Nemulţumiţi mai sunt şi cinefilii ăştia…

Întâmplarea face să fi văzut tocmai cele trei filme care au luat “caimacul” la recent încheiata decernare a premiilor Oscar. Nu mică mi-a fost surprinderea să citesc zeci de “cronici” (serios documentate, ce-i drept) care iau în derâdere şi arogă doar superficialitate peliculelor cu pricina. Nu sunt un fan declarat al Academiei Americane de Film, dar aş vrea doar să vă reamintesc că ne uităm la filme nu numai pentru a le căuta nod în papură şi valenţe pe care nu sunt capabile să le atingă, ci şi pentru a plonja adânc în sufletul omenesc şi a obţine şi un “catharsis” din asta.

Da, “Discursul regelui” e oarecum sub aşteptări. Dar numai pentru că noi ne-am aşteptat să fie ceva spectaculos, tragic sau măreţ, ca eventual preambul la nunta ce va avea loc anul acesta în sânul regalităţii britanice. În realitate, e doar povestea (excelent interpretată, filmată, montată şi garnisită cu atmosferă de film clasic) unei prietenii dintre un monarh şi un om de rând, al căror obiectiv comun şterge graniţele invizibile trasate de aşa-zisul “sânge albastru”. Neconcordanţa sau caricaturizarea unei detalii istorice nu deranjează câtuşi de puţin,pentru că bâlbâiala celui ce avea să devină rege este a epocii însăşi, plină de personaje politice care au închis ochii la acţiunile lui Hitler, Stalin, Mussolini… Lecţie de viaţă: Şi regii au imperfecţiuni. Iar elocvenţa nu ţine întotdeauna loc de victorie, aşa cum a aflat pe pielea sa chiar liderul nazist. Personal, nu mi-a plăcut cum a ieşit discursul de la final, dar presupun că era destul de potrivit momentului şi mijloacelor tehnice de atunci. Cei doi protagonişti sunt, însă, senzaţionali.

Da, “Reţeaua de socializare” e un film mai mult decât lejer, cu personaje extrem de romanţate, atunci când nu le sunt atribuite caracteristici specifice unui film stupid despre frăţiile din colegiu. Dar acum când citiţi textul ăsta, între un mic comentariu pe “wall” şi “tăg-uirea” a niscaiva poze, recunoaşteţi cinstit că aţi vrea să aruncaţi măcar o privire în culisele obsesiei care a devenit Facebook. În plus, vă asigur că veţi degusta schimbul de replici şi veţi jubila la surplusul de contemporaneitate cu care ne inundă pelicula. Lecţie de viaţă: O afacere de un miliard de dolari înseamnă extrem de mult tupeu, nopţi nedormite, trădări şi procese cu mize mari. Replica de final (“You’re not an asshole, Mark. You’re just trying so hard to be”), întărită şi de secvenţa memorabilă în care personajul principal dă “refresh” la pagina de Facebook a fostei sale prietene, ne dovedeşte că trăim în virtual, în disimulare, mai mult decât ne-am dori…

Da, “Începutul” e doar o ciorbă “Matrix” reîncălzită (şi destul de plictisitoare) a cărei filosofie nu ajunge nici la degetul mic al filmului fraţilor Wachowski. Ideea extrem de generoasă a explorării şi influenţării subconştientului (violent, uneori) prin intermediul viselor nu este exploatată absolut deloc, neexistând replici memorabile. Din fericire, suspansul drege în mod fericit situaţia, aşa că vrei să rămâi în scaunul de spectator, pentru a vedea nu cum se sfârşeşte (previzibilitatea ucide bruma de artă din filmele americane), ci ce se alege de fiecare dintre personaje. Lecţie de viaţă: Trăim într-un univers construit din visele noastre, controlat de visele altora şi subjugat de subconştient. Liberul arbitru e doar o iluzie filozofică… Până la urmă, se opreşte sau nu titirezul ăla ? Şi dacă da nu, ce înseamnă asta ?

P.S. Tot mai mulţi, inclusiv eu, avem impresia că filmele sunt prea lungi, că totul ar putea rezumat în scurt-metraje de 20-25 de minute. Poate că ne-am obişnuit prea mult cu ştirile online, cu blogging-ul şi nu mai avem răbdare să înţelegem arhitectura unui vis, a unei ambiţii, a unei vindecări…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.