La o bere, cu un idealist…

Eu chiar am reuşit să-mi construiesc “o Românie personală”. Nu ştiu dacă e cea teoretizată de Paler, care pornea de la premisa că destinul său se rezumă la faptul că a avut o mamă şi un tată. Pentru că părinţii mei, prietenii mei, colegii mei, vecinii mei nu fac parte din “România mea” decât în punctele în care trebuie să cochetez cu politeţea, cu asigurarea celor necesare traiului sau cu obţinerea unor hârtii oficiale.

“România mea personală” nu presupune praf şi zgomot pe şosele, nici transpiraţie în autobuz, nici linguşirea şefului, implorarea părinţilor sau mituirea doctorului şi funcţionarului public. Nu presupune nunţi cu manele, cerşeli de la prieteni sau favoruri pentru directoarea şcolii, învăţătoare sau dirigintă. În “România mea personală”, mă adresez direct şi pe faţă, respect femeia pe care o iubesc şi nu-mi umilesc copilul.

Fac parte din acele conştiinţe izolate care, în loc să depună actele de emigrare, au emigrat în propriul lor exil mental. Acolo unde procentul de parcuri, de oxigen, de curăţenie, de bun simţ, de profesionalism, de mândrie e mai mare decât cel al prostiei, incompetenţei şi mitocăniei. Acolo unde lumea încă mai crede în dragoste, ca într-o speţă mărginaşă a unei societăţi care n-a făcut decât să banalizeze şi monetizeze orice încercare de patimă.

Dacă se va întâmpla ca toţi cei cu “Românii personale” să iasă la suprafaţă şi să impregneze definitiv mentalul colectiv, “România reală” va respira din nou.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.