doreşte şi să-şi aroge drept de naştere şi moarte.

Toţi îşi urmează soarta orbeşte, pe nişte căi trasate de tradiţii şi de presiunea anturajului.

Iar la sfârşitul jocului, pionul şi regele se întorc în aceeaşi cutie…

Când tăcerea devine asurzitoare…

Noi, oamenii acestor zile, suntem incredibili de obosiţi la cap. De cele mai multe ori, ne rezumăm la cuvinte şi facem cursuri pentru a ne cenzura gesturile şi emoţiile transpuse în non-verbal. Avem nevoie de instrucţiuni clare pentru creier, altfel acesta nu pare a funcţiona, iar la capitolul ăsta intră şi avertismentul că urmează să vedem un film mut (şi alb-negru, pe deasupra).

Când vizionezi “The Artist” ai impresia că te afli sub o avalanşă de senzaţii, mai cumplită decât cea oferită de un film 3D cu efecte speciale. Lipsit de zgomotul cuvintelor (există câteva replici scrise pe ecran, cum buna tradiţie a filmului mut o cerea, dar atât), mintea se lasă sedusă de imagine şi uluită de precizia cu care e montată fiecare scenă, sfârşind prin a elimina orice suspiciune de disonanţă într-un final uşor de anticipat, dar extrem de emoţionant.

Producătorul acestui film a făcut un pariu aproape nebunesc, mizând pe fărâma de sentiment care rezidă în omul secolului XXI. Chiar dacă veţi merge să-l vedeţi doar curiozitatea morbidă insuflată de marketingul agresiv, încercaţi pe cât posibil să nu căscaţi sau să vorbiţi la mobil. Nu vă răpiţi şansa unei experienţe unice, care vă va ajuta să înţelegeţi mai bine definiţia umanului.

sursă foto: ProTv Magazin

Cândva, în preajma unei eclipse…

Acum 13 ani, într-o vară de studenţie feroce, am petrecut o lună într-o agenţie de presă. La secţia de sport, căci visele mele de atunci includeau şi o carieră în domeniul cu pricina. Nu mă aşteptam la mare lucru, date fiind experienţele anterioare din stagiile de practică, ce se desfăşurau mai mult sau mai puţin, pe principiul “oricum nu te băgăm în seamă, vino la sfârşitul perioadei să-ţi vizăm hârtia”.

Dar atunci, planetele s-au aliniat altfel pentru mine. Am fost băgat în seamă de cineva care lucrează acolo şi azi, ţinând aceleaşi frâie ale informaţiilor sportive. Mi-a dat voie să umblu pe computer (ce-i drept, unul dotat cu Windows 3.11, căci Win95 n-avea decât şeful) şi m-a pus să traduc ştiri din limbile franceză şi engleză. El şi ai săi au avut răbdare să se oprească o secundă din goana spre limitele de predare ale fluxurilor de ştiri pentru a-mi suporta stângăciile inerente şi emoţiile inexplicabile.

A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am simţit în largul meu în lumea presei. Motivele pentru care n-am continuat sunt pur subiective şi nu-şi au rostul aici. Dar acum, când oamenii aceia împlinesc 20 de ani de activitate, vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut atunci, pentru că au pus o cărămidă la greaua construcţie a încrederii mele în forţele proprii.

Şi mai vreau să le cer scuze “colegilor” mei de conjunctură de atunci pentru faptul că mi-am luat o zi liberă cu ocazia eclipsei din 11 august.  În ziua aceea, am avut pentru prima dată senzaţia că chiulesc de la serviciu…

Sursă foto: mediafax.ro

Noaptea umbrelor îngheţate

În nopţile acestea reci, multe vaiete se topesc în decor.
Tremură de frig mercurul din termometre,
temându-se că-şi va lăsa urmaşii să-l petreacă dincolo de punctul de îngheţ.
Se năpustesc cu răcnete crunte pescăruşi rătăciţi pe câmpie,
căutând în zadar un loc căruia să-i spună cuib.
Gerul muşcă din molecule precum târnăcopul unui ocnaş din piatra sărată.
În timp ce lumea se naşte, se zbate, iubeşte, urăşte şi moare,
în forme atât de vulgare încât compromit orice sens adjectival,
două umbre, de om şi câine, unite de-o lesă şi un consimţământ tacit,
dispar congelându-se în aerul sticlos de februarie…

Cei ce ne-au dat nume…

Există nişte oameni peste care timpul a trecut prea repede, contorsionându-se deznădăjduit între războaie şi revoluţii. S-au născut sub zodia de apus a unei monarhii cu sânge decolorat, au muncit în perioade mai mult sau mai puţin aberante de socialism şi şi-au drămuit firimiturile de pensie după geneza unei democraţii originale. Viaţa lipsită de certitudini le-a săpat în fire obsesii febrile, pe care noi ne-am născut să le urâm şi am sfârşit prin a le accepta drept amintiri blajine.

Sunt persoane care au avut mereu o aură specială, chiar şi atunci când făceau lucruri ce astăzi ar părea banale, îngemănări incredibile de lipsă de înţelegere şi de sacrificii esenţiale. Cuprinşi de ingenuă ingeniozitate, dar şi de o rezistenţă ieşită din comun, ei au ieşit din mulţime prin însuşi insistenţa cu care s-au încăpăţânat să existe. Indiferent dacă ne-au umplut timpul cu poveşti, cu drumuri sau cu replici memorabile, au fost mereu o sursă de însufleţire la care ne-am întors atunci când am avut nevoie.

Ei sunt cei fără de care părem vulnerabili în faţa vieţii, precum un sistem informatic neprotejat. Dar câtă vreme vom trăi şi vom povesti despre ei copiilor şi nepoţilor noştri, oamenii aceştia vor trăi, ca într-o realitate virtuală, pe cât de intangibilă, pe atât de memorabilă. Pentru că ei sunt cei ce ne-au dat nume. Bunicii noştri…

Locuri de dormit

Interesantă iniţiativa prinţesei urbane de a ne pune la curent cu aventurile culturale ale partenerului ei, dar mă tem că el se va dovedi prea stilat pentru ceea ce urmează să vă istorisesc. Pentru că, dragii moşului… atunci când vine vorba de somn, diurn sau nocturn deopotrivă, am nişte întâmplări de speriat. Rădăcinile acestui comportament au fost temeinic sădite în adolescenţă, când, “binecuvântat” de părinţii mei cu televizor şi combină audio în cameră, trăgeam la aghioase pe filme horror saturate de ţipete şi sânge sau pe riff-uri de chitară pogorâte în căşti de nişte indivizi pe nume Jimmy. Page, Hendrix etc. Prin urmare, e oarecum de înţeles că reuşesc în mod constant să adorm în faţa computerului sau cu o carte în mână.

Dar cele mai spectaculoase aţipiri abia acum încep.

Pentru că am reuşit performanţa de a cădea în mrejele lui moş Ene în timp ce corectam traducerea unui film. Din când în când, deschideam ochii pentru o clipă, doar pentru a constata catatonic că replicile nu se potriveau cu textul văduvit de mai multe “enter-uri”. Păţania a avut şi efecte secundare, speriind de moarte peruşul din colivia aflată lângă mine. Mi s-a relatat ulterior că scosese ghearele şi ciocul la înaintare, cu o ferocitate demnă de strămoşii săi din Jurasic.

Desigur, asta nu se compară cu cele câteva sforăituri accesate în patru labe, cu capul sprijinit demn pe pat şi picioarele îndoite pe parchet. De obicei, “pattern-ul” e asociat unei poziţionări pe pat a câinelui, moment în care lipsa de spaţiu şi lăţimea şi aşa insuficientă a canapelei se conjugă într-un tablou cât de poate de neatractiv.

Poate părea neobişnuit, mai ales pentru “haterii” de stomatologi, dar eu profit din plin de doza de anestezic şi moţăi magnific în chip de legumă cu gura pe jumătate deschisă, pe jumătate paralizată. Oricum n-am scăpare din poziţia respectivă şi mai mereu am programare la ora siestei de după-amiază, aşa că… de ce să nu profit ?

Dar perla coroanei e tranziţia lentă şi dulceagă spre lumea viselor atunci când adopt o poziţie comodă într-o conversaţie. De la situaţii nevinovate, precum ascultarea copilului la biologie şi istorie (nu zic nimic de geografie, pentru că aia mă adoarme instantaneu), la ocazii ceva mai riscante, precum vizitele la rude. Nu ştii ce e mai ruşinos: să adormi subit în fotoliul bunicii sau să-i explici ce se petrece atunci când te trezeşti.

Somn uşor vă doresc !

De ce îmi place “Vocea României”

Recunosc cinstit că am scris textul ăsta acum două săptămâni, dar am aşteptat să văd şi formatul etapei a doua a concursului, ca să nu am o dezamăgire post-scriptum. Din fericire, n-a fost cazul. Deşi am avut câteva nemulţumiri privind alegerile făcute, mi-am reamintit că ele sunt subiective şi că, oricum, nu influenţează cu nimic valoarea concurenţilor. Oricum, cine a avut urechi să-i audă a făcut-o deja.

E probabil singura emisiune de televiziune pe care am urmărit-o integral (cu siguranţă, singura de tipul “caut talente”). Chiar dacă ora de difuzare nu era foarte prietenoasă cu atribuţiile mele de asistent special pentru deplasări canine, martor ocular parţial implicat în probleme de aritmetică şi limbi străine sau prestator la normă în domeniul traducerilor de film sau editărilor de articole, am găsit un sprijin nesperat în voyo.ro, unde poate fi urmărită gratis.

Există multe motive pentru care pare absolut normal să-mi placă producţia cu pricina. În primul rând, faptul că “vocile” sunt cu adevărat bune – chiar şi cei care au fost eliminaţi cântau binişor. E foarte clar că s-a făcut o preselecţie şi nu s-a exploatat ridicolul, aşa cum a fost cazul la “Românii au talent” şi e cazul la “X Factor”.

În al doilea rând, juraţii au o “chimie” între ei şi se dovedesc mai cunoscători în domeniu decât ţi-ai putea închipui. (Mie nu-mi place niciunul cum cântă. În plus, Loredana se îmbracă aiurea, Brenciu e prea guraliv, Moga prea înţepat, iar Smiley prea şters. Iar faptul că “au masacrat” o melodie Queen la începutul emisiunii era să mă alunge de tot din rândul audienţei. Noroc că am rezistat tentaţiei.)

În al treilea rând, realizarea tehnică e net superioară altor producţii concurente, are un aer mult mai “occidental”. Nu ştiu dacă e “vina” formatului sau “ştiinţa” proteviştilor… dacă nu cumva cele două se întâlnesc la mijloc. Nu în ultimul rând, există o oarecare notă de profesionalism, o tentă de seriozitate, o exprimare firească a emoţiilor… cu alte cuvinte, nimic sau aproape nimic nu pare forţat.

Dar nu de asta mi-a plăcut. Ci pentru că mi-a confirmat un fapt: acela că oamenii continuă să asculte şi să cânte muzică bună. Au avut curajul să se ia la trântă cu compoziţii scrise pentru Oscar Benton, Tom Jones, Nat King Cole, Sade, Sting sau Janis Joplin. Au avut “tupeul” să-i interpreteze în manieră proprie pe Michael Buble, Amy Whinehouse sau R. Kelly. Şi m-au făcut să-mi doresc să ascult din nou muzică… ca pe vremuri (cu toate scuzele pentru cacofonia de rigoare). Cu fiecare melodie repetată la nesfârşit, până îţi ajunge în toţi porii sufletului. Cu versuri care să însemne ceva, cu respiraţii sacadate ce reflectă trăiri, nu simulacre care să atragă audienţa.

Nu ştiu de unde au apărut toţi oamenii ăştia (mulţi artişti cu acte în regulă, de altfel) şi nici nu contează cine va câştiga. Important e ca ei să fie folosiţi în mediul artistic, pentru că au ceva de spus şi, pe lângă asta, mai au şi instrumentele potrivite.

(Opiniile exprimate mai sus nu au fost influenţate în niciun fel de relaţia contractuală a autorului cu trustul MediaPro. Pur şi simplu, au fost exprimate din punctul de vedere al telespectatorului care mă aflu. Asta ca să nu-mi aud vorbe că aş face cuiva reclamă. Nici n-au nevoie de aşa ceva.)

Axioma Martinovici

Dacă un individ intră pe nesimţite în birou şi-i trage unui coleg un pumn asezonat cu o flegmă, tu îl rogi frumos să înceteze ?

Suntem importatori prin excelenţă. Tocmai pentru că n-am fost niciodată producători de fond, ci doar de forme. La capitolul fotbal, imediat după ce s-a terminat rezervorul de minim talent (o cupă europeană cu şansă şi un loc în primele opt din lume în toată istoria sunt cel mult performanţe mediocre), am început să dăm drumul la importuri.

Am importat violenţele şi înjurăturile. Aveam şi noi ceva la activ, da’ alea străine ni s-au părut mai “cool”.  Pentru că implicau torţe, şicane cu jandarmii, bătăi de stradă… (Probabil că dacă n-am fi fost un popor de pudici nefutuţi care-şi belesc zilnic ochii la curvele din tabloide am fi văzut şi niscaiva exhibiţionişti pe dreptunghiurile de iarbă.)

Pe urmă, ni s-a părut de “bon ton” să importăm stadioane şi să promitem organizări ireproşabile ale unor meciuri importante. (Chiar, ce-o spune Platini despre ce s-a întâmplat aseară ?)

Noroc că am importat şi sârbi, care să ne arate cum se procedează când cineva îţi calcă nepoftit în casă. Pentru că, în timpul ăsta, noi eram prea ocupaţi cu meniul de la lojă. Şi cu dosirea şpăgii primite la angajarea firmei de pază pe ochi frumoşi.

E trist că am ajuns să ne facem dreptate cu pumnul, dar dacă nu se poate altfel, există şi soluţia asta pentru cei care distrug ţara asta în mod sistematic. Nu neapărat politicieni şi afacerişti, ci oameni ca mine şi ca voi, care sabotează viitorul copiilor lor pentru bani sau pentru cel puţin o fărâmă de putere.

Am scăpat şi de recensământul ăsta…

A venit o domnişoară extrem de amabilă, care a procesat informaţiile despre două apartamente şi patru persoane în doar o jumatate de oră. Deci nu durează chiar atât de mult. (Datele tehnice despre spaţiul de locuit sunt luate de la administrator, aşa că nu vă mai bateţi capul.)

Apropo, dacă aveţi balconul închis cu termopan, se cheamă că aveţi reabilitare termică.

Da, le-am dat CNP-ul. Câtâ vreme îl are băiatul ăla simpatic de la eMag care îmi emite facturi (alături de poliţie, medic de familie, casă de pensii, operatori de telefonie mobilă, bănci şi mulţi alţii), nu văd de ce nu l-ar primi şi Institutul Naţional de Statistică. Adică instituţia de la care provin datele pe baza cărora se face orice studiu şi planificare prin care se cer fonduri în ţara asta.

Şi, bineînţeles, ne-am declarat atei. Singurii din bloc, după reacţia pe care a avut-o fata. (Până în acel moment, în orice caz.) Nu prea ştia cum să scrie. Noroc că mă documentasem temeinic şi i-am arătat unde să caute în manual.

Până la sfârşit, aproape ne împrietenisem. Mai ales că Steaua era deja condusă cu 2-0 şi aveam chef de vorbă, nu de meci.

Cam asta a fost…