Poezia de vineri (3)

Ecuatorul și polii de Marin Sorescu

Împreună sîntem foarte dialectici
(Tu știi că a fost cea mai frumoasă
Zi din viața mea?
Ce bine-ar fi să fie așa. “Ba da”.
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui să fie semnată
Chiar de muze.
Poeții să se inspire și ele să pună degetul.
Tu să întinzi aripa peste versurile mele
“N-am întins-o?”
Așa, o pană. Vreau o fîlfîire deplină.

Simțeai că veneai până lângă mine
Și deodată un gol de aer.
Ce se întîmplă?
Mă gîndeam la tine.
Golurile de aer nu știu ce-o fi cu ele,
Așa e când zbori, zburăm spre tine.
“Oricum, eu receptam fluidul.”
Și eu mă ghidam tot după fluid.
Noi nu lucram decât pe
Bază de flux magnetic.
Știi că la ecuator cântărim
Mai mult decât la poli?

În orice caz, când sîntem împreună
Cântărim mai mult,
Sîntem două ecuatoare încolăcite
Două ecuatoare și – un pol – ca niște șerpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftină energie…
Nu știu dacă înțelegi?
Ce zici de titlul asta?
Ești ca o sferă de sticlă
În care Dumnezeu a strecurat
Și-un clopoțel.
Când se-nvirteste pămîntul, sună clopoțelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticlă
Vibrez din toată ființa
Și tu-mi culegi vibrațiile
Și mi le restitui, sărutate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.