Jose Saramago – Peştera

pestera2Ce e acolo jos, repetă Marta după ce se aşezară, Sînt şase oameni morţi, trei bărbaţi şi trei femei, Nu mă surprinde, bănuiam că e vorba de rămăşiţe omeneşti, se întimplă adeseori în timpul săpăturilor, dar nu înţeleg de ce atîta mister, atîta secret, atîta supraveghere, oasele nu fug, şi nu cred că furtul lor ar merita efortul, Dacă ai fi coborît cu mine, ai fi înţeles, de altfel, mai ai timp să cobori, Nici nu mă gîndesc, Nu e uşor să nu te gîndeşti după ce-ai văzut ce-am văzut eu, Ce-ai văzut, cine sînt oamenii aceia, Oamenii aceia sîntem noi, zise Cipriano Algor, eu, tu, Marcal, întreg Centrul, probabil lumea întreagă.

Iniţial, am crezut că voi muri de plictiseală, anesteziat probabil şi de frazarea nesfârşită, specifică lui Saramago. Am rezistat datorită textului dens în simboluri şi a personajelor pline de frământări, care se dezvăluiau pe măsură ce întorceam fiecare pagină. Însă, aproape ca întotdeauna, Saramago mi-a dat o lecţie la final, răsturnând toată construcţia unui final posibil în mintea mea.

E o carte despre conflictul real-imaginar, pornit din simpla contradicţie lut-plastic, dar care poate fi extinsă la tot ceea ce se întâmplă cu noi, într-o societate pe care virtualul pune tot mai multă stăpânire. Locul celor privilegiaţi de noua ordine este un loc fără ferestre şi fără verdeaţă, în care orice senzaţie are preţul ei. Preţul dezumanizării, al inutilităţii. Din fericire, Saramago îşi asumă rolul de salvator, scoţându-şi personajele din peşteră şi punându-le să-şi croiască drum spre o altă lume.

P.S. Sper că n-aţi uitat, dar în meniul Cărţi bune puteţi parcurge textul integral al acestui roman.

Bonus: Mitul Peşterii, extras din “Republica” lui Platon

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.